Cuprins:_____________________ 1
Cadrul geografic şi istoric_______ 1
Organizarea militară şi administrativă 1
Societatea persană. Regalitatea___ 2
Agricultura. Meşteşugurile_______ 3
Comerţul. Transporturile________ 4
Dreptul. Justiţia_______________ 5
Familia______________________ 5
Viaţa cotidiană________________ 6
Rudimentare cunoştinţe ştiinţifice_ 6
Arta persană. Arhitectura_______ 7
Sculptura_____________________ 8
Literatura____________________ 8
Cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, podişul iranian se întinde pe o suprafaţă de trei milioane de kilometri pătraţi. Pe acest teritoriu s-au încrucişat – încă dea cum patru mii de ani – numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India şi China, pe de altă parte cu ţările din bazinul răsăritean al Mediteranei. În acest spaţiu s-au născut, s-au dezvoltat, s-au înfruntat regate, imperii şi civilizaţii diverse. Istoria Persiei a fost strâns legată – în antichitate şi în perioada de început a Evului Mediu – cu istoria Asiriei şi Babilonului, a Egiptului, Greciei şi Romei, a Bizanţului şi Islamului. Zonă prin excelenţă de contacte între Orient şi Occident, Persia a receptat şi a asimilat, a transmis sau a intermediat experienţa istorică a multor popoare din jur, creând ea însăşi şi difuzând forme culturale şi de civilizaţie originale.
Clima podişului iranian era marcată de contraste mari de temperatură. În linii mari, jumătatea de sud a podişului era favorabilă agriculturii şi pomiculturii, în timp ce partea nordică – o imensă stepă, cu prea puţine oaze – avea un teren bun doar pentru păşuni. Pe lângă fauna actuală, în antichitate mai trăiau aici şi tigri, urşi şi o specie de lei, mai mici însă şi mai puţin periculoşi decât speciile de azi. Munţii care înconjoară podişul din aproape toate părţile erau bogaţi în minereuri de fier şi plumb, în diorit şi alabastru; deşertul centre – în zăcăminte de sulf; iar văile râurilor – în pietre semipreţioase.
Primele aşezări omeneşti sunt atestate arheologic pe podişul iranian chiar din mileniul al V-lea î.e.n. Spre sfârşitul mileniului al IV-lea î.e.n. s-au înregistrat aici mişcări masive de populaţii nomade (bine cunoscute în istoria antică a Orientului Apropiat: elamiţi, gutti, kasiţi etc.) care, coborând din regiunile muntoase, îşi îndreptau turmele spre bogatele câmpii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni în care începeau să migreze numele Aryanam, “ţara arienilor” – ceea ce înseamnă “a nobililor”; de unde, denumirea ţării de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominaţiile succesive: arabă, mongolă şi turcă) a fost schimbată în Persia.
Principalii stâlpi ai prestigiului şi forţei Imperiului persan au fost armata şi administraţia. Tocmai acestea şi sunt domeniile – alături de cel al religiei – în care persanii şi-au adus contribuţia lor originală în istoria civilizaţiei şi culturii.
Regii mezilor au folosit experienţa şi organizarea militară a asirienilor, creând detaşamente speciale de lănceri, de arcaşi şi de călăreţi. Cirus I n-avea o armată naţională, ci o armată de mercenari, recrutată din rândurile popoarelor supuse, armată ale cărei detaşamente erau conduse de ofiţeri din ţările respectivilor soldaţi. Regii persani îşi aveau o gardă personală formată din 4 000 de pedestraşi şi călăreţi, toţi din rândurile nobilimii. Singurul corp de armată permanent îl formau 10 000 de călăreţi de elită, care purtau numele de “nemuritori” (în sensul că numărul lor trebuia să rămână fix, acelaşi).
Forţa armatei persane consta în cavalerie. Călăreţii – recrutaţi din rândurile nobilimii – erau înarmaţi cu o sabie dreaptă, buzdugan, secure şi un fel de lasso. Urmau arcaşii, călăreţi care trăgeau din fuga calului, - o tactică a cărei mare eficienţă s-a dovedit în luptele contra detaşamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcaşilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefanţilor. Masa mare de pedestraşi – ţărani prost înarmaţi – nu conta prea mult. Detaşamentele de cavalerie grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate într-un fel care le asigura o extraordinară forţă de şoc. De pe tronul său, înconjurat de steaguri şi protejat în mijlocul corpului de cavalerie grea, regele în persoană conducea operaţiile militare.
Persanii practicau tactica replierii, retrăgându-se în faţa inamicului după ce ardeau totul în urma lor, sau după ce provocau inundaţii. Înainte de începerea unei bătălii avea loc ceremonia purificării rituale şi a invocării cerului. Pentru a se cunoaşte exact pierderile suferite, fiecare soldat depunea la începutul luptei o săgeată într-un coş; la sfârşitul luptei fiecare îşi lua înapoi săgeata; numărul săgeţilor rămase indica numărul celor ucişi.
Dacă în materie de ştiinţă militară persanii nu erau întru nimic inferiori romanilor, acelaşi lucru se poate spune şi în ce priveşte organizarea administrativă a ţării.
Darius şi-a împărţit imperiul în 23 de provincii (număr la care s-au adăugat apoi alte trei), având în frunte fiecare câte un guvernator, numit satrap (“îngrijitorul ţării”). Ales de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai înalte familii nobile, el răspundea direct în faţa regelui. Satrapul răspundea şi de perceperea dărilor care erau stabilite de la caz la caz, cu o mare precizie. Răspundea de recrutarea oamenilor în timp de război (când era decretată mobilizarea totală), precum şi de administrarea în provincia sa a justiţiei. Alături de satrap – în sarcina căruia deci cădea exclusiv administraţia civilă – era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzând direct numai de rege. Pe lângă un înalt funcţionar însărcinat cu perceperea dărilor, satrapul mai avea alături şi un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a ţine legătura direct cu casa regală. În sfârşit, pe lângă contactul permanent şi direct cu guvernatorul militar, regele îşi mai avea (pentru a-i controla pe satrapi şi pentru a le verifica obedienţa) şi un corp speciali de inspectori, numiţi “urechile regelui”. Aceştia vizitau o dată pe an – sau inopinat, chiar de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; în caz de nevoie puteau dispune şi de forţa armatei. În perioada arsacizilor funcţia de satrap a devenit în general ereditară.
