1 Mihail Sadoveanu
Fratii Jderi - epopee a domniei lui Stefan cel Mare


Izvoare: La crearea trilogiei „Fraţii Jderi” s-a pornit de la un material artistic şi documentar - cronica lui Ureche şi „O samă de cuvinte” a lui Neculce, „Descrierea Moldovei” de Cantemir, dar scriitorul a avut în atenţie şi scrierile lui Alecsandri, Eminescu, Delavrancea, Bolintineanu, Iorga, în care  era glorificat Ştefan cel Mare. În ţesătura romanului apar şi fire din memoria folclorică: recunoaştem motive preluate din balade populare („Toma Alimoş”, „Corbea”, „Chira Chiralina”, „Şerb sărac”, „Gruia lui Novac”) ori din basme precum şi elemente de mitologie păgână şi creştină. La acestea se adaugă documentele aflate în arhivele din Veneţia, şi picturile de la Voroneţ, pentru care au pozat oamenii măriei-sale - vezi Apus de soare de  Delavrancea.
    Romanul istoric „Fraţii Jderi” evocă epoca domniei lui Ştefan cel Mare între anii 1469 şi 1475, fiind considerată o epopee, un amplu poem epic care povesteşte fapte eroice, împletind datele istorice cu produsele ficţiunii şi ale legendei.
    Tema: de astfel unică pentru toate romanele sale istorice este aceea a luptei pentru libertatea naţională şi socială a poporului văzută în strânsă legătură cu evoluţia ţării Moldovei.
Scrisă în anii maturităţii, după alte evocări istorice, într-o perioadă de puternică instabilitate politică, socială şi culturală, în anii dinaintea ultimului război mondial şi în timpul acestuia, pentru autor Moldova din veacul al XV-lea condusă de mintea genială şi braţul tare al lui Ştefan cel Mare reprezintă o epocă de echilibru şi putere. Este epoca maximei stabilităţii a statului moldovenesc sub domnia lui Ştefan cel Mare. Fără să rezolve desigur contradicţia socială fundamentală a feudalismului, aceea dintre şerbi şi exploatatorii lor, Ştefan cel Mare a adus o relativă pace internă prin aşezarea temeinică a unei puteri centrale antiboiereşti, alcătuită din elemente care sprijineau domnia. În felul acesta, epoca evocată de Sadoveanu este epoca pregătirii şi începerii luptei pentru asigurarea independenţei de stat, prin scuturarea vasalităţii faţă de turci, stare în care se afla Moldova de la predecesorul său Petru Aron .
Trilogia „Fraţii Jderi” este alcătuită din romanele „Ucenicia lui Ionuţ (1935), Izvorul-alb (1936) şi Oamenii Măriei sale fiind un roman epopeic simbolic pentru că ne găsim în faţa atât a destinului individual cât şi cel colectiv, investite cu sensuri simbolice.
Ucenicia lui Ionuţ - Volumul I - este un roman al cunoaşterii primitive, empirice, al credinţelor în mituri şi în minuni, al iniţierii, pentru că Ionuţ intră ucenic la ucenicia armelor din poruncă domnească spre a învăţa cum să devină ostaş adevărat.
    Intriga complicată şi imprevizibilă, situaţiile epice limită, culoarea locală ce contribuie în bună măsură la realizarea tonalităţii, dau, evident, impresia de roman istoric, unde întâlnim formule ale romanului de aventuri practicate de Walter Scott şi Al. Dumas.
    Hramul Mănăstirii Neamţ, cu care se deschide primul volum este un spectacol ceremonial ce are rolul de a sublinia măreţia voievodului şi unitatea dintre acesta şi mase. În acest moment intră în scenă Ionuţ Jder şi Nechifor Căliman. Din povestea bătrânului staroste, plină de umor, aflăm despre războiul lui Ştefan „cu această ţară fără rânduială”, unde poruncesc „mulţi stăpâni”. Acum se conturează vechiul conflict domnitor-boieri.
    Facem apoi cunoştinţă cu familia lui Manole - Păr Negru al cărui feciori sunt cu toţii închinaţi slujbei domneşti: Simion-comis şi el; Nicoară - călugăr care sub anteriul monahal poartă arme; Cristea al doilea comis aflat sub influenţa frumoasei Candachia, Damian-neguţător la Liov dar „ochiul deschis al domnitorului” peste hotare, Ionuţ - mezinul este chemat în slujbă domnească.
