1

Aspectele sociale ale privării de libertate

1.    Caracteristicile sistemului penitenciar.

    Penitenciarul este un univers revoltător, fascinant, o lume în permanenta implozie psihologica coordonatele de existenta ale căreia sunt crima, eşec, patologic, stres, disperare, neputinţă. La prima vedere specificul vieţii penitenciare pare a fi simplu în care personalul asigura servicii pentru deţinuţi: hrana, cazare,  igiena, îmbrăcăminte, recreiere, culturalizare, securitate.
    Dar cunoscând mai bine vedem dimensiunile ei si structura relaţiilor, normele şi valorile ei, sistemul de privilegii, raporturile de forţa, stătus-urile şi rolurile diferitor persoane. Spaţiul penitenciar fiind un spaţiu închis dihotomic penal al autorităţii, un câmp de forte veşnic într-o neînţelegere bazata pe o regularitate stricta, cu urmări psihologice asupra deţinutului si personalului penitenciar.
Comunitatea fiecărui penitenciar luat aparte constituie o lume anonima, de oameni privaţi de prestigiu social, cu conştiinţa minorităţilor lor. Acesta este punctul de vedere al societăţii bazate pe normativitate sociala. Deoarece o mare parte din deţinuţi şi foşti deţinuţi nu sunt în deplinul acord al acestei viziuni.
Specifica mediului de detenţie este lipsa de libertate, o chestiune sociala ce împiedică cazuri de devianţa sau inadaptare, o realitate prezenta caracteristica societăţii din toate timpurile până în prezent.
       Un sistem penitenciar reuneşte în sine 3 elemente de baza:
    1. Modalitatea executării privaţiunii de libertate.
    2. Tratamentul aplicat deţinuţilor:
             - criterii de separare;
       - drepturi;
       - obligaţii;
             - activităţi culturale educative.
    3. Organizarea propriu - zisa a penitenciarului:
            - tipul de deţinuţi;
            - grupul de deţinuţi;
      - personalul penitenciar.
Pe baza acestor 3 elemente sunt mai  multe  sisteme  penitenciare  începând cu:
    Sistemul Pensilvania din oraşul american Philadelphia unde a fost folosit din 1790, cunoscut ca sistem  celular  sub  2forme:
a) sistem celular absolut: unde deţinuţii erau obligaţi  să păstreze o tăcere totala,  nu comunicau cu nimeni, erau  scoşi  la plimbare separat.
b) Sistem celular de separaţiune: deţinuţii izolaţi unul de altul, puteau comunica doar cu personalul închisorii.
Sistemul Aubirian creat în 1820 în  Aubira  cunoscut  sub numele de "silance sistem": deţinuţii stau izolaţi în celule doar noaptea, ziua muncesc în comun, păstrând tăcere.            
    Sistemul Reformator aplicat  în  1876  la  penitenciarul Almira din New - York. Pedeapsa nu avea termen fix:  nu  depindea de gravitatea faptei comise,  ci  de  compararea  deţinutului  pe timpul executării pedepsei.  Deţinuţii  erau  împărţiţi  în  trei clase: cine atingea prima clasa, cea mai buna considerata, după şase luni era  eliberat  condiţionat.  După  jumătate  de  an  de libertate, eliberarea devenea definitiva. Sistemul Progresiv de la izolare si disciplina severa la drepturi si activităţi diverse într-o atmosfera de încredere; are 3 forme:
      a) englez: într-o perioada de 8 -  12  luni deţinutul era sever izolat ziua si noaptea; în a doua perioada era ţinut separat noaptea iar ziua lucra în comun cu ceilalţi deţinuţi; în ultima perioada, deţinutul era eliberat provizoriu, dărm supraveghiat;
      b) irlandez: asemănător cu cel englez cu deosebire că înainte de fazele a doua şi a  3-a, deţinutul era dus în instituţii unde se investiga starea morala si rezistenta la tentaţii a acestuia;
     c) belgian: tratamentul se desfăşoară în patru etape: reeducare, readaptare sociala prin tratament dirijat într-un climat de încredere, per-liberare, eliberare condiţionata.
    Sistemul în comun. Deţinuţii stau permanent în comun, administrarea penitenciarului este simpla si economica; singurul aspect negativ îl constituie contagiunea morala si învăţarea tehnicilor infracţionale. Cel mai răspândit în prezent sistem de detenţie.
Penitenciarele mai pot fi clasificate după următoarele tipuri:
      a) regionale: pentru preventivi;
      b) de transfer: cel mult o luna, în vederea regrupării deţinuţilor;
      c) pentru deţinerea celor cu infracţiuni grave contra securităţii statului;
      d) pentru munca silnica;
      e) cu regim sever pentru deţinuţi care au comis abateri;
      f) pentru bărbaţi;
      g) pentru femei;
      h) pentru minor. Viaţa în penitenciar  şi  sistemul  de  detenţie  se  mai structurează şi după criteriul  tipurilor  de  norme  şi  legi, valori, obligaţii pe care deţinutul trebuie să le respecte.
