1                             
           Copilăria lui Mihai Eminescu

Al şaptelea copil al lui Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi, s-a născut la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Tatăl, dintr-o familie de ţărani români din Bucovina, învaţă carte şi intră în slujbă boierească, primind titluri mărunte de sulger şi căminar. Mama este fiica stolnicului Vasile Iuraşcu din Jodeşri. Copilăreşte, în primii ani, la Botoşani, din 1856 la Ipoteşti, unde familia îşi cumpărase o mică moşie.

Studiile

Studiile le începe probabil în casă. În 1858 e înscris în clasa a III-a la Naţional-Hauptshule, şcoală primară greco-orientală din Cernăuţi. În 1860, absolvind clasa a IV-a este elev la ”K.K. Orber-Gimnasium” din acelaşi oraş, dar în 1862 părăseşte şcoala şi se întoarce la Ipoteşti.
Debutul literar cu poezia ocazională „La mormântul lui Aron Pumnul” într-o broşură votivă din ianuarie 1866 a “învăţăceilor gimnazişti”. În acelaşi an debutează în „Familia” (25 februarie/9 martie) cu poezia „de-aş avea…”, salutată de Iosif Vulcan, care îi schimbă numele în Eminescu. Urmează „O călătorie în zori” şi o traducere, apoi „Din străinătate”, „La Bucovina”, „Speranţa” şi „Misterele nopţii”. Colaborează în continuare la „Familia”.
Între timp, însoţeşte ca sufleor şi copist trupa lui M. Pascaly în turnee în Transilvania şi Moldova, fiind şi sufleur în trupa lui Iorgu Caragiale sau la Teatrul Naţional din Bucureşti.
Tatăl său îl va trimite însă la universitatea din Viena, cu toate că îi lipseau atestatele gimnaziale. Între 1869-1872 audiază cursuri de filozofie, drept, economie politică, limbi romanice, medicină, citeşte enorm, mai ales filozofie şi ştiinţe. Deşi îşi consacră cea mai mare parte lecturilor şi creaţiei poetice, participă entuziast la viaţa studenţimii române grupată în societatea „România Jună”, leagă prietenii, publică articole în „Albina” şi „Federaţiunea” din „Pesta” ori în „Familia”.

Începutul carierei de poet

Încercând o apropiere de cercul junimist, trimite la Iaşi poezia „Venere” şi „Madonă”, care apare în „Convorbiri literare” (15 aprilie 1870). Încurajat de succes, publică „Epigonii” şi „Mortua est”(1871), poezii care-i vor servi lui Titu Maiorescu ca argumente ale „direcţiei noi”. În vara anului 1872 părăseşte Viena.
La Iaşi, citeşte în şedinţele „Junimii” şi publică poeziile „Egipetul”, „Înger şi demon” şi „Floare albastră” precum şi nuvela „Sărmanul Dionis”.
Convins să-şi continue studiile universitare, pleacă la Berlin având asigurarea unei subvenţii din partea „Junimii”.
Între 1872-1874 frecventează cursuri de filozofie, istorie antică, drept, medicină, sanscrită, mitologie comparată, geografie.
Revine în ţară fără a-şi lua doctoratul şi, între 1874-1876, este pe rând director al Bibliotecii Centrale, profesor la Institutul academic, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la „Curierul de Iaşi”. Din octombrie 1877 este redactor la Bucureşti, la ziarul conservator „Timpul” (alături de Slavici, care-l chemase, şi de I.L. Caragiale) până în vara lui 1883. Sunt anii cei mai fructuoşi, dar şi de muncă epuizantă încheiată cu instalarea definitivă a bolii care-i marchează tragicul destin. Până la moartea survenită în zorii zilei de 15 iunie 1889, mintea poetului rămâne, cu scurte momente de luciditate dureroasă, confundată în întuneric.