    Intriga se învârteşte, mai ales în jurul tentativei nereuşite a lui Gogolea Pogonat de a-l răpi pe Catalan. Armăsarul domnesc are însuşiri magice. În el este concentrată puterea voievodului.
    Arhimandritul Amfilohie şi părintele Timotei sunt dascăli vestiţi de la care Ionuţ are multe de învăţat. Numită „bildungsroman”, „Ucenicia lui Ionuţ” este deocamdată un roman al inocenţei. Candoarea tânărului erou este reliefată mereu de către Nechifor Căliman, care îl numeşte „mânz”. Tânărul cunoaşte şi prima criză erotică. Dragostea pentru jupîniţa Nasta, de la Ionăşeni, îl determină să trădeze frăţia de cruce cu Alexăndrel-Vodă - fiul domnitorului. Are prilejul să-şi treacă examenul de oştean adevărat, prin lupta vitejească cu duşmanii lui Vodă, salvând viaţa fiului domnesc. Ionuţ dovedeşte că este format ca oştean în timpul luptei contra tătarilor când îl ajută pe Simion să captureze pe fiul lui Mamac Han. Apoi, cum se întâmpla frecvent în acele vremi, are loc o ieşire în pradă a tătarilor în urma căreia cade în robie jupâniţa Nasta  - prima dragoste a lui Ionuţ.
    Evadarea necugetată din cadrul familial este până la urmă pentru Ionuţ o călătorie cognitivă - temă epopeică şi ea în roman. Aflând că jupâniţa Nasta a fost vândută unui serai, Ionuţ de unul singur se duce s-o scoată din mâinile turcilor în chiar cetatea lor bine apărată. Dar jupâniţa, pentru care a fost întreprinsă întreaga acţiune eroică nu se mai află printre cei vii, deoarece preferase să se arunce în apă decât să cadă în mâna turcilor.
    Volumul următor - Izvorul - Alb este romanul cunoaşterii magice. În această carte se înmulţesc credinţele mitice care sunt întărite şi prin dimensiunea monumentală şi fantastică conferită, unor supuşi ai domnitorului cum ar fi fraţii Căliman, feciorii starostelui Nechifor Căliman; Onofrei (Sfarmă - Piatră) şi Samoilă  (Strâmbă - Lemne). Cetatea Neamţ este locul de recluziune al lui Ionuţ Jder, un topos unde recunoaştem tema exilului existenţial al individului , condiţie necesară reintegrării sociale a inocentului.
    Jitnicerul Neculăieş Albu o răpeşte pe Maruşca, fiica lui Iaţco Hudici şi dragostea târzie a lui Simion. Expediţia recuperatoare la Volcineţ, în Polonia, întreprinsă de fraţii Jderi este un episod eroic şi cavaleresc şi în acelaşi timp de pedepsire a unor duşmani ai domitorului. Spectacolul căsătoriei lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop, urmaşă a vechilor Comneni, reţine prin ceremonialul ce participă la realizarea culorii de epocă.
    Nucleul narativ al volumului, unde Ştefan cel Mare apare în primplan, este scena vânătorii de la Izvorul Alb. Din nou faptul real este proiectat în mit. Vânătoarea domnească devine un ritual de iniţiere. Pelerinajul domnesc ilustrează motivul căutării - al soluţiilor de împlinire a unui destin individual - al domnitorului şi altul colectiv - al Moldovei. Domnul este exploratorul şi pentru a lămuri sensurile prezentului şi viitorului este necesară contopirea cu trecutul care se realizează prin confundarea în elementul naturii. Călăuză în această călătorie este legendarul bour. Observăm că la Sadoveanu natura nu este decorativă. Omul intră în corespondenţă cu natura, el este încadrat cosmologic. Iniţierea în cel mai înalt grad în tainele naturii o întâlnim la mag sau la înţelept. Un astfel de tip uman este schivnicul de la Izvorul Alb (peşteră este loc al meditaţiei), dar adevăraţi magi sunt şi cuviosul Nicodim, arhimandritul Amfilohie Şendrea ,dar şi Ştefan cel Mare, care preia semnificaţia unor aspecte ale cosmosului şi le aplică în planul guvernământului.