Populaţia persană propriu-zisă – de aproximativ o jumătate de milion abia – era scutită de dările mari; în schimb asupra ei grevau sarcinile administrative şi îndatoririle de ordin militar. Pentru a face faţă imenselor cheltuieli (ale armatei, curţii regale, aparatului birocratic, lucrărilor publice, şi altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile proprietăţilor funciare nesfârşite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele vamale, prada de război, taxele şi impozitele interne, tributul plătit de ţările supuse ş.a. Impozitele erau stabilite – în funcţie de zona geografică şi de recoltele obţinute – pe genuri de proprietăţi (pe casă, pe grădină, pe vite, etc.) Cei lipsiţi de proprietăţi funciare plăteau taxe personale fixe, anuale; dar şi taxe extraordinare: cu ocazia naşterii unui copil, pentru o căsătorie, ş.a.
Organizarea societăţii persane a ajuns – în perioada sassanidă – la o ierarhie foarte precisă şi rigidă.
Întreaga viaţă şi civilizaţie persană era structurată în funcţie de poziţia proeminentă a aristocraţiei. Societatea era împărţită în patru clase, închise; trecerea dintr-o clasă în alta de era – cu extrem de rare excepţii – imposibilă. Aceste clase erau: a preoţilor, a militarilor, a funcţionarilor şi a poporului. În interiorul acestor clase existau diverse subdiviziuni. De pildă, în clasa funcţionarilor erau incluşi şi scribii, şi astrologii, şi poeţii de curte; în rândul poporului intrau nu numai ţăranii, ci şi negustorii şi meşteşugarii. În acest sistem nu erau consideraţi şi sclavii de război (sclavia rezultată din vânzarea copiilor sau a debitorului nu exista în Persia), care n-au avut nici un rol important în viaţa economică.
Clasa preoţilor se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea funcţia sa spirituală, ci şi de o mare influenţă în viaţa socială şi economică; o influenţă cu atât mai mare cu cât ea dispunea de considerabile proprietăţi imobiliare şi de venituri provenite din donaţii, precum şi dintr-un fel de “amenzi religioase” pe care la aplicau, arbitrar, celor “care păcătuiseră”. Preoţii erau organizaţi într-o ierarhie precisă şi complexă, conducându-se după legile lor proprii, şi deci formând un fel de stat în stat. Prin poziţia sa socială şi puterea sa economică, prin atitudinea, atribuţiile şi întreaga sa activitate, clerul – care în epoca ahemenidă a devenit cler al religiei de stat – servea puterea politică centralizată.
Clasa conducătorilor militari şi clasa înalţilor funcţionari ai statului proveneau din rândurile aristocraţiei. În sânul acesteia, locul de frunte îl ocupau “cele şapte familii”. Nobilii mari proprietari de pământuri se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (Într-un timp ajunseseră chiar să fie ei cei care îl alegeau pe rege). Existenţa lor era împărţită între războaie, vânătoare, banchete şi plăcerile haremului. Cu timpul – în epoca sassanidă – obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de şah şi pentru diferite jocuri cu mingea; totodată însă cultivau şi poezia, muzica şi chiar ştiinţele. Marii nobili, latifundiari, trăiau în capitală, în anturajul de curte. Nobilimea mijlocie trăia pe proprietăţile ei. În ce priveşte mica nobilime, aceasta nu se deosebea prea mult de “căpeteniile satelor”. Toţi nobilii însă, din toate categoriile, se considerau vasali ai regelui.
Ţăranii – “oamenii liberi” – erau liberi numai în teorie; practic, ei erau iobagi, supuşi numeroaselor corvezi şi plăţii dijmelor. De asemenea servituţi erau scutiţi numai cei o jumătate de milion de locuitori din provincia Fars, consideraţi perşii “puri”. Ţăranii erau legaţi de pământurile pe care trăiau, putând fi vânduţi unor noi proprietari odată cu moşiile pe care trăiau şi lucrau. Printre celelalte sevituţi, ţăranii aveau şi obligaţia de a presta serviciul militar în timp de război, ca pedestraşi; ei trebuiau să-şi procure singuri echipamentul şi armamentul, fără să primească nici o soldă şi nici o altă recompensă. Populaţia modestă a oraşelor (de exemplu, meşteşugarii şi negustorii) era mai avantajată: plătea doar taxele personale, asemenea ţăranului, în schimb era scutită de a presta serviciul militar.
Într-o vreme – în epoca sassanidă – statul persan căutase să se intereseze de situaţia muncitorilor, reglementând condiţiile de muncă şi cuantumul salariilor. Salariile erau precis fixate, - şi diferenţiate în funcţie de vârstă, de sex şi de calificare. Se pare că ar fi existat chiar şi centre de angajare a muncitorilor (cel puţin pentru lucrările publice).
În vârful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. În contextul istoriei antichităţii, ideea monarhiei de mandat şi de drept divin nu este o idee nouă. Nu e nouă nici ideea că îndatorirea regelui este să iubească adevărul şi dreptatea, să vegheze asupra aplicării legilor şi să-l protejeze pe cel slab şi asuprit. Aceste prescripţii – asupra cărora Codul lui Hammurabi insista în mod deosebit – se găseau formulate şi în doctrina regalităţii Egiptului antic. Dar nicăieri acestea nu sunt exprimate cu atâta claritate şi într-un mod atât de stăruitor ca în declaraţiile regilor persani: “Eu am iubit dreptatea şi am urât minciuna; am vrut să nu se facă nici o nedreptate văduvei şi orfanului; l-am pedepsit cu asprime pe cel mincinos; dar pe cel care a muncit cinstit, l-am răsplătit” – afirmă cu mândrie într-o inscripţie Darius. De asemenea, monarhul persan ţinea să fie considerat şi trebuia să apară în ochii supuşilor săi ca un model de luptător. “M-am dovedit a fi cel mai bun călăreţ şi cel mai bun arcaş; am fost cel mai iscusit dintre toţi vânătorii; orice lucru eram în stare să-l fac cel mai bine” – spunea acelaşi Darius.