1 Deosebit de exigent, a publicat puţin în cei 17 ani de activitate literară. În decembrie 1883 apare ediţia maioresciană (pe copertă:1884) cuprinzând 61 de poezii (plus trei variante la „Mai am un singur dor”) toate publicate sau republicate în „Convorbiri literare” şi 17 inedite. Şi totuşi, opera lui Eminescu este imensă. Ediţia monumentală de „Opere” iniţiate de Perpessicius, în 1939, ajunsă la al IX-lea volum în 1980, este departe de a fi completă.
Poezia de început se încadrează în contextul liricii romantice paşoptiste. „La Heliade”, „Epigonii”, „Mureşeanu” indică opţiunile poetului şi concepţia mesianică. „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „Horia”, „La Bucovina”, „Din străinătate” transcriu crezul patriotic, dorul şi nostalgia meleagurilor copilăriei. Tematica socială e prezentată în „Junii corupţi”. Preferinţa pentru mister, nocturn şi meditaţie se simte în „Misterele nopţii”, cum în aceleaşi tipare se configurează iubirea romantică („Amorul unei marmure”), erotica apropiindu-se de Alecsandri („De-aş avea…”) sau Bolinteanu („O călărire în zori”).

Despre operele lui Mihai Eminescu

Adâncirea poeziei paşoptiste în gândire şi viziune e dovedită de creaţia de mai târziu şi vizibilă încă în cosmologia din „Povestea magului călător în stele”, „Mureşanu” ori în antumele „Înger şi demon”, „Cugetările sărmanului Dionis”. Începând cu „Epigonii”, „Melancolie”, „Memento mori” se produce o ruptură, o criză a gândirii romantice: universul este lipsit de sens („Scrisoarea I”), răul sălăşluieşte pretutindeni în istorie. Eroul este demonic („Demonism”, „Înger şi demon”, „Strigoii”), păstrând în secret nostalgia purităţii şi frumuseţii pierdute („O, rămâi”, „De ce nu-mi vii), căutând salvare în iubire, poezie şi vis. Există în acelaşi timp cu viziunea tulburării armoniei, restructurarea universală prin ideea genezei perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”), lumina, în ipostaze diferite, captată material (marea, luna, marmura) spiritual (gândirea, iubirea, memoria, deci şi istoria), fiind substanţa generatoare a lumii. Lirica socială, expresia ei cea mai directă fiind „Împărat şi proletar”, include şi filonul naţional („Mureşanu”, „Sarmis”, „Decebal”, „Muşatin şi codrul”) sau filozofic („Scrisoarea I”). Erotica în care analizează lucid dragostea („Scrisoarea IV”, „Scrisoarea V”, „Odă”[în metru antic], „Pe lângă plopii fără soţ”) are implicaţii filozofice şi sociale. Armonia iubirii e rareori posibilă, ca în „Călin (File de poveste)”.
Idila este protejată de lumea vegetală („Floare albastră”, „Povestea codrului”, „Povestea teiului”). Apare visul de dragoste („Lacul”), chemarea („Dorinţa”), regretul („Departe sunt de tine…”, „O, rămâi”, „Pe aceeaşi ulicioară”), nostalgia „eternei dimineţi” („De câte ori, iubito”).
Problematica filozofică tradusă alegoric şi simbolic, mitologic, natura, erotica pe care le include fac ca „Luceafărul” să fie o sinteză a întregii poezii eminesciene.
Ca şi în lirică, asimilarea creatoare a folclorului constituie o trăsătură caracteristică a poeziei („Făt-Frumos din lacrimă”, „Călin Nebunul”, „Fata în grădina de aur”, „Miron şi frumoasa fără corp”).
Fragmentele „La curtea cuconului Vasile Creangă” şi „Aur, mărire şi amor” reconstituie tablouri sociale apropiate de înaintaşii paşoptişti.
În alte cazuri, proza romantică e de factură filozofică şi reflexivă („Cezara”, „Geniu pustiu”, „Sărmanul Dionis”).
Postumele „Umbra mea” şi „Archaeus” sunt înrudite cu ultima nuvelă şi încorporate parţial în ea. „Avatarii faraonului Tla” e o nuvelă imaginativă cu reflexe din Schopenhauer, în timp ce schiţa „La aniversară” e învăluită în puritate şi tandreţe.
Ca ziarist, a scris peste 3000 de articole privind diverse aspecte ale vieţii contemporane a României.