În penitenciar acţionează 3 tipuri de norme:
    1. organizaţionale - normele de acest tip include mecanismul de funcţionare a  instituţiei penitenciare;
       2. acţionale -  regulile colectivităţii deţinuţilor.
       3. relaţionale – modalităţile considerate cele mai eficiente în raporturile deţinut - deţinut, deţinut  -  grup, deţinut - personal.
    În paralel cu aceste norme în penitenciar există si norme oficiale si neoficiale:
•    oficiale   -   urmăresc    atingerea obiectivelor instituţiei: productive, educative, preventive.
•    neoficiale care exprima generalizarea experienţei dobândite de deţinuţi cu scopul de a crea relaţii si condiţii suportabile pe parcursul executării pedepsei, acţionând doar în interiorul grupului de deţinuţi.
    Fiecare deţinut are obligaţia de a respecta aceste norme si reguli. Nou venitului în penitenciar i se aduc la  cunostinţă aceste regulamente. Aici cea mai mica greşeala este sancţionată. Sancţionarea variază în dependenta de durata şederii, vechimea sa
în penitenciar, starea de recidiva, vârsta deţinutului, status-ul si rolul.
Din toate acestea relevam modalităţile de interiorizare a normelor informale a grupului de deţinuţi:
      - Conduita individului este în funcţie de statutul actual: odată intrat în     penitenciar subiectul va acţiona conform normelor situaţiei date.
     - Deţinuţii cu vechime sunt mai dispuşi spre cooperare şi ajutor, cu scopul ca noul venit sa se conformeze grupului.
     - Uneori aderarea la sistemul de norme  si valori informale are rolul de mecanism de securitate, apărare.
    - Gama de reguli, obiceiuri, ierarhii este admisa mai uşor de deţinuţi cu un grad foarte scăzut de  instruire. Normele şi valorile neoficiale în general au menirea de a conserva un sistem de relaţii în avantajul deţinuţilor cu pedepse mari, pe termen lung de pedeapsa. Aceste norme fiind impuse de relaţii de putere din nevoia de securitate, prin imagini şi perspective a vieţii de după eliberare.
Condiţia respectării acestor norme este ca încălcarea sa nu fie vizibila de cei din jur, în caz contrar  administraţia penitenciarului este obligata sa-i ofere suficienta protecţie pentru a se desprinde de normele impuse de grupul deţinuţilor, ce de multe ori sunt în contradicţie  cu  normele  sociale, morale, juridice.
Activitatea normativa informală se impune pentru ca vine din interiorul grupului de deţinuţi. Între  normele oficiale şi neoficiale nu exista o contradicţie majora primele primind obligaţii şi drepturi, celelalte menţin  o  ierarhie  bazată pe prestigiul conferit de mărimea pedepsei, nivelul informaţiei între deţinuţi şi personalul închisorii.
Pentru minori si deţinuţi tineri viata normativa pare mult mai uşoara, ei se  asociază  mai  repede  în  calificarea  într-o profesie,  meserie  folositoare. În prezent îi ajuta să se integreze în sistemul penitenciar. Personalul la fel ca şi deţinuţii au un sistem de norme si valori prin care participa la viaţa orgaziţională, explicit formulate la nivelul instituţiei penitenciare şi legătura lor cu nevoile şi aspiraţiile fiecărui membru.
       Trebuie sa aibă o competenta vizibila, maniere agreabile, transparenţa, neutralitate binevoitoare, înţelegere corecta a timpurilor în care trăim, munca depusa de către personal să prezinte o terapie sociala, de a face din penitenciar un loc unde se renaşte. A avea o idee înaltă despre viaţă şi om  în  situaţia de a administra existenţe care temporar au valoarea diminuată.
       În viaţa cotidiană a penitenciarului personalul nu are prea des satisfacţii: a influenţa spre bine în perioada de tranziţie a ţării, când unele valori nu se mai respecta, când este dificil să defineşti binele şi sensul evoluţiei sociale, când evenimentele vieţii o iau înaintea gândirii. Diverse categorii fiind pregătite si perfecţionate diferenţiat bazate  pe calificare si moralitate. Personalul închisorilor se  găseşte  pe aceeaşi scenă cu deţinuţi, a fi partener de viaţă cu ei înseamnă a le fi superior în univers sufletesc chiar daca penitenciarul este o frontiera a civilizatei, a-ti face datoria înseamnă mai întâi de toate a fi om.
      Personalul penitenciar din Republica Moldova activează în 21 de penitenciare plasate pe întreg teritoriul republicii:
      Nr.1 - în oraşul Bălti;
      Nr.2 - în oraşul Tighina;
      Nr.3 - în  oraşul Chişinau;
      Nr.4 - în suburbia Cricova;
      Nr.5 - în oraşul Cahul;
      Nr.6 - în oraşul Soroca;
      Nr.7 - în satul  Rusca, Hîncesti;
      Nr.8 - în oraşul Tighina;
      Nr.9 - în suburbia Pruncul;
      Nr.10- în satul Goeni, Dubasari;
      Nr.11- în orăşelul Basarabeasca;
      Nr.15- în suburbia Cricova;
      Nr.17- în oraşul Rezina;
      Nr.18- în satul Branesti, Orhei;
         Nr.19- în satul Goeni, Dubasari;
         Colonia de reeducare prin munca în orăşelul Lipcani;
    Penitenciar:  Nr.1 - cu regim strict în oraşul Rezina;
    Penitenciar:  Nr.2 - cu regim strict în oraşul Leova;
    Colonia de reeducare de la Pruncul.