Spre a-şi spori şi mai mult în ochii supuşilor lumina supremei sale demnităţi, dându-i totodată şi o aură de mister, regele ţinea să rămână cât mai inaccesibil. Trăia închis în palatele sale, nevăzut nici chiar de înalţii demnitari ai curţii – decât în ocazii excepţionale. Se în schimb de muzicanţi, care erau foarte stimaţi, luau parte la ceremonii şi îl însoţeau pe rege la vânătoare. Vânătoarea era plăcerea aleasă a regilor persani; vânătoarea în parcuri închise în care erau ţinuţi tigri, o specie mai mică de lei, apoi mistreţi şi urşi, onagri şi gazele, struţi şi păuni.
Resursele economice care au alimentat colosalul edificiu politic şi social al Imperiului persan au cunoscut o evoluţie firească de-a lungul celor patru perioade istorice, - ahemenidă (550-331 î.e.n.), elenistică seleucidă (331-250 î.e.n.), arsacidă (360 î.e.n. – 224 e.n.) şi sassanidă (224-651).
Baza economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrară lucrată de ţăranii legaţi de pământ şi (mai puţin) de sclavii prizonieri de război. Mica proprietate agrară s-a păstrat mai ales în provincia Fars – regiunea de origine a dinastiei Ahemenide, - dar şi aici în proporţie redusă. Se produceau cu precădere orz şi grâu, se cultivau măslinul şi viţa de vie, se practica pe scară largă apicultura, se creşteau vaci, capre, oi şi animale de povară (cai, asini şi catâri). Sub ahemenizi s-a realizat pentru prima dată o irigaţie a terenurilor prin canalizare şi, probabil (ca în Grecia timpului), o asanare a terenurilor mlăştinoase.
În timpul dinastiei seleucide a luat o mare dezvoltare cultura multor specii de plante; multe au trecut în această epocă din Iran în Europa meridională (bumbacul, lămâiul, măslinul, curmalul, smochinul, pepenele galben). Acum s-a dezvoltat şi tehnica agrară; au început să se practice trei asolamente anuale de cultură, au apărut noi procedee de irigaţie şi noi metode de cultivare a viţei de vie. Marile proprietăţi (ale coroanei, ale templelor, ale nobililor) au fost fracţionate spre a fi distribuite oraşelor sau coloniile militare. Ca urmare, mulţi ţărani legaţi de pământ au devenit arendaşi, iar cei de pe pământurile dăruite oraşelor au devenit ţărani liberi: aceasta a fost marea operă politică şi socială a epocii seleucide.
Dar sub dinastiile parţilor, în perioada Arsacizilor, au apărut din nou marile latifundii. Mica proprietate a dispărut încetul cu încetul, ţăranii şi-au pierdut libertatea, devenind tot mai oprimaţi de marii proprietari. Se notează acum progrese în zootehnie, nu însă şi în tehnica agricolă. Este perioada când din China s-au adus piersicul, caisul şi viermele de mătase; iar din India, trestia de zahăr.
Şi în epoca sassanidă baza economiei a continuat să rămână agricultura. Nu s-a înregistrat însă acum decât o agravare a situaţiei ţăranului. Trecerea spre modul feudal de producţie devine tot mai evidentă: pe proprietatea nobilului domină sistemul economiei închise, ţăranul produce tot necesarul consumului pentru stăpânul său, de la grâu, carne şi untdelemn, până la vin şi fructe.
Meşteşugurile au început să ia o dezvoltare la oraşe încă din epoca ahemenizilor; pe marile moşii însă producţia artizanală încredinţată servilor a continuat. Latifundiile îşi aveau propriii lor meşteşugari (dulgheri, tâmplari, fierari, ţesători, morari, etc.). Meşteşugarii din oraşe lucrau, de pildă articole de îmbrăcăminte, dar şi bijuterii şi veselă, de bronz, argint şi aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obţinute şi din import, de care dispunea imperiul. Lemnul era adus în special din Asia Mică, Liban şi India; iar metalele (arama, fierul, aurul), din Cipru şi Palestina, din Liban şi Asia Mică, din zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea Caucazului meridional. Carierele din munţii Elamului furnizau cantităţi suficiente de marmură pentru construcţia palatelor regale. Minele din Khorassan erau bogate în pietre semipreţioase, în special turcoază şi cornalină.
În timpul dinastiei Seleucide, olarii, ţesătorii, incizorii şi cizelatorii şi-au intensificat şi şi-au perfecţionat producţia. Alte meşteşuguri s-au perfecţionat sub dinastia Arsacidă, pielăria, producţia de arme şi a obiectelor de sticlă. În epoca sassanidă statul nu se îngrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever şi asupra atelierelor particulare – care produceau articole necesare în primul rând curţii, armatei şi administraţiei, - stabilind preţurile produselor şi salariile lucrătorilor. De remarcat faptul că în aceeaşi epocă sassanidă au început să se constituie anumite corporaţii de meşteşugari, - un fenomen care, prin intermediul arabilor, se va transmite Europei medievale.
Practica comerţului nu era ţinută de persani în mare cinste; de aceea comerţul a rămas aici, în mare parte, pe mâna străinilor – babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.
Comerţul persan a fost puternic stimulat, încă din epoca ahemenizilor, datorită realizării unităţii politice a întregului Orient Apropiat sub persani, împărţirii imperiului în satrapii conduse de o administraţie centralizată, creării unei bune reţele de transport şi comunicaţii, sistemului perfect de stabilire şi percepere a taxelor şi impozitelor, precum şi afluxului de aur şi argint în cantităţi imense în trezoreria statului. Considerabil stimulat a fost comerţul persan şi de introducerea pe tot teritoriul imperiului a unui sistem unic de măsuri şi greutăţi, şi mai ales, prin introducerea monedei. Moneda mică de argint apăruse încă din sec. VII î.e.n.; dar adevăratul sistem monetar bimetalic (cu monede de aur şi argint) datează din secolul următor, când regele Cresus l-a introdus în ţara sa, în Lidia, şi după ce apoi – la sfârşitul aceluiaşi secol al VI –lea î.e.n. – Darius l-a adoptat şi în imperiul său.
