1 O. Goga - Rugaciune

    Volumul „Poezii” din 1905, care se deschide cu poezia Rugăciune, este o evocare lirică a satului transilvănean. Satul lui O. Goga, robit de veacuri, tînjeste după libertate socială şi demnitate natională. Poetul dă glas pătimirii unui neam îmbătrînit într-o expresie dureroasă, părăsit de doruri si răzvrătiri neîmplinite; vestind credinţa in alte vremuri, de infricoşate izbăvite.
    Mulţi dintre  poeţii noştri şi-au sintetizat, în una sau mai multe poezii, cele mai preţioase din concepţiile lor despre artă şi rolul ei în societate. În mod demonstrativ, Goga publică şi el în fruntea primului său volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de rezistenţă ale creatiei sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnanţă caracterul propriei inspiratii. Întelesul îl deducem din modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei. Titlul poeziei, cuvântul rugăciune, implică sensul de împlorare, de rugă fierbinte, stăruitoare, izvorâtă dintr-un suflet răscolit de durere, dintr-o deznădejde care cere linişte. Sensul acesta se descoperă chiar din prima strofă când poetul deprimat, dezorientat, obosit şi având senzatia de gol psihic rosteşte invocaţia poetică care impresionează prin gestul de umilintă ce insoţeşte ruga: „Eu cad neputicios, stăpâne, / În fata strălucirii tale, / Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte: - orînduie- mi cărarea”.
    Cauza zbuciumului sufletesc, pentru care cere îndurare poetul, o aflăm din strofele următoare: Coplesit de doruri, de ispite si de patimi - care sunt ale omului - , strigătul de durere al umilitilor vietii „cu umeri gârbovi de povară”, îi mustră constiinta. În numele acestora ar vrea poetul să înteleagă taina lumii, farmecul vieţii, ce-nsemnă dragoste şi ură, cântec şi lumină.
    Poet cetăţean, temperament impetuos, Goga respinge poezia frământărilor mărunte, sterile, opunîndu-i „Cântarea pătimirii noastre”, a colectivităţii din care face parte. Dorind să se smulgă din haosul ispitelor intime, care-i tulbură „izvorul din care sufletul s-adapă” , cere să i se îndrepte văzul „în veci spre cei rămasi în urmă”. Braţul lui să fie înarmat cu „tăria urii şi-a iubirii”, Să-şi alunge patimile personale, iar „de durerea astor inimi / învaţă-mă pe mine-a plânge”. Poetul îşi asumă responsabilitatea unei arte în care să plângă nu rostul lui, ci jalea unei lumi, durerea mulţimilor, a celor care „gem umiliti în umbră”; poezia are „glas”; în glasul ei să cânte, cu rezonanţe grave, rostul neîmplinit al lumii, răzvrătirea robilor din veacuri.Numai astfel poezia poate fi „cântarea pătimirii noastre”.
    După un evident crescendo al sentimentului său de totală dăruire, momentul suprem se defineşte în finalul poeziei: „în suflet seamănă-mi furtună, / Să-l simt în matcă-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsă / Pe strunele înfiorate; / şi cum sub bolta lui aprinsă, / În smalţ de fulgere albastre. / încheagă-şi glasul de aramă: / Cântarea pătimirii noastre.”
    Acest crez literar devine realitate artistică în volumul Poezii si în multe productii din volumele următoare. Construit pe o amplă invocaţie, discursul poetic se organizează potrivit cu simtămintele poetului.
    Lexicul este evocator, desprins parcă din tezaurul cărtilor bătrînesti, într-un context voit popular, cu termeni biblici, uşor arhaici. Forţa expresivă a limbajului poetic, cu totul particular in poezia românească, rezultă din încărcătura metaforică inedită, răscolitoare, a unitatilor lexicale mai vechi, desprinse din vorbirea obisnuită (istovit, cale, neputincios, orînduie-mi cărarea, ispite, se adapă, povata, taina, rădeste, zvonul, rostul, ostenite, ursitei, truda, doruri, leacuri).
    Alături de determinări  ca prăpăstii, fulgere, patimile, viforul, furtună, strunele, smalt, glasul de aramă, sau alături de verbele: se desfac, cad, să-mi tulbure, sădeste, dă-mi, alungă, fringe, a plânge, să plângă, gem, se zbate, se revarsă, aceste epitete potenţează tonalitatea fundamentală a poeziei, profund răscolitoare.
    Poetul foloseste si numeroase metafore-simbol: „În drum mi se desfac prăpastii / şi-n negură se-mbracă zarea; / Dă-mi viforul în care urlă ; Si gem robiile de veacuri; / In suflet seamănă-mi furtună / Să-l simt în matca-i cum se zbate / Cum tot amarul se revarsă / Pe strunele înfiorate”.
    Toate laolaltă: cuvinte străvechi, pline de semnificatie , epitete care  creează stări de profundă afectivitate, metafore cu adînci rezonante si forta semnibilizitoare, în deplină consonantă cu ideile si năzuintele poetului fac din Rugăciune cel mai vibrant manifest literar cunoscut în poezia românească.