Conform datelor furnizate de către Departamentul penitenciar în închisorile din Republica Moldova începând cu ianuarie 1992 au fost înregistraţi următorii deţinuţi după categoriile: bărbaţi, femei, minori până în aprilie 1999.



Anul    
Numărul total    
Sexul    
Numărul de minori
        Nr. Bărbaţi     Nr. Femei    
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000    11863
13274
15233
14468
14468
19890
10165
12160
13180    9791
12311
14060
13020
13069
17210
19194
10613
11000    1072
963
1153
1448
1497
2670
2986
1567
2070    3585
4952
6850
6154
6753
6012
9985
5447
7040

    Vedem după aceste date o creştere a numărului deţinuţilor o sporire a creşterii în rândul femeilor deţinute, şi a minorilor faţă de adulţi.
Situaţia problematica în rândul minorilor deţinuţi si a femeilor deţinute s-a acutizat în virtutea unor factori sociali, economici, morali, psihologici. Creşterea razei criminalităţii a sporit mărirea numărului populaţiei totale deţinute la fel cu criza generală din societatea noastră a influenţat sporirea numărului de deţinuţi minori şi femei deţinute, ceea ce contravine Drepturilor omului. Deoarece se înrăutăţesc condiţiile de existenţă în general în închisorile din întreaga lume.
    Sistemul  penitenciar şi condiţiile lui de existenţa trebuie să corespundă standardelor mondiale, în limitele legii. În urma dezmembrării fostei URSS în fostele republici inclusiv şi în Republica Moldova încă n-a fost creat un sistem penitenciar analog celui care funcţionează în ţările  democratice  dezvoltate din occident. În tarile ex-sovetice continua sa se menţină un sistem de lagăr în barăci, camere de închisoare cu detaşamente ce deţin câte 50-100 condamnaţi, fiind suprapopulate în condiţii echivalente de dormit, iluminare şi aer curat.
Specific sistemului este tinerea deţinuţilor strict în funcţie de vârsta, starea sănătăţii, condamnare, timpul efectiv executat din pedeapsa. Minorii separaţi de majori, ce-i primari separaţi de recidivişti, încercând prin eliminarea influenţelor nefaste a celor din urma fata de primii. Mentalitatea tradiţionala a cetăţenilor  o  atitudine majoritară faţă de minoritate reprezentativă de cei care se află după zăbrele. Acestea fiind consideraţi cetăţeni de rang inferior, care nu mai merită nici atenţia nici grija.
    În Republica Moldova instituţiile penitenciare nu corespund standardelor  mondiale, Legii cu privire la aceste instituţii, ce reglementează activitatea lor. E de menţionat că majoritatea lor sunt nominalizate sa afle într-o stare tehnica deplorabilă. Din lipsa de finanţe timp îndelungat în ele nu se efectuează reparaţii, multe încăperi devenind insuficienţe de exploatat. Înzestrarea tehnică sub nivel creeaza  condiţii  pentru  diverse încălcări ale regimului de întreţinere al arestaţilor. Timp îndelungat nu se efectuează nici prelucrarea sanitaro-epidemologică, fapt care aduce la apariţia bolilor pediculozei şi tuberculozei. În asemenea condiţii deţinutul fiind pedepsit dublu: prima data de către instanţe, iar a doua oara prin condiţiile inumane de deţinere. Este nevoie de o  reformă a sistemului  penitenciar în  Republica Moldova bazându-se pe principiile esenţiale ale celorlalte state ale lumii:
     - penitenciarele trebuie să consolideze puterea în limitele legii şi nu a  autorităţii criminale.
    - viaţa penitenciară trebuie sa se apropie de  condiţiile de viaţă din libertate, deşi societatea se opune acestui fapt deţinând deţinuţii în condiţii severe.
     - cel  mai  important  este  selectarea  si    pregătirea personalului  şi  cadrelor  penitenciare prin stagiere în străinătate.
    - şi  nu  în  ultimul  rând  condamnaţii nu trebuie autocriticaţi  ei  trebuie  sa-şi  dezvolte  simţul  autocriticii pentru a se corecta.