Graţie avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar, Persia a putut stabili, încă de la începutul imperiului, relaţii comerciale externe de o extindere geografică (din Grecia până în India şi Ceylon) şi de un volum de schimburi necunoscute până la acea dată. Negustorii persani din timpul Ahemenizilor au ajuns până în regiunea Dunării şi a Rinului. Navigatorii întreprindeau mari călătorii de explorare, de la gurile Indusului până în Egipt, ajungând mai târziu chiar până în zona Gibraltarului. În secolele VI-V î.e.n. volumul schimburilor comerciale a atins nivelul cel mai înalt: Persia importa vase de bronz şi obiecte de podoabă din Egipt, ambră din regiunile nordice, spade şi scuturi din ţinuturile Mării Egee, ţesături din Corint, Milet şi Cartagina.
Interesant de notat este faptul că apariţia şi răspândirea monedei a favorizat şi dezvoltat comerţul bancar. Acest fel de activitate era cunoscut în Mesopotamia încă din mileniul al II-lea î.e.n.; dar în Persia, deosebirea era că în timpul dinastiei Ahemenide “băncile” nu aparţineau statului, ci în această epocă se înfiinţaseră aici adevărate “bănci” particulare.
Sub Seleucizi, Persia exporta articole de îmbrăcăminte şi obiecte de podoabă, fier şi cupru, plumb şi pietre semipreţioase, covoare şi câini de rasă, - importând, printre altele, aur în mare cantitate din India, Armenia şi regiunea Caucazului. Regii seleucizi acaparaseră aproape toate bogăţiile ţării, organizând un aparat fiscal centralizat extrem de riguros. În perioada următoare volumul exportului a crescut, în schimb la import au apărut articole noi: papirus, purpură. În cele din urmă, au apărut elemente noi care au dinamizat mai mult comerţul “mondial” iranian. S-au format colonii stabile de negustori, - mai ales sirieni şi evrei. “Casele comerciale” exportatoare s-au specializat; negustorii angajaţi în comerţul interior de asemenea. Dar fenomenul cel mai important a fost apariţia “poliţei”, într-o formă nouă. Cu toate acestea, în epoca sassanidă comerţul exterior persan a stagnat din cauză că statul, stăpân pe importante monopoluri şi impunând o fiscalitate excesivă, intervenea prea mult în afacerile negustorilor, ceea ce împiedica mult funcţionarea normală a liberului schimb.
Un progres cu totul remarcabil l-au înregistrat şi mijloacele de transport de-a lungul perioadelor celor patru dinastii.
În timpul primei dinastii persane au fost pietruite porţiunile de drumuri deteriorate de intemperii. În sec. IV î.e.n. s-a inventat un mijloc de protecţie a copitelor animalelor de povară, constând dintr-un înveliş de aramă, sau confecţionat din păr de capră ori de cămilă. (Potcoava va fi inventată în sec. II sau I î.e.n.). În acest timp constructorii din diferitele regiuni ale imperiului au construit nave cu o capacitate de 200-300 tone încărcătură (sau nave fluviale de 100-200 tone), corăbii cu pânze şi vâsle care puteau parcurge până la 80 de mile marine într-o zi.
Sub a doua dinastie s-au organizat expediţii maritime de explorare. O mare flotă având baza în Golful Persic asigura legăturile cu Marea Roşie înspre vest; iar sper est, cu Oceanul Indian. Drumurile pe uscat erau bine întreţinute. Paza era asigurată de puncte militare fixe. Caravanele care străbăteau deşertul aveau la dispoziţie hanuri şi rezerve de apă potabilă. Toate aceste condiţii asigurau deplasări şi transporturi cu o rapiditate care nu va fi depăşită – în nici un punct al globului – până la apariţia maşinii cu vapori.
În regimul monarhic absolutist de tipul despotismului persan regele era unica sursă a dreptului. Hotărârile lui deveneau legi imuabile; legi care, pretinzându-se că îi erau “inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda, însemna că exprimau însăşi voinţa divinităţii. În consecinţă, a încălca hotărârea regelui (deci legea) însemna o gravă crimă de-a dreptul contra religiei, o jignire intolerabilă adusă chiar divinităţii.
Ca urmare, n-a existat un cod de legislaţie persană compact şi organic, stabil şi unic. Când Darius s-a gândit – cel dintâi – să dea statului său o armătură legislativă adevărată, el a pus să i se consemneze hotărârile pe tăbliţe de aramă, pe stele de piatră sau pe papirus, - documentele care erau trimise apoi spre cunoştinţă în diferite puncte ale imperiului. (Dar popoarele supuse îşi păstrau propria lor legislaţie). Hotărârile-legi ale lui Darius par să fi fost inspirate adeseori de Codul lui Hammurabi, pe care consilierii regelui persan îl cunoşteau demult.
Textele legilor hotărâte de rege erau redactate de preoţi – care multă vreme au îndeplinit şi funcţia de judecători. Mai târziu, locul lor a fost luat de judecători laici. La sate, “căpetenia satului” era şi judecătorul local. Judecătorul suprem era regele – care însă îşi putea delega un reprezentant pentru a judeca în ultimă instanţă. Oricine putea face apel la rege. Acesta ţinea – în faţa poporului – scaun de judecată de două ori pe an. (Aşa procedau cel puţin primii regi sassanizi). După rege, venea curtea supremă de justiţie, compusă din şapte membri; apoi, numeroasele tribunale răspândite în toate oraşele mai importante ale imperiului. Tribunalelor le erau fixate anumite termene până la care trebuiau să judece cauzele prezentate. Împricinatul – care nu se putea descurca în mulţimea de legi ce se adunaseră de-a lungul timpului – putea fi sfătuit de “oratorii legii”, - un fel de avocaţi, care se ocupau şi de întregul mers al procesului. În hotărârea pe care urma să o ia, tribunalul trebuia să ţină seama şi de persoana morală, de trecutul şi de meritele acuzatului. Judecătorii erau numiţi pe viaţă; dar în caz de corupţie dovedită, erau înlăturaţi şi pedepsiţi cu moartea.