1 Oamenii Măriei sale, cel de-al treilea volum al trilogiei Fraţii Jderi, este un roman al cunoaşterii raţionale. Dacă primele două volume alcătuiesc o cronică de familie, având în vedere provizoriul, viaţa  de toate zilele, fiind în acelaşi timp şi o cronică socială, care analizează procesul alcătuirii unei noi societăţi, în Moldova, bazată pe rânduială şi dreptate, ultimul volum este mai încărcat de istorie, este o frescă a întregii Moldove, care se întăreşte pentru războiul cu turcii. Romanul urmăreşte evenimentele petrecute între 1474 şi 15 ianuarie 1475, când a avut loc lupta de la Podul  Înalt.
    E povestită în acest volum căsătoria lui Simion Jder, ridicat mai întâi la rangul de postelnic, cu Maruşca, pe care tânărul o aduce din casa părinţilor ei, la Timiş sunt prezentaţi apoi în roman căpitanii luaţi prizonieri de Ştefan în lupta cu Radu cel Frumos, de la curtea căruia Ştefan răpise pe Domniţa Voichiţa cu fiica sa domniţa Maria. Sunt menţionate de asemenea cultura, rafinamentul, fineţea şi virtuţile unor oameni ai lui Ştefan la curtea domnească. Scriitorul realizează de asemenea caracterizări de sinteză asupra vieţii întregului popor supus vicisitudinilor vieţii. Este urmărită viaţa şi grijile comisoaiei. Ilisafta privind căsătoria mezinului Ionuţ, dar ştirile cele mai alarmante sosesc de la Brăila şi din Balcani. Informaţiile din raialele turceşti arată că turcii pregăteau un nou război contra Moldovei. În scopul unei informări precise, Ionuţ a fost trimis de Ştefan Vodă să aducă veşti de peste Dunăre din Grecia şi de la muntele Athos, iar aventurile sale pe drumurile de spionaj sunt prezentate cu mult aplomb. Aflăm astfel despre întâlnirea şi sfatul lui Ionuţ cu înţeleptul şi viteazul său frate, cuviosul Nicodim, despre trecerea peste munţi în Transilvania şi apoi în Ţara Românească, în tovărăşia lui Gheorghe Botezatul Tătarul, ca şi multe peripeţii din  inima imperiului turcesc. Ele dau o notă romantică  acestui episod, încheiat cu alte noi fapte de eroism prin supunerea şi decapitarea unor boieri trădători cum sunt jupân Mihu şi Agapie Ciornuhut. Însăşi dreptatea lui Ştefan este confirmată ca necesară de către oamenii din popor. Acum se vădeşte şi rolul adevărat al călugărului nebun Stratonic, slujbaş secret al lui Ştefan. Apreciind credinţa şi valoarea trudei lui Ionuţ Jder, Ştefan îi dăruieşte cu moşie, îi dă comanda unor steaguri şi-l încredinţează să primească alături de Ştefan Meşter pe solii Papei şi Veneţiei, ajunşi în târg la Roman, unde era încă pe vremea Ringalei o episcopie papistaşă. În frunte cu episcopul Tarasie, alaiul de primire uimeşte pe solii Apusului mai ales prin ordinea desăvârşită, seriozitatea şi disciplina oştenilor din unităţile aduse pentru protocol.
    La mirarea şi întrebările oaspeţilor, li se răspunde că aceşti ostaşi sunt „Oamenii Măriei sale “(însuşi titlul romanului), care servesc pe Ştefan Vodă, fără plată, de buna lor voie, în scopul apărării patriei. Era un lucru neobişnuit în acele vremuri, mai ales în Apus. Este prezentată apoi  primirea  solilor apuseni la curtea domnească din Vaslui, cu obiceiurile şi părerile oaspeţilor despre viaţa moldovenilor. Adevărate pagini de monografie cuprind în continuare informaţiile despre răzeşii din Ţara de Sus, despre călăreţii moldoveni, despre petrecerile lor sau despre răzeşii din Ţara de Jos.