    Reforma penitenciară prin care să fie stabilit caracterul deschis al penitenciarelor pentru controlul social fiind eficient prin faptul că ar permite ameliorarea şi a activităţilor penale - o  direcţie  principală  în  reformarea  sistemului  penitenciar. Trebuie să fie efectuate controluri în cadrul penitenciarelor şi a altor aspecte ale caracterului deschis  manifestat prin desfăşurarea  zilelor  uşilor  deschise  în închisori, când rudele, prietenii şi mijloacele mass-media organizaţiile  obşteşti ar putea lua cunoştinţă cu condiţiile  materiale de deţinere a condamnaţilor. Ar trebui şanse dea mai des publicaţii dări de seama ale tuturor instituţiilor penitenciare prin expedierea la toate organele de stat, organizaţii no-guvernamentale, pentru a putea fi  recepţionată şi prin Internet. Specific sistemului penitenciar din republica noastră este sistemul foarte inclus cu secret la care este foarte greu de pătruns, sub care se ascunde neagra realitate.

2. Problemele sociale ale privării de libertate

    Complexitatea sistemului penitenciar impune cu necesitate studierea problemelor privării de libertate. O veşnică imensitate frământată de problemele umane de o parte si de alta a gratiilor, de la un caz la altul, la coordonate grupate în tipuri.
    Problema libertăţii a frământat si mai continua si astăzi să frământe minţile oamenilor. În această soartă a lumii, ar trebui să medităm asupra adevăratului sens al vieţii noastre, asupra esenţei fiecăruia din noi.
      
1 Faptul libertăţii este foarte  important  pentru  că  este fundamental conceptului şi practicii revetii si  întregii  ordini morale.
       Libertatea este scutirea de necesitate, este liber ceea ce nu este necesar. Libertatea poate fi fizica manifestată prin libertatea spontaneităţii, adică de violenţa sau de constrângere. Această libertate îi revine în general omului deşi nu totdeauna în cazul deţinutului. Libertatea poate fi morala, ea este scutirea de necesitatea de a fi supus legii sau poruncii unui superior, limitată de legea naturală umană. Noţiunea de drept şi nedrept, virtute si viciu, poruncă şi permisiune, merit şi vină, laudă şi reproş, remuşcare şi satisfacţie morala cer şi presupun responsabilitatea proporţiilor acţiuni sau libertatea voinţei. Dacă omul nu este liber legile şi prescripţiile, sfaturile, rugăciunile şi implorările, recompensele şi pedepsele nu au nici un scop. Aceste  noţiuni nu implică în mod necesar libertatea deoarece se verifică şi acolo unde cu siguranţă nu există  libertate aşa cum îl aruncăm în închisoare pe deţinut.
       Combaterea libertăţii este constrânsă de concesii în favoarea libertăţii. Nu limitarea libertăţii ci amplificarea este calea cea mai directă către rezolvarea problemelor umane.
       Problematica de bază a privării de libertate este însă-şi libertatea ca condiţie umana strict necesară care trage după celelalte probleme legate de pedeapsa, intimidare, readaptare, factori facilitanti în apariţia tuturor dificultatilor detenţiei.
       Însuşi penitenciarul este problema cea mai mare căci prin esenţa sa manifestă o mulţime de probleme. Nu se ştie dacă privarea de libertate este un remediu eficient în tratarea criminalităţii. Susţinerea şi presiunea spre performanţa si schimbare vine din mai multe direcţii: din partea guvernului care trebuie să facă faţă standardelor internaţionale; din partea publicului care aşteaptă informaţii privind gradul de siguranţă al închisorilor şi calitatea activităţilor de recuperare ce se desfăşoară cu deţinuţii; din partea unor  grupuri  interesate  în colaborare cu închisorile adică cu organizaţiile no-guvernamentale pentru drepturile omului; cu centre universitare şi de cercetări ştiinţifice; cu toţi cei interesaţi de problema penitenciară globală cu aspecte sociale, psihologice, educative, morale, juridice.
       Problematica umană din penitenciarele pentru adulţi şi centrele de reeducare a minorilor delicvenţi este legată de:
      - hiperadapterea la viaţa de detenţie;
      - construcţia  cognitiva a realităţii la deţinuţii recidivişti;
      - abordarea transculturală a recidivei;
      - victima în viziunea deţinuţilor;
      - alienarea la deţinuţi cu pedepse mari;
      - liderul harizmatic în comunitatea deţinuţilor;
      - dinamica personalităţii condamnaţilor pentru crime  abominabile;
      - comportamente aberante în detenţie;
      - patologia sexuală în penitenciar;
      - supraaglomerarea închisorilor;
      - violenţa în grupurile de deţinuţi;
       - stilul de viaţă la recidivişti;
       - problematica psiho-socială a femeilor deţinute;
       - schimbări calitative în delicvenţa minorilor;
       - deţinuţi cu diverse tipuri de handicap;
       - calitatea vieţii în detenţie;
       - stilul de viaţă al personalului;
       - structura valorilor gardianului.
       Din primele clipe în care a întrat în închisoare subiectul se confruntă cu o serie de probleme în primul rând de adaptare la regimul, normele si regulile de detenţie.
       Pentru orice om privarea de libertate este o situaţie deosebită, de coexistenţă în comun a unor persoane diferite după vârstă, sex, limbă, religie, opinie, temperament, caracter, origine naţională, statul economic şi social.  Fiecare deţinut trăieşte diferit momentele adaptării care pare a fi ceva simplu. Dezorientat, dezamăgit, disperat, părăsit de familie deţinutul simte nevoia şi integra în noul colectiv. Nu are de ales între izolare sau conformare. Izolarea îi va face şi mai grea viaţa conformându-se se adaptează la situaţia de deţinut. În aceste momente penitenciarul prin personal trebuie să sprijine deţinutul moral, fizic, psihologic prin cele mai eficiente mijloace.
       În ce priveşte construcţia cognitivă a realităţii la recidivişti ei au planuri bine întemeiate pe viitor este o problemă deoarece majoritatea din ei nu vor mai fi reeducaţi niciodată. După părerea lor viaţa penitenciară este uşoară, sunt mulţumiţi, nu au remuşcări, profită de orice ocazie pentru aşi atinge scopurile, sunt violenţi, influenţează celelalte categorii de deţinuţi, au pe conştiinţă mai multe acţiuni criminale, tot timpul se cred cei mai neîndreptăţiţi. E o situaţie de problemă deoarece după afirmaţia lui Emile Durkeim crima este  normală într-o societate fiindcă dacă ar lipsi este cu totul imposibilă... A pune crima printre fenomenele de sociologie normală  înseamnă  nu  numai  a  spune  că  este un  fenomen de neînlăturat deşi regretabil datorat răutăţii incoibile a oamenilor înseamnă a o afirma ca un factor al sănătăţii publice o parte integrantă a oricărei societăţi sănătoase. E şi mai greu să convingem  un  recidivist că  nu  are  o părere, o purtare corectă ci autosocială într-o perioadă atât de schimbătoare, de tranziţie a societăţii noastre.
       O  altă  problemă priveşte abordarea trans-culturală a recidivei. Dacă primul contact cu penitenciarul este  distrugător fizic, psihologic, social atunci cum de explicat fenomenul recidiva şi mulţi-recidiva. Înseamnă că tratamentul a fost un eşec. Poate că este nevoie de un regim mai strict, ori  existenţa unor închisori speciale pentru recidivişti. Recidiviştii  alcătuind o parte foarte numeroasă din deţinuţi prin problema existenţei faţă de cei obişnuiţi a unor diferenţe în ce priveşte modul de viaţa şi atitudinile lor. Această diferenţă este unul din argumentele care justifică dezbaterile frecvente asupra instaurării stabilimentelor speciale sau cu securitate întărită.
    Pentru reformatori, recidiviştii reprezintă simbolul eşecului oricărei masuri de recluziune penală, al neputinţei tratamentului penitenciar. Pedeapsa revizează mai întîi să fie "utilă societăţii" prin reeducarea comportamentelor.
    Pentru a recidiva efectele sunt aşteptate în principal de la pedepsele cele mai grele: anterior pedeapsa cu moartea, mai puţin este eficientă în prezent amenda sau alte pedepse în afara închisorii. Efectul se vede prin privarea de libertate sau ameninţarea cu privare de libertate.
    Trebuie să fie folosite noi modalităţi pentru diferite categorii de recidivişti: pentru cei ocazionali, care incidental au comis crima e nevoie să se aplice o pedeapsă de intimidare, celor ce pot fi reformaţi, o pedeapsă reeducativă, cei ce nu pot fi reformaţi, trebuie neutralizaţi printr-o pedeapsă cu o durată mare. Uneori nici aceste tratamente  nu ajută pentru că un recidivist nu a fost nici intimidat, nici readaptat într-o pedeapsă precedentă. Această problemă va fi rezolvată când se va estima că intervenţia penală  produce un efect pozitiv dacă numărul recidiviştilor se va micşora.
    Recidiva este întotdeauna interpretată ca un rezultat, chiar dacă prin termeni inversaţi: de la o capacitate de a face bine, la o capacitate de a face rău. Închisorii îi rămâne funcţia de neutralizare, eficientă temporar.
    Problematica fenomenului recidiva poate fi  analizată de la relaţia şomaj - criminalizare.  Ambele fiind o  arabilă a stilului de viaţă.  Mulţi  deţinuţi  reveniţi  în  penitenciar explică, motivează acest lucru prin şomaj, stare care a determinat marginalizarea lor si o pierdere a stimei sociale pe care o aveau. Sărăcia şi inegalitatea pot împinge individul la crima, lipsa unor mijloace legitime de azi atinge scopurile aprobate de societate, în anumite circumstanţe unii indivizi încearcă să le obţină prin mijloace nelegitime.
     În perioada actuală, schimbările sociale au făcut ca ideea de egalitate să marcheze profund scutimentul de justiţie al oamenilor, şi în special al celor ce bineficiază puţin de procesele sociale noi. Aici apare ca rezultat discripanta dintre ideologia egalităţii sociale şi realităţile de fapt devenite mult mai profunde: cei privaţi de resurse materiale şi cei privaţi de drepturile umane fundamentale. O reducere a acestor şanse a criminalităţii ţine de : domeniile relaţiilor din familie, cu prietenii; de domeniul social: investiţiile afective în familie, educaţie, prestigiu, cariera, perspestive pe viitor; convingerile morale la fel îi poate face pe oameni să evite activitatea infracţională.
În ce priveşte stilul de viaţă al recidiviştilor ei au valori şi interese diferite de cele ale nerecidiviştilor. Ei doresc drepturi mai mari. Program TV permanent, decret de graţiere, hrană mai buna, lăsarea parului, asistenţa medicală mai buna, mijloace audio-video personale. Au cerinţe mai mari liderii ce provin din categoria lor. Ei se socot mai presus de ceilalţi deţinuţi, au drepturi mai mari; În aceasta şi constă problema stilului recidivist de viaţă.
     Din studiul personalităţii recidiviştilor rezultă că acestea caută mereu experienţe şi activităţi gratifiante, tind cu înverşunare - cît timp sunt la libertate - spre tot ceea ce le poate oferi satisfacţii imediate. Din  această cauză, pierderea libertăţii este resimţită cu atât mai dramatic, cu cît ei nu sînt obişnuiţi si nici nu acceptă de bună voie vre-un fel de restricţii. În aceste condiţii detenţia este nu  numai  privarea de libertate în mişcare şi acţiune, ci şi o ruptură drastică în comportamentul obişnuit, preferenţial al infractorului.
     Pentru orice cadru juridic ori penitenciar este greu de lucrat cu un deţinut recidivist, pe lângă celelalte caracteristici mai are şi antecedentele sale şi  "şcoala penitenciarului". Această experienţă "tragică"  umană lasă urme adânci de neşters în psihologia individului, în comportament şi caracter, în raporturile sale cu autoritatea. Chiar daca individul fost recidivist şi-a schimbat atitudinea sa faţă de viaţă, ea poate fi temporară, nu este exclus că după două comiteri de crime să nu fie comisă o a treia crimă cum ea poate şi să nu mai aibă  loc niciodată.  Însă în toate cazurile de recidiva, alături de noile fapte incriminate anchetatorul trebuie să examineze atent experienţa de penitenciar a învinuitului spre a avea o imagine completă asupra personalităţii sale.
     O  problemă importantă a deţinuţilor este structura puterii grupului; fiind originea multor evenimente negative. Prezintă o dificultate în primul rând pentru cadrul unităţii  de detenţie ele vor da responsabilităţi deţinuţilor ce îndeplinesc anumite condiţii, dar sunt descoperiţi liderii informali a căror autoritate este incontestabil mai mare decât a celor numiţi oficial. Sunt preferaţi de  majoritatea  deţinuţilor  persoanele mediocre cu un anumit stil de comportament în relaţii cu ceilalţi.
     Din investigările efectuate a rezultat că liderul cel mai agreat este cel ce îşi exercită influenta din mijlocul grupului şi nu din faţa lui. Liderul în imaginea deţinuţilor trebuie sa fie obiectiv, respectabil, forţa fizică, dicţie buna, inteligenţă, priceput în oameni. Însă nu întotdeauna aceste calităţi aparţin  liderului grupului de deţinuţi, în mediul lor poate da, dar pentru societate nu. Acest lider te poate sprijini din toate  punctele  de  vedere doar când te conformezi. Toate acestea  şi  în  general  venirea  în  penitenciar tulbură echilibrul personalităţii reducându-i spaţiul de viaţă, timpul personal, comportamentul social. Componentele sociale ale personalităţii privind efectele acţiunii mediului, fenomenul învăţării şi prin educaţie spontană şi instituţionalizată devin forţe matrice şi motive care modelează comportamentul. Au  loc o serie de schimbări ale personalităţii în penitenciar datorită influenţei acestui sistem instituţional patogen care în cele mai multe cazuri dezvoltă o personalitate şi mai negativă decât cum era la început.
     Dinamica personalităţii în închisoare constituie o problemă de ordin social  -  psihologic cît  şi a individului. Foarte mult depinde de subiect. Dacă el va dori  va fi tratat, dar dacă se va opune reeducării, nici un sistem de norme şi regimuri nu-l vor putea dezbate de pe calea care a pornit.
     Neacceptarea,  respingerea sociala, este un motiv puternic de acţiune si comportamentul va fi direcţionat antisocial. Dinamica personalităţii depinde şi de trăsăturile şi caracterul ei, violenţa şi agresivitatea dezvoltându-se şi mai tare spre polul negativ.  Brutalitatea şi violenţa are consecinţe ample asupra deţinuţilor noi, este constituită de supraaglomerarea închisorii.
      Supraaglomerarea depăşind capacitatea de cazare, afectând vizibil condiţiile de viaţă ale deţinuţilor. Aglomerarea este o problemă organizaţională ce implică modul de evaluare a asigurării serviciilor esenţiale. Din punctul de vedere al deţinuţilor efectele supraaglomerării sunt în mai multe direcţii: o prăbuşire psihosocială; ierarhiile de dominanţă sunt bulnersate, agresivitatea creşte, judecăţile de valoare sunt severe, se pierde libertatea de mişcare în spaţiu, e o agitaţie totală.
       Supraaglomerarea: dezechilibrarea decalajului dintre deţinuţi care se eliberează şi  noii sosiţi  în închisoare; creşterea duratei medii a executării pedepselor executate; creşterea numărului  deţinuţilor cu pedepse mari; lipsa posibilităţii de lucru.
      Uneori  supraaglomerarea duce la alt gen de probleme: autorâniri, greva foamei, cădere în total pesimism, sinucidere.
      Deţinutul caută un remediu definitiv al  nefericirii sale. Această reacţie exprimă neputinţa individului de a se  adapta la situaţia dată. Tentativa de a se sinucide este cel mai des întâlnită la deţinuţi nou veniţi în  penitenciar. Transformând ultimul eşec al  existenţei sale în eşecul vieţii, gestul sinucidar nefiind o opţiune ci o negare totală a posibilităţii de a alege. Această soluţie nu este deloc raţională deoarece practic nu există nici o situaţie fără ieşire limitele omului fiind infinite în ce circumstanţe nu s-ar afla el.
      Cauzele cele mai frecvente sunt abandonul, doliul, separarea, eşecul sentimental, schimbările în situaţia sa sociala, şi altfel de situaţii. Mediul penitenciar aduce aceste  elemente  favorizate dar care  nu joacă rol direct în finalizarea actului suicidar. Deţinutul cu astfel de intenţii are  nevoie de un partener de disentiu cu care să analizeze problemele sale, să vadă mai clar locul şi rolul său în împrejurarea specifică de viaţă, un partener care sa-l ajute sa-şi mărească posibilităţile de rezistentă în faţa greutăţilor, să-i găsească noi sensuri de existenţă pe viitor. Problema suicidului trebuie să determine un adevărat parteneriat pentru reducerea încercărilor deţinuţilor de aşi pune capăt zilelor. Ar trebui pentru soluţionarea acestei probleme aleşi un număr de deţinuţi caracterizaţi printr-un grad de maturizare, şi cunoştinţe adânci asupra sistemului penitenciar şi cu o dorinţă adevărată de a ajuta pe alţii mai puţin dotaţi cu viaţa de închisoare. Toate acestea poate or avea un efect pozitiv reducând numărul autorînirilor, sinuciderilor, cu timpul dispărând  în  totalitate. S-ar schimba climatul general în interiorul zidurilor, prin faptul că o serie de  responsabilităţi morale ar ameliora suferinţele unor deţinuţi,    deţinuţii întelegînd ca detenţia implica si drepturi si responsabilităti.
      În penitenciar îşi duc viaţa  şi persoane  cu  diverse tipuri de handicap. Pentru care ar trebui să fie luate masuri ele nu pot fi deţinute  în  penitenciare, se vor face aranjamente necesare  pentru trimiterea lor în stabilimente pentru boli mentale cît pe curând posibile. Constituie o mare problemă faptul că  în  instituţiile  specializate sau sectoarele aflate sub conducerea personalului medical separarea deţinuţilor suferinzi de cei bolnavi mental sau anormali. Instituţia trebuie să asigure tratament psihiatric necesar deţinuţilor care au nevoie de el.
      Un tratament special ar trebui să se  acorde  minorilor instituţionalizaţi în şcolile pentru minori în aspect psiho-social.  Trebuie accentuate formele de control social iniţierea unor noi metode în educarea grupurilor sociale unde exista tineri sau minori, să se ia masuri de reeducare reinserţie socială. Date fiind vârsta si caracteristicile specifice minorizatului reacţia socială în raport cu persoana celor ce comit fapte antisociale este şi trebuie să fie diferită de cea a adulţilor. Faptul că minorul este în plin proces de formare şi divinizare a procesului personalităţii, de maturizare socială şi psihosocială ceea ce face ca ditervenţele exterioare restructurate şi  recuperative să fie mult mai adecvate şi eficiente.
      Reeducarea abaterilor minorului, trebuie să decurgă în condiţii normale, analizate din perspectiva mai multor indicatori: cadre organizatorice, obiective metadologice, forme de stimulare şi recompensare.
  În ce priveşte cadrele organizatorice, activitate de reeducare să se desfăşoare diferenţiat de fiecare instituţie socială specializată care preia minorul spre reeducare.
      În  general calitatea vieţii în detenţie privind cazarea, igiena personală, hrana este oribilă în perioada de tranziţie, în care şomajul su-a luat un avânt mare. Este greu de asigurat viaţa normală din motive economice. În special în timpul unei supraaglomerări a închisorilor. Chiar dacă material deţinutul nu poate fi satisfăcut i se poate aduce o asistenţă morală şi religioasă. Accesul la un reprezentant de orice religie nu va fi refuzat nici unui deţinut.
      Poate că în nevoia de remuşcare, sau mustrare de conştiinţă pentru fapta comisă. Victima înseamnă întotdeauna fiinţa umană. În viziunea deţinuţilor victima  este vinovată de comiterea actului antisocial, şi de şederea lor  în penitenciar. Deşi  victimei i se acordă mai puţină atenţie din partea legiuitorului, cu toate că ea poate suferi şi mai mult direct sau indirect consecinţelor fizice, morale, materiale, sociale. Victima poate fi orice persoană care nu şi-a  asumat conştient riscul, şi fără să vrea ajunge să fie jertfită.
      Una din cele mai importante probleme întâlnite  des  în penitenciare este comportamentul aberant. Din  partea unor specialişti este o problemă de ordinul cel mai  general pentru unii ea nici nu este o problemă. Calificată ca o problemă socială de  majoritatea statelor lumii ca deviata sexuala: homosexualizmul  şi  lesbianismul.  Cercetările etnografice ne demontează că în multe societăţi practicele acestea erau normale şi sunt strâns legate de religie.
      Problematica femeii deţinute este importantă din  toate punctele de vedere pentru a confirma acest lucru este  nevoie să amintim că şi în republica noastră există o închisoare de femei în apropierea satului Rusca, raionul Hînceşti. După cum au afirmat mai toate femeile cel mai greu e  să înduri atmosfera moral-psihologică din  detenţie. Nimeni nu s-a plâns pe administraţie.
      Pentru  fiecare  persoană aflată în închisoare principalul e să poată rezista. Pentru aceasta te ajuta: omenia şi puterea morală. Dacă deţinuta când a comis crima urmarea profitul material bănesc aici nu-i este de folos, şi uneori dăunează.
      În urma cercetărilor făcute pe baza acestei instituţii s-au demonstrat următoarele că sunt 253 deţinute în aprilie 1998.
Studii superioare    Studii medii    Medii speciale    Medii speciale incomplete    Fără carte
67    70    11    92    2

Moldoveancă    Rusoaică    Ucraineancă    Bulgară    Belorusă    Poloneză    Ţigancă
166    47    26    3    1    1    4

1 deten    2 deten    3 deten    4 deten    5 deten    6 deten    7 deten    8 deten    9 deten    11deten
90    95    25    25    10    2    2    3    1    1

Furt    Jaf    Tâlhărie    Droguri    Viol    recidiviste
102    10    27    19    2    17

1-3 ani    3-5 ani    5-10 ani    10-14 ani    14-25 ani
60    69    101    17    4

Cel mai bun remediu ar fi ca după comiterea primului act un termen min. pe o lună - două ca un fel de excursie. E puţin probabil ca aceste persoane vor mai comite asemenea acte.
S-a constatat ştiinţific că o  femeie poate rezista în puşcărie 5 ani maximum 7 ani  apoi  degradează ca  femeie. E o problemă gravă ce cere soluţionare femeia rămâne femeie chiar şi după zăbrele. Acuma despre divinitatea problemei, explicaţia este simplă.  Între  femei mai ales în locul de detenţie este lesbianizm. Administraţia vede şi nu le interzice. Doar în cazul când asemenea manifestări provoacă nemulţumirea altora, sau dezordinea publică. Aici este ordine, stabilitate si mai multa bunăstare.
       Ar trebui din partea tuturor organelor legislative  să se ia măsuri de soluţionare a problemelor femeii deţinute. O femeie are nevoie de alte condiţii pentru trai, de existenţă. Chiar dacă a pornit pe o cale greşită, o femeie în penitenciar trebuie ajutată şi poate este mult mai uşor a convinge o femeie, a-i arată o cale mai buna. Nu trebuie să uitam că mai întîi de toate o femeie este mamă şi poate a făcut un lucru din greşeală.
       Deţinuţii cu anomalii psihice nu pot fi scoşi din societate, nimerind în penitenciar  deseori  încalcă regimul locurilor private de libertate. Aceasta se lămureşte prin  faptul că boala este rău tratată. Tratamentul trebuie să aibă loc conform defectelor. La tratarea deţinuţilor cu anomalii psihice apar probleme de locul unde să fie plasaţi, cum de dovedit diagnostica, organizarea ajutorului medical. Mulţi savanţi fiind de părerea că aceşti deţinuţi să fie plasaţi în stabilimente de munca care corecţionala cu anumite condiţii, regim mai eficient deferit de celălalt contingent de deţinuţi pentru el fiind mai grea adoptarea în detenţie metodele folosite  acolo, pot să nu aibă efect este  nevoie de întreţinerea acestei categorii de deţinuţi.
    Toate aceste probleme legate de sistemul de detenţie au în primul rând consecinţe asupra deţinuţilor ele nefiind rezolvate la timp distrug totul. Pentru a face mai  uşoară viaţa condamnaţilor este nevoie de rezolvarea la timp a conflictelor din grupul de deţinuţi, dintre personal şi deţinuţi. Respectarea drepturilor, obligaţiilor şi normelor prevăzute regulamentul penitenciar, cît şi cele ce ţin de drepturile omului. Indiferent problemele de ce ordin ţin politic, economic statul este obligat să asigure drepturile omului chiar şi în condiţiile închisorii.