Pedepsele erau în general de o cruzime pe care numai asirienii o egalaseră. Pedeapsa cea mai uşoară (şi care în unele cazuri putea fi înlocuită cu o amendă) consta în lovituri de bici: între 5 şi 200. Numărul maxim de lovituri era administrat celui care otrăvise câinele unui păstor (în timp ce pentru un omicid involuntar erau prevăzute numai 90 de lovituri). Legea stabilea apoi ca pentru o crimă săvârşită de cineva să fie pedepsită întreaga familie. Crimele şi delictele cele mai grave erau pedepsite cu mutilarea, cu scoaterea ochilor, cu însemnarea cu fierul roşu, sau cu moartea. Crimele pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea erau: trădarea, sodomia, asasinatul, vina de a fi pătruns în viaţa intimă a regelui, sau de a se aşeza chiar şi întâmplător pe tronul regal…Pedeapsa capitală era executată prin otrăvire, tragerea în ţeapă, răstignire, spânzurare cu capul în jos, lapidar, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu cenuşă înfierbântată, îngroparea de viu până la gât, şi alte asemenea orori.
Asemenea cruzimi şi barbarii autorizate de dreptul persan contrastau cu frumoasele calităţi morale ale poporului. Persanii erau cunoscuţi ca oameni blajini, generoşi, ospitalieri, politicoşi, chiar ceremonioşi.
Regimul familial şi viaţa de fiecare zi a familiei erau în multe privinţe la un nivel moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se menţinuse, fireşte, şi în Persia poligamia – dar de consideraţie şi de drepturile de stăpână a casei se bucura numai una din soţii, numită “privilegiata”. În familia regală şi în familiile nobililor căsătoriile între frate şi sora erau – ca în Egipt – frecvente. Căsătoria se contracta prin plata unei suma de bani părinţilor logodnice. Femeia datora ascultare absolută bărbatului ei. Pe de altă parte, ea putea să posede bunuri materiale şi să dispună liber de ele; putea să conducă treburile soţului în numele lui; putea să circule în public cu faţa neacoperită de văl. De aceste libertăţi se bucurau mai mult femeile sărace. Femeile din rândurile aristocraţiei duceau o viaţă în izolare, puteau ieşi numai cu faţa acoperită, nu aveau voie să se întâlnească în public cu bărbaţi, iar după ce se căsătoreau nu puteau avea nici un fel de relaţii nici cu rudele lor cele mai apropiate de sex masculin. Un regim de o severitate care explică de ce niciodată femeile nu erau reprezentate nici în arta plastică, nici menţionate în inscripţii.
Se păstra în Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: dacă soţul deceda fără să fi avut copii de sex masculin, văduva se căsătorea cu ruda cea mai apropiată. Dacă însă soţul rămânea văduv fără să aibă băieţi (care totdeauna erau preferaţi fetelor), ruda lui mai apropiată lua în căsătorie pe una din fetele sau nepoatele lui: iar copilul de sex masculin născut din această căsătorie era considerat fiul şi deci moştenitorul văduvului după ce acesta deceda. Dacă soţul deceda fără să fi avut o fată, cu o parte din moştenirea lui se înzestra – se “cumpăra” – o fată pentru a o mărita cu o rudă apropiată a defunctului. Dacă tatăl deceda şi copiii lui nu ajunseseră încă la vârsta maturităţii, aceştia erau puşi în tutela văduvei. Respectarea întocmai a acestor uzanţe era sever controlată de preoţi. Aceştia procedau la împărţirea moştenirii (modalităţile partajului erau foarte complicate); iar dacă defunctul nu lăsase nici o avere, preoţii erau cei care se îngrijeau de funerarii şi de soarta orfanilor săi minori.
Naşterea unui copil de sex masculin era întâmpinată cu mare bucurie. Părinţilor li se aduceau daruri; chiar regele făcea în fiecare an daruri părinţilor cu mulţi copii. Dacă se dovedea că copilul nu dăduse ascultarea cuvenită tatălui, o parte din moştenirea ce îi revenea de drept de la tatăl său îi rămânea mamei. De educaţia copilului se ocupa mama; iar de la vârsta de cinci până la şapte ani, tatăl. Apoi copiii (celor bogaţi) urmau şcoala, care era ţinută de preoţi fie în incinta templelor, fie la locuinţa lor. În aceste şcoli studiile durau până la vârsta de 20, chiar 24 de ani. Se studiau texte din Avesta, cu respectivele comentarii; elevii învăţau scrierea cuneiformă, învăţau legendele şi tradiţiile referitoare la zeii şi la eroii iranieni căpătau noţiuni de religie, de medicină şi de drept; în fine, erau iniţiaţi în treburile publice şi în practicile cancelariei regale.
Educaţia astfel dirijată urmărea în principal să le asigure tinerilor pregătirea necesară în vederea viitoarelor funcţii administrative sau militare care îi aşteptau. Iar pentru a-l obişnui pe tânăr cu viaţa grea a soldatului, exerciţiile şi instrucţia la care erau supuşi erau foarte dure: tinerii executau lucrări agricole istovitoare, făceau marşuri lungi pe arşiţă şi pe ger, călăreau pe cai nărăvaşi, erau alimentaţi foarte prost; sau erau puşi să treacă înot un fluviu, cu tot echipamentul şi armamentul personal. Grecii admirau educaţia dată tinerilor persani, despre care Herodot (simplificând însă lucrurile) spune: “Tinerii perşi sunt învăţaţi trei lucruri: să citească, să tragă cu arcul şi să spună totdeauna adevărul”.
Locuinţele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei din cărămidă nearsă, de argilă amestecate cu paie tocate; numai cei foarte bogaţi îşi puteau permite să aibă case din cărămidă arsă (combustibilul fiind foarte rar). Acoperişul era din bârne din lemn peste care se întindeau rogojini acoperite cu lut. Casele bogaţilor erau construite în jurul unei curţi interioare, în care se afla instalată şi o cadă mare pentru apă menajeră. Nobilii imitaseră casele greceşti, adăugându-le un atriu deschis, susţinut de coloane de lemn. Pe jos, pe pământul bătut se întindeau covoare de obicei ţesute în casă.