    Romanul se încheie cu lupta de la Podul - Înalt, unde Ştefan cel Mare a obţinut o răsunătoare victorie, cu pierderi grele însă din rândurile ”oamenilor măriei sale”. Morţi sunt Manole Păr - Negru, Simion Jder, bătrânul Căliman şi fiul său Samoilă pe care însuşi Ştefan cel Mare îi plânge alături de întreg nordul. Ceilalţi eroi, ca şi Ionuţ Jderi, se îndreaptă spre împlinirea datoriilor faţă de viaţă, faţă de Ştefan cel Mare. Dar lacrimile pentru morţii dragi nu ştirbesc munca pentru apărarea în continuare a ţării, a celor rămaşi în viaţă. Însuşi Ştefan dictează scrisorile diplomatice în care vesteşte biruinţa  şi noul pericol, mai mare, pentru care cere ridicarea întregii creştinătăţi.
    Descrierea luptei se realizează în trei momente fiind realizată de către scriitor cu o artă regizorală perfectă; pregătirea luptei, desfăşurarea şi sfârşitul ei. În realizarea tabloului luptei de la Podul - Înalt se recurge la procedeul amplificării epopeice obţinut prin comparaţii şi hiperbole. Compoziţional întregul pasaj al descrierii este realizat prin alternarea imaginilor de la o tabără la alta. Sadoveanu depăşeşte dimensiunile evenimentului istoric, proiectându-l în fantastic, ceea ce justifică substituarea urdiei prin imaginea unui balaur cu multe capete. Scena confruntării  cu balaurul se repetă canonic, de-alungul întregului text căpătând astfel o funcţie compoziţională de relaţie între cele trei părţi ale acesteia. Mesajul patriotic, dimensiunea romantică localizarea temporală stau toate sub imperiul persoanlităţii lui Ştefan, care mişcă direct şi indirect forţele angajate în luptă.
    Epoca lui Ştefan cel Mare este situată la limita dintre fantastic şi real, între mit şi istorie, istorie şi legendă. Ştefan este mitizat. El are pecete pe braţul drept şi legământ sfânt, calul lui este năzdrăvan, iar părintele lui l-a închinat la muntele Athos, ca să-i stăpânească pe păgâni. Domnul este apropiat de oamenii lui, dar când încruntă din sprâncene îngheaţă toţi. Este drept şi cinstit şi puterea sa se sprijină pe oamenii măriei sale aleşi cu grijă în rânduiala ce o instaurează în ţară. Sadoveanu vede în Ştefan, la fel ca Nicolae Iorga, pe cel „mai cinstit şi cel mai harnic domnitor, straşnic la mânie şi senin în iertare”; dar, în acelaşi timp îi menţine într-o aură de legendă, prin felul în care se răsfrânge în conştiinţa celorlalte personaje, prin poveştile şi întâmplările evocate, prin crearea unei atmosfere menită parcă să-l înalţe deasupra celorlalţi. Ştefan cel Mare este un om al Renaşterii, un iluminist. De multe ori, postura sa de personaj absent îl ridică la puterea de forţă coordonatoare a realităţii. Înfăptuieşte ordinea în planul uman dar şi la nivel cosmic. Are calitate de mag, de învăţat dar şi atributele eroului, pentru că transmite un sens universului. Este, un personaj justiţiar instaurând în Moldova siguranţa şi spiritul dreptăţii.
    Mijloacele limbii folosite de Sadoveanu
Remarcăm în special arhaicitatea textului care rezultă din construcţii sintactice cronicăreşti şi din muzica domoală a cuvântului ales cu grijă, pentru funcţia lui evocatoare. Lexicul arhaic are funcţia unui element de sugestie, la care putem adăuga cuvinte din universul caracteristic armatei moldoveneşti sau turceşti. Întâlnim construcţii perifrastice cronicăreşti, construcţii metaforice, construcţii arhaice şi lexic folosite cu sens figurat, folosirea perfectului compus care exprimă acţiuni de scurtă durată şi de mare frecvenţă dar care dinamizează acţiunea. Întâlnim de asemenea schimbarea frecventă a diatezelor, alternarea perfectului simplu cu prezentul indicativ şi punctarea naraţiunii cu formă reflexivă. Procedeele sintaxei poetice, concretizate în enumerări îl ajută pe Sadoveanu să detalieze bătălia în momentele ei fundamentale. La acestea mai adăugăm prezenţa unor fricative şi siflante ca ş, s, z, ţ sau a unor vibrante  ca  r  care  dau efect sonor cuvintelor dar contribuie şi la impresia auditivă sub care este concepută bătălia.