1 Drama psihologiei
 
Psihologia este una dintre ştiinţele al cărei destin nu a fost deloc simplu şi linear, ci mult mai frământat şi dramatic decât al altor ştiinţe. Ea a cunoscut perioade de аvânt şi stagnare, de înălţări şi căderi, de calm şi destindere, dar si de încordare şi încrâncenare. În legătură cu ea au fost formulate cele mai frapante paradoxuri. S-a afirmat despre originea psihologiei că este nedeterminată (unii cred că termenul de  psihologie ar fi fost folosit pentru prima dată în 1590 de Goclenius, un profesor din Marburg, alţii în 1696 de Leibniz (1646—1716), în fine, sunt şi  autori care îl „împing" spre 1732—1734 şi îl leagă de numele lui Christian Wolf (1679—1754) care 1-a folosit în titlul a două dintre lucrările sale — Psihologia empirica şi Psihologia rationalis). S-a spus despre obiectul psihologiei — dacă există — că ar fi nebulos, i s-au pus la îndoială legile, i-au fost contestate metodele, considerate ca nesigure. Or, dacă o ştiinţă nu are un obiect propriu de cercetare, dacă ea nu este capabilă să descopere şi să formuleze legile fenomenelor investigate, dacă  nu dispune   de un ansamblu de metode, tehnică şi procedee de cercetare  mai poate fi ea numită ştiinţă? Fără îndoială că nu. Când psihologia a fost considerată ca făcând totuşi parte din rândul ştiinţelor s-a afirmat despre ea că ar fi o „ştiinţă hibrid". Este de neînţeles cum doi autori americani (Frank B. McMahon şi Judith W. McMahon) care au publicat o lucrare voluminoasă referitoare la problematica psihologici au păstrat titlul de „Psihologia — o ştiinţă hibrid" chiar şi la o  a cincea  ediţie apărută relativ recent (în 1986). Apoi, este firesc ca într-o masivă enciclopedie a psihologiei editată de Raymond Corsini în două ediţii succesive (1984; 1994) la termenul de pseudoştiinţă să întâlnim enumerate astrologia, numerologia, frenologia, fiziognomia, chiromanţia, demonologia, dar nu mai este firească încadrarea în rândul pseudoştiinţelor a grafologiei sau a parapsihologiei. Chiar dacă în aceste domenii informaţiile sunt destul de sărăcăcioase şi incerte, chiar dacă accesul acestor fenomene la statutul de ştiinţă  este întârziat, a le exclude cu totul din domeniul preocupărilor ştiinţifice ar fi o eroare. Aceasta cu atât mai mult cu cât ele există, deşi sunt inexplicabile deocamdată, şi au o mare utilitate practică. Expertiza grafologică a scrisului este, de exemplu, de mare ajutor în justiţie. Atitudinea contradictorie faţă de astfel de fenomene apare şi din faptul că, pe de o parte, ele sunt trecute printre domeniile pseudoştiinţifice iar, pe de altă parte, atunci când sunt prezentate distinct (în cadrul termenului de percepţie extrasenzorială sau al celui de parapsihologic) li se acordă o semnificaţie deosebită şi se aduc argumente, uneori convingătoare, cu privire la necesitatea investigării lor.
Psihologia a fost comparată cu viaţa omului si aşa cum omul are о biografie şi psihologia îşi are propria sa biografie. Numai că biografia psihologiei, prin avatarurile ei, s-a individualizat în raport cu biografia altor ştiinţe. Nu întâmplător s-au scris şi o serie de lucrări dedicate drumului sinuos al psihologiei. Psihologul român Vasile Pavelcu (1900 — 1990) a publicat o Dramă a psihologiei în două ediţii, una apărută în 1965, alta în 1972. „Nu este o simplă metaforă când vorbim despre viaţa, biografia unei ştiinţe, despre strădania si zbuciumul ei, despre căderile si înălţările, durerile şi triumfurile, încordările şi destinderile, conflictele şi împăcările ei, adică despre «drama» pe care o poate trăi şi o trăieşte orice om de ştiinţă. Frământările dramatice ale omului de ştiinţă sunt ale ştiinţei însăşi şi invers" (Pavelcu, 1972, p. 12). Intenţionat autorul îşi „construieşte" lucrarea ca o adevărată dramă : în actul întâi el afirmă: psihologia nu este ştiinţă; psihologia nu are metode; nu există legi în psihologie; în actul al doilea „urcă" treptat spre obiect, metodă şi legitate în psihologie, pentru ca în final, în epilog să deschidă o nouă contradicţie, spune autorul, de fapt, tot o dramă ca şi celelalte de până acum: pe de o parte, contradicţia dintre subestimarea valorii ştiinţifice sau sociale a psihologiei şi posibilităţilor ei, pe de altă parte, conflictul între natura cerinţelor şi caracterul particular al psihologiei, în primul caz psihologiei „nu i se cere ceea ce poate da", iar în cel de al doilea „i se pretinde altceva decât ceea ce poate oferi". Autorul este însă convins că „noua sinteză a poziţiilor contradictorii va reduce tensiunea dramatică existentă" (Pavelcu, 1972, p. 312). Se sugerează, în felul acesta, dialectica spiralei destinului psihologiei. Cu mult înaintea lui Pavelcu alţi autori s-au interesat de destinul întortochiat şi dramatic al psihologiei.
După opinia psihologului german Herman Ebbinghaus (1850—1909) drama psihologiei constă în aceea că „are trecut lung dar istorie scurtă" (Ebbinghaus, 1920, p. -1). Acestea erau cuvintele cu care el îşi începea un Manual de psihologie apărut în 1908 şi apoi în mai multe ediţii succesive pentru ca în 1920 să fie tradus şi în limba română cu o prefaţă de Constantin Rădulescu-Motru. Afirmaţia pare paradoxală: să însemne aceasta că există un trecut neistoric sau că trecutul de până la istoria unei ştiinţe este preistorie, adică perioadă neştiinţifică a ei? Nu numai psihologia îşi are însă drama sa, ci şi cel care o practică, psihologul. Pierre Greco, încercând să analizeze epistemologia psihologiei dintr-o perspectivă istorică, era nevoit să constate că „nenorocirea psihologului este de a nu fi sigur că face ştiinţă si, dacă o face, de a nu fi sigur că aceasta este psihologie" (Greco, 1967, p. 937). Deşi mult atenuată, drama psihologiei continuă şi astăzi. Altfel nu ne-am putea explica de ce apar cărţi intitulate „regândirea psihologiei" sau „regândirea metodelor psihologiei". (Vezi : Smith, Harré, Van Langenhove, Rethinking Psychology, 1995 ; Smith, Harré, Van Langenhove, Rethinking Methods in Psychology, 1995). Poziţiile de negare şi contestare a psihologiei ca ştiinţă s-au împletit cu cele de recunoaştere, susţinere si afirmare a ei.