De dimensiuni modeste erau şi cele mai multe dintre palatele regale: cel al lui Darius din Persepolis avea doar 50 pe 30 metri. În schimb cornişele uşilor şi ale ferestrelor erau din marmură, pereţii erau tencuiţi şi zugrăviţi în verde; iar vesela era de o bogăţie şi de un rafinament artistic neîntrecut în Antichitate de nici o altă ţară. Când Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prăzii însuma – printre alte comori – pahare de aur masiv în greutate totală de 2.216 kg, iar cupele mari, încrustate cu pietre preţioase, cântăreau 1.697 kg!
Aristocraţii şi bogătaşii perşi erau renumiţi pentru eleganţa ostentativă şi fastul excesiv pe care îl afişau în îmbrăcăminte şi bijuterii. Nobilii purtau părul lung şi îngrijit ondulat, iar barba de asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanţuri de aur şi brăţări de argint. Deosebit de luxoasă era îmbrăcămintea celor zece mii de ostaşi din corpul “nemuritorilor”: splendide veşminte de brocart, tunici cu mâneci largi şi garnisite cu pietre semipreţioase. Armele, de asemenea: extremitatea inferioară a lăncilor a nouă mii dintre “nemuritori” era din argint masiv, iar lăncile celorlalţi o mie (deci ale ofiţerilor) era din aur masiv.
Acelaşi gust şi fast se notează şi în obiceiurile, tradiţiile şi la serbările perşilor.
Sărbătoarea religioasă dedicată zeului soarelui Mithra – sărbătoarea oficială cea mai importantă – era şi sărbătoarea Anului Nou. Cu această ocazie regele organiza şi prezida sacrificii şi ceremonii solemne; după care participa la banchetul la banchetul care era urmat totdeauna de spectaculoase dansuri sacre şi de dezlănţuite beţii. La această sărbătoare perşii obişnuiau să-şi facă daruri unii altora, în familii se aranjau ospeţe, servitorii căpătau haine noi, soldaţii primeau o soldă în plus, supuşii aduceau şi ei daruri satrapilor şi nobililor; la sfârşitul ospeţelor grandioase la curte, regele dăruia săracilor cantităţi de mâncare şi de băutură rămase neconsumate.
Sărbătoarea cu caracter laic cea mai importantă era seara de ajun a Anului Nou, când familiile şi prietenii se adunau în jurul celei mai copioase mese pe care şi-o puteau permite. În alte ocazii, când sărbătoreau o veste bună sau un eveniment familial fericit, perşii obişnuiau să iasă şi să împrăştie pe străzi ramuri de mirt. În schimb, în ocazii triste (o înfrângere militară, sau la moartea unui rege) îşi rădeau părul şi barba, îşi sfâşiau veşmintele, iar cailor le tăiau coama.
Contribuţia perşilor în domeniul ştiinţei a fost – până la o dată târzie, sec. V e.n. – neînsemnată. Cel puţin, nu ni s-au păstrat texte ştiinţifice, nimic care să ne dea vreo indicaţie asupra unor principii, concepţii sau măcar simple cunoştinţe ştiinţifice. Excepţie fac doar câteva incidentale şi vagi aluzii din Avesta la domeniul medicinei, dar fără nici un amănunt privind practica medicală.
Tot ceea ce ştim este că medicina era practicată – cel puţin la început – de preoţi într-o formă în care predomina vrăjitoria; că, începând din sec. IV î.e.n., medicii perşi – ale căror onorarii erau stabilite de lege (ca în Codul lui Hammurabi) ţinându-se seamă şi de condiţia socială şi economică a bolnavului – erau organizaţi în corporaţii; şi aici medicii se împărţeau, ca la greci, în trei categorii; cei care “foloseau cuţitul”, chirurgii, cei care tratau cu ajutorul plantelor, adică medicii propriu-zişi, şi cei care vindecau cu cuvântul, adică magicienii şi vrăjitorii. Aceştia din urmă erau mai preţuiţi decât toţi.
Se mai cunoşteau apoi unele preocupări, sporadice şi vagi, de organizare a calendarului – şi cam atât. În schimb perşii s-au servit de cercetările şi de rezultatele prestigioase a Babilonului; precum şi – încă din sec. VI î.e.n. – de contribuţia învăţaţilor, mai ales a medicilor, veniţi din Grecia.
Dar în domeniul tehnicii, perşii au avut realizări demne de menţionat. Astfel: pentru irigarea terenurilor ridicau apa din râu până la nivelul orgoarelor cu ajutorul roţii prevăzute pe circumferinţă cu un sistem de găleţi: o invenţie – în uz şi azi în unele ţinuturi orientale – care se consideră că aparţine perşilor. Apeductele lor aduceau apa prin conducte subterane – pentru a o feri de evaporare şi a o păstra curată – până în bazinul-rezervor. Iar modul lor de prelucrare a metalelor, de confecţionare a obiectelor de ceramică dovedeşte o tehnologie foarte înaintată pentru acele vremuri.
Mai târziu, ştiinţa persană s-a afirmat în primul rând prin prestigiul medicilor. În sec. V e.n. exista la Gonde Şahphur o şcoală de medicină care a avut o importanţă deosebită în dezvoltarea ştiinţei medicale arabe. În acest centru ştiinţific – o adevărată academie, - pe lângă învăţământul medical şi practica clinică, s-au tradus în siriană şi persană lucrări de medicină greceşti şi indiene.
Oamenii de ştiinţă persani care în secolele VII-VIII trecuseră la Islam şi adoptaseră limba arabă au avut un rol considerabil în introducerea patrimoniului culturii elenistice în civilizaţia islamică: prin traducerile lor de opere medicale, juridice, teologice ei au pregătit limba arabă pentru noul său rol de transmitere a ştiinţei greceşti. Atât prin această activitate cât şi prin cea de cercetări personale, oamenii de ştiinţă persani vor fi integraţi în mare mişcare ştiinţifică şi culturală arabă – sau, mai precis: islamică.
O contribuţie de o relativă originalitate au adus perşii şi în artă.
Arta persană este în cea mai măsură de import, o artă în care sunt amalgamate concepţii, stiluri, motive şi tehnici extrapersane, - o artă compozită. În ansamblul culturii persane arta deţinea un rol secundar. Situat între două lumi, a Orientului şi a Occidentului, menţinându-se în contact permanent cu arii diferite de cultură, vechi şi originale, Imperiul persan a împrumutat elemente diverse de la fiecare, fără să reuşească (în general vorbind) să le şi contopească, să le reelaboreze într-o sinteză de reală şi valoroasă originalitate.
Sub acest raport contribuţia persană mai de relief este limitată la domeniul arhitecturii.
Dar în această arhitectură lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele monumentale – în afara mormintelor regale săpate în stâncă. Templele lipsesc, pentru că vechii perşi considerau că zeului aparţinându-i toată lumea nu trebuie să fie închis în cadrul unor clădiri. Se mulţumea numai cu altare de mici dimensiuni, cum ar fi altarul pe care era întreţinut permanent focul sacru, în apropierea căruia se afla altarul considerat adevărat, cel pe care se oficiau sacrificiile.
Impresionante în schimb erau palatele regale. Pentru construcţia lor se aduceau din alte ţări materialele şi meşterii, în special din Egipt, India şi Grecia. Primii regi ai Persiei îşi construiseră drept palate nişte locuinţe din lemn de cedru şi de chiparos, cu exteriorul învelit în plăci de metal. Mai târziu, palatele regale au fost construite pe o esplanadă înălţată la 6 m şi chiar până la 15 m, lungă de circa 500 m şi largă de 300 m.
Monumentul prin excelenţă al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni colosale. Palatul lui Darius din Persepolis era înălţat pe o terasă rectangulară (clădită din blocuri mari de piatră) având laturile de 530 m şi 330 m. Arhitectura era babiloniană, cu curţi interioare şi cu lungi coridoare în exterior unde soldaţii gărzii făceau de pază. Partea principală a clădirii o constituia sala tronului, pătrată, cu latura de 43,5 m, al cărei plafon din lemn de cedru era susţinut de coloane zvelte şi canelate – înalte de 20 m şi cu un diametru de 1,6 m, - în număr de 362 (=1296). Rolul preponderent pe care îl deţinea coloana deosebea arhitectura persană de cea asiriană, din care s-a inspirat; căci în arhitectura asiriană coloana rămânea doar un accesoriu arhitectural, iar nu un principal element funcţional.
Dar modelul adevărat şi evident al palatelor persane pare a fi fost dat de sălile hipostile egiptene, în speţă de cele din Teba. Originale însă, caracteristic persane sunt capitelurile coloanelor, - reprezentând partea anterioară a corpurilor a doi tauri (sau licorni cu labe de leu), în poziţia de spate la spate şi în genunchi, tauri care susţineau în spinare grinzile arhitravei. Caracteristice – şi provenind din zona culturală mesopotamiană – sunt şi scările monumentale, cu rampe convergente decorate cu basoreliefuri, cu coloşi animalieri fantastici sau reali păzind intrările. Scara de acces a palatului din Persepolis – largă de 7 m şi cu 106 trepte – ducea la o a doua terasă, terasa propileelor şi a “sălii celor o sută de coloane” (înalte de 20 m fiecare). Ansamblul avea dimensiunile colosale ce aminteau de templul egiptean din Karnak.
În epoca Arsacizilor apare în arhitectura persană o noutate care va dura în Iran până azi: bolta în leagăn, imensă ca dimensiuni, deschizându-se pe faţada clădirii. Mai târziu, arhitectura sassanidă se va caracteriza prin masivitate şi prin folosirea cupolei.
În mai mică măsură aparţin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate – cum s-a spus – din hipogeele egiptene. Faţada grotelor artificiale este în aşa fel cioplită în stâncă încât să se scrie într-o suprafaţă de forma unei cruci greceşti. Interiorul este foarte simplu, de dimensiuni reduse, compus dintr-un vestibul şi o cameră funerară. Încăperile sunt lipsite de orice element ornamental. Întreaga atenţie este acordată exteriorului: cele patru coloane de la intrare susţin o cornişă deasupra căreia basoreliefurile desfăşurate în două zone suprapuse îl reprezintă pe regele defunct înconjurat de supuşi şi binecuvântat de Ahura Mazda, în faţa altarului pe care arde focul sacru.
Arta persană este o apoteoză a monarhiei. Basorelieful, în special, este conceput şi realizat în scopul de a exalta ideea de monarhie absolută şi persoana monarhului. Apare şi aici modelul asirian; cu deosebirea că linia veşmintelor, a drapajului, este mai delicată decât în basoreliefurile asiriene. Varietatea de figuri, de atitudini, de mişcări, este sensibil mai redusă decât în basorelieful asirian. Artistul persan urmărea să pună în evidenţă nobleţea concepţiei şi să creeze un efect grandios. Ca urmare, leii sculptaţi de el sunt de un realism şi de o forţă mai reduse decât ale leilor din basoreliefurile asiriene, dar sunt mai decorativi. Taurii înaripaţi impun mai puţin din sălbatica lor forţă animalică decât cei din reprezentările artistice asiriene, - în schimb au mai multă eleganţă şi armonie a formelor. Cu toate acestea, deşi este mai calmă, mai lipsită de forţă, de dinamism şi de varietate, arta epocii ahemenide rămâne mult debitoare celei asiriene.
Întâlnim în basoreliefurile persane aceleaşi motive ca în basoreliefurile asiriene: lungi şiruri de soldaţi din suita regelui (celebră este “friza arcaşilor” din palatul regal de la Suza, aflată azi la Louvre), de supuşi aducând tributul, de prizonieri de război, de lei, de animale fantastice, - de obicei tauri înaripaţi cu cap de om. Apoi, regele luptând cu un taur sălbatic, regele ucigând un monstru, regele protejat de divinitate, regele înconjurat de curteni, regele primind omagiul supuşilor săi…Totul lasă până la urmă o impresie de răceală şi de monotonie. Figurile par a fi toate la fel, corpurile sunt dispuse toate în aceeaşi direcţie şi în aceeaşi atitudine. Dar, privite cu atenţie, se observă că sculptorul a realizat, totuşi o oarecare varietate – prin reprezentarea unor detalii caracterizante: în port, în încălţăminte, în obiecte aduse în dar sau ca tribut. Aceste amănunte indicau şi locurile de origine ale personajelor respective – care deci nu apar ca fiind aceeaşi, chiar dacă atitudinile lor sunt identice (sau aproape aceleaşi).
Regele însuşi este reprezentat doar în trei atitudini: sau de adoraţie în faţa unui altar al focului sacru; sau ucigând lei, tauri ori monştri fantastici; sau stând pe tron, într-o mână ţinând sceptrul, în cealaltă o floare, iar în spate un servitor ţinându-i deschisă umbrela. Un singur scop urmăreşte artistul persan: preamărirea regelui şi a regalităţii.
Perşii au introdus în sculptură un motiv nou: al zeului-călăreţ omorând o fiară, de pildă un crocodil. Motivul acesta urma să simbolizeze lupta dintre Bine şi Rău. Dar şi acest simbol fusese schiţat cu mult înainte în Babilon, semnificând victoria ordinei asupra haosului primordial, a zeului Marduk asupra zeiţei Tiamat.
Arta figurativă persană nu manifestă un interes adevărat pentru aspectele vieţii reale. Scenele n-au nici un fond de natură, nici o indicaţie în aşa fel determinată încât să poată fi localizate. Artistul reprezintă excelent animalele (dar nu şi dinamismul unei scene de vânătoare). În schimb figurile umane (niciodată figuri feminine decât la o dată târzie, foarte rar şi numai în artele secundare, de exemplu în miniaturi) sunt redate static, imobilizate într-o poză convenţională şi având o expresie impasibilă. Convenţiile domină: persoana regelui este figurată în dimensiuni disproporţionate în raport cu cei din jurul său, personajele nu sunt grupate, ci într-un mod regulat aliniate. Compoziţia ansamblului respectă o simetrie rigidă, predomină absolut caracterul simbolic şi stilul hieratic, iar în reprezentarea unui eveniment artistul se fixează asupra unui singur moment; nu procedează ca artistul roman care “narează”, care redă simultan o sumă de momente, o continuitate, o relaţie între episoade.
În literatură – domeniu în care Persia islamică îşi va aduce marea contribuţie la tezaurul culturii universale, - prima capodoperă este Avesta. Este cartea sacră a străvechilor perşi, atribuită însă lui Zoroastru, - datând din epoca ahemenidă, dar redactată sub sassanizi. Cuprindea iniţial 21 de cărţi, din care au rămas una singură completă, plus alte patru incomplete. Materia Avestei era variată: texte liturgice, cuvântările lui Zarathustra, texte teologice, de legislaţie, de morală, rugăciuni pentru diferite ocazii, fragmente de legende, o profeţie asupra sfârşitului lumii, precum şi 21 de psalmi. Pe lângă importanţa sa documentară, fundamentală pentru religia, cultura şi civilizaţia persană antică, Avesta are şi o valoare literară, tocmai prin aceşti psalmi, care amintesc de poezia Vedelor.
Reacţia naţională persană care a caracterizat perioada sassanidă a determinat şi o reluare entuziastă a vechilor tradiţii epice populare. Din această epocă datează numeroase povestiri, din care însă au rămas numai două. Prima, Istoria lui Zarer (din sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) narează un episod din timpul unui război în care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade în luptă; moartea lui va fi răzbunată de fiul său. A doua (scrisă către anul 650), Cartea vitejiilor lui Ardaşir, fiul lui Papak, este un mic roman sau povestire istorică, în care datele reale ale biografiei renumitului rege sassanid se împletesc cu graţioase elemente de fantezie. Ambele naraţiuni au fost utilizate mai târziu de Ferdousi în epopeea sa Cartea Regilor.
După invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficială a administraţiei, cultului şi literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor şi a oamenilor de ştiinţă. La ţară, însă, poporul a continuat să compună în dialectele sale diferite poeme lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au păstrat asemenea texte datând din secolele VII şi VIII.
Renaşterea literaturii naţionale persane a avut loc în secolele X-XI, în timpul dinastiei persane a Samanizilor. Aceştia au creat în capitala lor Buhara un puternic centru cultural, ştiinţific şi literar. S-a început acum să se traducă în limba persană cronici, mărturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse datând din sec. IV – texte care nu ni s-au păstrat – s-a inspirat marele poet Ferdousi (934-1025). Monumentala sa epopee Cartea Regilor de aproximativ 120.000 de versuri, este o reconstituire poetică a întregului trecut legendar şi istoric al perşilor.
Genul epic a fost cultivat şi de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme epice ale sale primul loc îl ocupă Cele şapte chipuri, povestea nefericită de dragoste a doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evocă romanul cavaleresc european medieval, având însă o profunzime de gândire, un simţ al socialului şi o fundamentare psihologică superioară. Nu lipseşte din opera lui Nezami nici nota mistică (de exemplu în amplul poem Comoara tainelor).
De o mare popularitate, constatată până în zilele noastre, s-a bucurat Omar Khayyam (cca. 1050-1123), poet, liber-cugetător şi unul din cei mai de prestigiu oameni de ştiinţă ai Orientului medieval (strălucit matematician, astronom, fizician, medic şi filosof, autor a numeroase opere ştiinţifice scrise în limba arabă).
Printre marii poeţi persani se numără şi Saadi (cca. 1213-1292), un exponent ideologic al păturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu fructe şi Grădina cu flori. Mai celebră, ultima este o suită de poeme în proză ritmată în care sunt enunţate aforisme, precepte morale, sfaturi practice şi de conduită, precum şi consideraţii morale – ceea ce transformă această capodoperă şi într-o oglindire a vieţii epocii – asupra oamenilor şi stărilor de lucru din jurul său.
Deşi a fost un timp poet de curte, totuşi în poezia lui Hafez nu se întâlneşte obişnuitul ton preaplecat şi laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile, par a aparţine la prima vedere unei viziuni mistice. În realitate opera sa abundă în momente de scepticism religios, de erezie şi chiar de blasfemii. Hafez nu-i cruţă pe preoţi, pe predicatori, pe bigoţi, ironizând sau satirizând vehement, formalismul gol, ipocrizia şi minciuna. În poezia sa se percep tonuri care îl amintesc pe Omar Khayyam, fără însă a ajunge până la nihilismul şi la scepticismul acestuia.
Bibliografie:
“Istoria culturii şi civilizaţiei” – Ovidiu Drimba
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |