1 RADIOGRAFIEREA INTERRELAŢIILOR UMANE


Încercând sã dãm o definiţie a comunicãrii, a fost nevoie sã prezentãm concepte, teorii, ipoteze,alternative psihoneurofiziologice şi nu avem pretenţia unei abordãri exhaustive. Dacã dorim sã pãtrundem în adâncime, în interrelaţiile umane pentru a înţelege scopul, mijloacele, felurile comunicãrii umane ne simţim datori sã prezentãm, mãcar succint, aceastã radiografie a relaţiilor, cu regulile lor, cu exemplificãri pentru o posibilã adecvare a conduitelor umane.
Regulile pe care le-am prezentat generic în paginile anterioare ca modusuri de rãspuns guverneazã acţiunile, opţiunile, atitudinile noastre şi chiar se inserã în viaţa noastrã intimã.
Dificultatea de pãtrundere a interrelaţiilor umane în complexitatea şi dinamicitatea lor ne obligã la o sistematizare a domeniilor în care se resimte efectul regulilor formale sau informale, traversând vârste, culturi, medii sociale diferite, cãpãtând nuanţe deosebire la femei şi bãrbaţi. Ca atare, noi încercãm sã facem o secvenţiere a fenomenului complex care este COMUNICAREA şi care este prezentã atât în relaţiile de muncã, în relaţiile intime dintre prieteni, în relaţiile dintre soţi, relaţii de familie etc.
Aceste secvenţe se referã la:
* Comunicarea şi relaţiile între prieteni
* Comunicarea şi relaţiile cuplului
* Comunicarea şi relaţiile de convieţuire
* Comunicarea şi relaţiile dintre soţi
* Comunicarea şi relaţiile intrafamiliale (pãrinţi-adolescenţi)
* Comunicarea şi relaţiile profesionale (şef-subordonat)
* Comunicarea şi relaţiile profesor-elev
* Comunicarea şi relaţiile medic-pacient
* Comunicarea şi relaţiile cu vecinii.
4.1. COMUNICAREA ŞI RELAŢIILE ÎNTRE PRIETENI
Dicţionarele definesc prietenul drept „persoana care susţine o altã persoanã, ori o ajutã direct, încurajând-o, având între ele relaţii de bunãvoinţã reciprocã".
Prietenia nu se stabileşte şi nu se dizolvã în cele mai multe culturi de pe glob printr-un ceremonial deosebit, aşa cum ar fi cãsãtoria.
Prietenia ca interrelaţie umanã nu depinde de legãturile profesionale, nu se raporteazã la sisteme de obligativitate şi nici nu este impusã ca în cazul relaţiilor de comunicare pe care le avem cu rudele. Prietenii sunt persoane care se simpatizeazã unul pe altul şi se bucurã sã fie împreunã în anumite ocazii sã rezolve anumite acţiuni. Prietenia este totalmente voluntarã ca atitudine a unei persoane faţã de alta şi de aceea nici regulile nu sunt foarte stricte privind cine sunt prieteni şi ce realizeazã împreunã.
Ca sã putem enunţa unii itemi de esenţã privind o posibilã comunicare interumanã, modalitãţile prin care se distinge prietenia şi ce anume o susţine dorim sã accentuãm unele aspecte psihosociale.
Prietenia capãtã aspecte variate care diferã în funcţie de vârstã, sex şi statut socio-profesional. Oamenii par sã ştie ce înseamnã prietenia, ea este perceputã ca un fapt obişnuit, veche de când lumea, iar studiile efectuate au ajutat la diferenţieri şi apropieri conceptuale şi practice.
Rãspunsurile la chestionare privind înţelesul conceptului prietenie - ca mod de interrelaţionare umanã variatã de la o culturã la alta. Astfel, prietenii sunt oameni care se plac, sunt cei a cãror companie le oferã satisfacţii, sunt cei care îşi împãrtãşesc activitãţile şi interesele, sunt cei care se ajutã şi se înţeleg, sunt cei în care ai încredere, sunt cei pe care te poţi baza oferindu-ţi un suport emoţional, sunt cei în compania cãrora te simţi relaxat, confortabil. Prietenia are grade diferite de intimitate: de la simple „cunoştinţe" pânã la prietenul cel mai bun „intim". De obicei avem multe „cunoştinţe", mai puţini „prieteni apropiaţi", iar „prieteni intimi" şi mai puţini, clasificare în care rãmâne discutabil nivelul de apropiere între parteneri.
Diferenţele de apreciere a prieteniei sunt în funcţie de sex, de zona în care ne formãm prietenii (activitate profesionalã, rude, familie).
Bãrbaţii sunt prieteni cu cei care întreprind ceva împreunã: acţiuni, afaceri, plãcerea jocurilor sportive etc.
Femeile apreciazã prietenia dupã modul în care sunt ajutate emoţional şi sunt asigurate cã se pãstreazã secretele, confidenţele.
Încercând sã pãtrundem în acest domeniu delicat al comunicãrii afective, prietenia este influenţatã şi depinde de o serie de itemi individuali ai partenerilor aflaţi în aceastã ecuaţie beneficã dar şi de alţi itemi extraindividuali. Putem menţiona cã studiul prieteniei poate fi adâncit de psihologi când ea este abordatã drept un concept socio-uman care are la bazã o reţea invizibilã care se ţese între parteneri. Rolurile, importanţa şi efectele reţelei nevãzute în „ochiurile" cãreia se gãsesc prietenii sunt foarte variate. Legãturile sunt planificate în cadrul reţelei, iar comportamentul trebuie sã fie mãcar tolerant pentru ca relaţiile sã se consolideze.
Efectele reţelelor
> Existã mult mai multe „ciocniri" în reţelele care stau la baza prieteniei când sunt mai dense;
> Existã o mai mare presiune în ideea de a se conforma prieteniei, de a arãta mai multã conformitate la grup;
> Perechile de prieteni, cuplurile de îndrãgostiţi, soţi şi soţii rezistã împreunã dacã ambele persoane se distribuie în aceeaşi reţea;
> Subiecţii pot ajuta propria reţea dacã include amabilitãţi, ajutor specializat în plan medical, rezolvarea unor probleme concrete;
> Sãnãtatea mentalã a subiecţilor într-o reţea densã este mai bunã decât a altora, parţial pentru cã ei au optat pentru prietenie, care este în acelaşi timp sursã de ajutorare psiho-socialã;
> Ideile care se difuzeazã pot fi foarte diferite: filme, noutãţi, modã, politicã, medicamente, planuri profesionale etc.
Dupã Duck, S.W. şi Lea, M. (1982), întâlnirile regulate ale prietenilor au la bazã dorinţe, intenţii, gânduri similare, cadouri reciproce: unii vor sã fie utili, alţii pot sã arate cã pot fi amabili, la bazã fiind o atracţie individualã şi nu doar aparenţa fizicã mai ales abilitate şi competenţã socialã. Aceastã abilitate socialã este parte componentã a atracţiei personale care a fost în multe cercetãri abordatã, dar accen-tuându-se doar perspectiva atracţiei fizice a fot trecutã cu vederea.
Întâlnirile obişnuite ale prietenilor şi interdependenţa constituie un alt pas important în dezvoltarea prieteniei ca şi activitãţile care se realizeazã cu ajutorul persoanelor pe care le considerãm prietene. Activitãţile considerate caracteristice pentru prieteni include participãri la petreceri, conversaţii intime, dansul, plimbãri, invitaţii la restaurant sau cafenea, jocul de cãrţi şi tenisul.
Pe lângã diferenţierile şi posibilitãţile variate de abordare teoretico-metodologicã a conceptului prieteniei în cadrul acţiunii de comunicare interumanã mai putem adãuga „teoria echitãţii" ca rezultat al cercetãrilor în univers, cu balanţe şi schimbãri relative, ori cu schimbãri calculate şi anticipate. Interrelaţia umanã bazatã pe prietenie presupune, conform studiilor lui Argyle & Furnham, Amy Campbell (1986), C.Gilligan (1982), Walster E.H. & G.W.Walster (1988), urmãtoarele:
• Subiecţii din ecuaţia prietenie se simt mult mai bine dacã ei constatã cã sentimentele lor sunt utile în relaţia respectivã, sunt meritate;
• Cei care descoperã cã sunt într-o relaţie inechitabilã şi comunicarea lor devine disfuncţionalã încearcã refacerea echilibrului prin:
> întãrirea echitãţii reale
> reinstalarea echitãţii psihice
> ruperea relaţiei.
Walster & Walster (1978, 1982, 1988) ne sugereazã cã mãcar tacit partenerii aflaţi în comunicare prin intermediul prieteniei evalueazã costurile şi beneficiile acestei relaţii şi în funcţie de potenţialul satisfacerii afective relaţia se stinge, este continuatã, se cimenteazã.
Prietenia nu reprezintã doar modalitãţi de petrecere a timpului liber în companie, în grup ori mers la plimbare, mers la cumpãrãturi, mers la bisericã, vizite etc. Ea presupune cel puţin de douã ori în viaţã în douã etape o influenţã beneficã asupra sãnãtãţii, stãrii de bine, detectarea agenţilor stresori şi reducerea lor.
a) Prima perioadã a vieţii când prietenia este beneficã este adolescenţa. În acest interval de timp prietenii adevãraţi ajutã efectiv fetele ori bãieţii în vârstã de 18-20 de ani sã capete experienţã pe multiple planuri, inclusiv în alegerea partenerului în viitoarea cãsãtorie. Autorii acceptã cã prietenia în aceastã perioadã este un factor al fericirii şi al stãrii de bine, de confort psiho-social.
Subiectul uman nu are posibilitatea permanentã, sigurã de a traversa doar evenimente pozitive în timpul vieţii. Din aceastã cauzã, prietenia este fermentul de neînlocuit al vieţii adulte.
b) A doua perioadã în care prietenia poate interveni efectiv este vârsta maturitãţii, accentul este pus mai ales pentru femei. Cele care nu au rude au nevoie în aceastã perioadã de prieteni care sã ocupe golurile afective şi sociale. Acum, când prietenia nu poate suplini cãsãtoria, femeile doresc, de obicei, ca prietenii sã fie cei care fac orice pentru ele, care au calitãţi superioare rudelor, care le ascultã şi au soluţii în orice domeniu.
Opusã acestei relaţii privitã ca stare de bine este singurãtatea, care este consideratã cea mai obişnuitã şi stresantã condiţie a vieţii umane.
Oamenii se simt singuri, unii percep singurãtatea în condiţii şi ocazii speciale, dar o recepteazã diferit dacã ne raportãm la sex, vârstã, nivel cultural şi material.
Femeile se simt singure în proporţie mai mare decât bãrbaţii, ele au o nevoie mai stringentã de a vorbi, de a comunica, de a avea prieteni. Persoanele care au depãşit 50-60 de ani[1] şi destul de mulţi tineri între 15-24 de ani se simt singuri, La fel, într-o proporţie semnificativã un studiu din Marea Britanie gãseşte cã persoanele vãduve şi divorţate se simt singure, orbii şi persoanele handicapate, nu pot comunica. Singurãtatea este resimţitã când oamenii se îmbolnãvesc, atunci când sunt într-o societate cu strãinii, dupã moartea unei rude sau a unui prieten apropiat, de sãrbãtorile Crãciunului sau de revelion.
Pentru „a depãşi" singurãtatea dorind sã reia comunicarea, studiile aratã cã cei mai mulţi oameni singuri se duc sã stea de vorbã cu un prieten ori un vecin (mai ales cei tineri); se duc la plimbare, cei mai în vârstã preferã sã se uite la televizor ori sã citeascã, femeile încep sã se ocupe de hobby-urile lor, bãrbaţii preferã sã meargã la restaurant sau la cafenea.
Tinerii care se simt singuri[2] sunt trişti, depresivi, anxioşi, supãrãcioşi, emotivi, cu cenzurã internã severã, cu autoaprecieri scãzute, devin ostili faţã de grup.
Spre deosebire de tineri, oamenii în vârstã „au învãţat" sã fie singuri, mai ales dacã au un nivel cultural ridicat, ei se angajeazã în diverse activitãţi: îşi gãsesc ocupaţii, se uitã la televizor, citesc ori se implicã în activitãţi artistice.
Studii numeroase au arãtat cã anumite deprinderi sociale imperfecte conduc la singurãtate, dintre care cea mai importantã este absenţa unei capacitãţi de a stabili relaţii de prietenie într-o manierã agreabilã. Cei singuratici, de regulã, nu au un tipar de autodezvãluire, comunicã puţin, sunt izolaţi şi tind sã devinã eficienţi prin redusa transmitere verbalã ori prin semne non-verbale (faţa şi vocea); le scade capacitatea cognitivã, sunt mai pasivi şi mai puţin insistenţi; au un coeficient redus de încredere în alţii şi, global, atitudine negativã faţã de oameni corelatã cu un concept inadecvat privind prietenia, nerealizând cã starea de bine la care aspirã individul presupune obligaţii şi loialitate[3].
Accentuând ideea cã prietenia nu se conduce dupã legi şi reguli formale ca în cazul mariajului, subiecţii intervievaţi sunt conştienţi cã existã un „cod" nescris de reguli, care respectate, determinã respectarea ei.
Reguli pentru prieteni
1. Oferiţi-vã voluntar, din timpul liber, când este nevoie de ajutor;
2. Respectaţi condiţiile particulare de viaţã ale prietenului:
3. Pãstraţi confidenţele;
4. Aveţi încredere unul în celãlalt;
5. Sprijiniţi-vã prietenul (prietena) în lipsa acestuia;
6. Nu vã criticaţi unul pe altul în public;
7. Arãtaţi-vã sprijinul afectiv;
8. Uitaţi-vã în ochii celuilalt în timpul conversaţiei;
9. Strãduiţi-vã sã-l faceţi fericit în timp ce sunteţi unul în compania celuilalt;
10. Nu fiţi gelos (geloasã) şi nu îi criticaţi alte relaţii, alte persoane cunoscute;
11. Fiţi toleranţi unul faţã de celãlalt;
12. Împãrtãşiţi veştile (noutãţile) privind succesul;
13. Solicitaţi sfaturi personale;
14. Nu fiţi pisãlog (pisãloagã);
15. Angajaţi-vã în glume sau ironii decente faţã de prieten(ã);
16. Cãutaţi sã rãsplãtiţi datoriile, favorurile şi complimentele;
17. Dezvãluiţi-vã sentimentele ori problemele personale în compania prietenului.
Aceste reguli, care se doresc doar o intenţie în consolidarea prieteniei şi adâncirea comunicãrii interumane, ţintesc douã arii speciale:
a) un set din acestea se referã la rãsplata, recompensa „moralã şi materialã" - criteriu omniprezent( ex., ajutorul între prieteni);
b) un alt set de reguli se referã la cauza obişnuitã a pierderii prieteniei (ex., gelozia, lipsa confidenţialitãţii).
4.2. COMUNICAREA ŞI RELAŢIILE DE CUPLU, DE CONVIEŢUIRE
Relativ acceptatã ideea conform cãreia subiectul uman transmite, recepţioneazã prin diferite moduri verbale şi non-verbale este raportatã de douã-trei decenii la fenomene extrem de frecvente în existenţa umanã, perene şi oricând specifice. Unul din aceste fenomene este dragostea care nu este studiatã doar de psihologi şi sociologi, ci şi de mulţi alţi specialişti.
Punct de interes şi de atracţie din perspectivã practicã, ea devine teoretico-metodologic un „generator" de idei, accepţii, confruntãri, soluţii pentru convieţuire şi comunicare umanã.
„Boalã delicioasã", necesarã şi familiarã, dragostea este un fenomen extraordinar, complex presupunând existenţa a douã persoane (cuplu) care vin în aceastã ecuaţie cu structura lor intimã, cu aspiraţiile şi expectaţiile lor, cu dorinţa de a fi împreunã cu un alt semen.
Mulţi dintre noi am suferit, nu am gãsit explicaţii, am rupt relaţii, am necãjit colegi, pãrinţi, am întrerupt comunicarea sau am comunicat afectiv prin descãrcãri puternice, nejustificate considerând cã suntem îndrãgostiţi.
A fi îndrãgostit, a fi iubit, a iubi pe cineva, a nu fi împãrtãşitã dragostea, sunt tot atâtea posibilitãţi şi ipostaze ale comportamentului uman, sunt perspective din care noi încercãm sã influenţãm atitudinile noastre, chiar sistemul de autoevaluare.
Interrelaţiile umane bazate pe prietenie pe care le-am prezentat succint anterior sunt influenţate şi nu pot fi separate de dragoste, de mariaj, de convieţuirea în familie.
În relaţia, atitudinea sau sentimentul de prietenie trebuie inseratã simpatia, preferinţa pentru o persoanã, dragostea ca atracţie heterosexualã şi relaţionarea între parteneri (comunicare afectivã).
Dragostea face obiectul tot mai multor studii în ultimele decenii ale secolului XX, întrucât ea nu mai este apanajul literaţilor, al poeţilor şi nu doar al îndrãgostiţilor, este studiatã între evenimentele pozitive ale vieţii, dar nu singurul - care pot determina pentru om stãri de fericire, de mare bucurie, o stare de bine.
Investigând 100.000 americani - femei şi bãrbaţi -Freedman J.L. (1978) încearcã sã gãseascã ierarhizarea conceptului „a fi îndrãgostit" şi constatã cã este plasat pe locul II ca importanţã pentru femeile singure, dupã „prieteni şi împliniri sociale" locul I; iar pentru bãrbaţii singuri acelaşi concept este ierarhizat pe locul III dupã „prieteni şi împliniri sociale" şi "activitate profesionalã".
M.Argyle & M.Henderson (1985) încearcã un studiu în Marea Britanie şi gãsesc cã „dragostea" sau „a fi îndrãgostit" este evenimentul hotãrâtor al fericirii atât pentru femeile cât şi pentru bãrbaţii de toate vârstele din eşantion.


1 Factorii care ar contribui la fenomenul „a te îndrãgosti" sunt similari cu dorinţa de a impune altora o bunã impresie:
a) sã arãţi simpatie şi iubire celeilalte persoane;
b) sã ai sentimente şi concepte de referinţã similare cu cealaltã persoanã;
c) sã fie o atracţie fizicã reciprocã.
În timp ce Z. Rubin (1976) identificã factorii ataşamentului romantic încercând sã mãsoare „dragostea romanticã", Pope, Walster & Walster (1986) sunt diferenţieri psiho-sociale între" dragostea pãtimaşã" şi legãturile de dragoste, de prietenie care rezistã de-a lungul vieţii, „camaraderia".
Rubin apud I.Mitrofan & N. Mitrofan (1994) indicã drept factori importanţi ai comportamentului romantic (dragostea romanticã): ataşamentul, susţinerea emoţionalã, intimitatea.
Autorii sus-menţionaţi considerã „dragostea pãtimaşã" ca o dorinţã vie puternic resimţitã faţã de o persoanã, de a fi iubitã de acea persoanã, este sentimentul cã fãrã el sau ea nu putem trãi, separarea (despãrţirea) ar putea provoca trãirea unor sentimente de chin, de reale necazuri dar cu anticiparea dorinţei de reunire imperioasã, reunire care este perceputã ca un sentiment de extaz, de euforie, pace şi mulţumire sufleteascã.
Pe de altã parte, camaraderia reprezintã afecţiune prieteneascã şi ataşament puternic faţã de cineva. Este limitativ şi periculos metodologic sã abordãm îndrãgostiţii ca fiind doar adolescenţii şi tinerii cãsãtoriţi; fenomenul existã şi la persoane cãsãtorite dar şi la cuplul de vârstnici.
Spre deosebire de „Dragostea pãtimaşã" care este o floare rarã şi fragilã, afecţiunea camaradereascã este mult mai rezistentã şi poate rezista întreaga viaţã.
E.Walster & G.Walster (1978) au concluzii mult mai optimiste dupã studierea unor fenomene privind dragostea, patima, romantismul şi camaraderia la trei tipuri de cupluri:
a) cuplul care rezistã în timp pe bazã de prietenie
b) cuplul de logodnici
c) femei între 60-80 de ani.
Autorii au gãsit cã raporturile între dragoste şi prietenie se pãstreazã la un nivel relativ de sinceritate faţã de un nivel mediu care existã în ambele tipuri de trãiri, într-o perspectivã de timp mai mare.
Argyle & Henderson (1985) trec în revistã extrem de multe cercetãri privind dragostea şi încearcã sugestii pentru reguli bine motivate şi susţinute de deprinderi (abilitãţi) de tip interrelaţionare.
Fãrã sã dorim încorsetarea partenerilor, enumerãm regulile pentru diferite tipuri de cupluri ca moment de meditaţie pentru subiecţi indiferent de vârstã şi sex, dar şi ca model de posibilã abordare a unei problematici pentru care încã nu fiinţeazã modele viabile, psihoterapii acceptate de persoane cu probleme intime în acest delicat sector al vieţii psihice.
Reguli pentru cuplurile care rezistã în timp
1. Adresaţi-vã unul altuia pe numele de botez;
2. Respectaţi unul altuia viaţa particularã (intimã);
3. Manifestaţi încredere reciprocã;
4. Fiţi punctuali;
5. Uitaţi-vã în ochii interlocutorului în timpul conversaţiei;
6. Nu vã criticaţi unul pe altul în public;
7. Sprijiniţi-vã partenerul mai ales în absenţa acestuia;
8. Pãstraţi secretele;
9. Arãtaţi-vã interesul faţã de activitatea psihicã a celuilalt;
10. Fiţi corecţi şi credincioşi unul faţã de celãlalt;
11. Transmiteţi veştile bune;
12. Oferiţi-vã unul altuia cadouri cu ocazia aniversãrilor;
13. Toleraţi-vã unul altuia prietenii;
14. Oferiţi cadouri, recompense şi favoruri;
15. Imaginaţi surprize plãcute celuilalt.
Uneori persoanele care alcãtuiesc astfel de cupluri şi care rezistã în timp au expectaţii mai mici, alteori mai mari în cuplurile de logodnici ori în cuplurile de cãsãtoriţi.
Cei care convieţuiesc fãrã sã fie cãsãtoriţi se apropie ca expectaţii şi comportament de cuplurile de tip camaraderie, iar relaţiile din astfel de cupluri pot fi similare, uneori cu alte conduite de tip agresiv, conflictual.
Tiparele de conduitã în cupluri sunt de asemenea foarte dinamice, observându-se o evoluţie spre nou, deschidere şi iniţiativã personalã în detrimentul altor conduite, dupã anii 1950.
Bãrbaţii care atrag datoritã aspectului fizic sunt mai insistenţi şi cu abilitãţi sociale. Femeile care atrag datoritã aspectului fizic sunt, în genere, mai puţin competente şi mai puţin pricepute social; ele nu au nevoie de abilitãţi speciale pentru cã se acceptã de obicei cã iniţiativele faţã de ele le au bãrbaţii.
S-a constatat cã tinerii, ori persoanele din cuplurile desfãcute prin divorţ, sunt în situaţia de a accepta compromisuri. Pe de o parte ei au nevoie de autonomie şi independenţa omului singur, pe de altã parte doresc intimitate sexualã şi companie afectivã ca în cadrul cãsãtoriei. Convieţuirea, care are la bazã obişnuinţa pare sã fie singura formã care oferã o combinaţie a calitãţilor individuale diferite ale celor doi parteneri.
În perioada 1930-1945, într-o serie de ţãri nordice şi vest-europene, se practica aşa-numita "cãsãtorie de probã" („trial marriage") întâlnitã mai ales în rândul femeilor singure, mai mari de 25 de ani sau dintre cele divorţate. În Anglia, femeile cu situaţie materialã modestã spunea despre ele cã sunt cãsãtorite, ele fiind doar într-un cuplu de convieţuire. Oricum, dupã Newcomb, M.D. (1981), Rosenblatt P.C. şi Bud L.G. (1975), se considerã cã existã o creştere evidentã, statistic, în ultimii 20 de ani a procentajului de cupluri care au convieţuit înaintea cãsãtoriei în Marea Britanie.
Pe populaţie studenţeascã americanã, Hill,Rubin & Peplau (1976) gãsesc 45% dintre cuplurile premaritale dupã doi ani de convieţuire desfiinţate, gãsesc ruperea relaţiilor. Existã în astfel de cupluri lipsa unor angajamente privind mariajul, dar şi investiţii de timp, de bani, frica de a pierde relaţia ca şi conştientizarea nerespectãrii unor reguli tradiţionale (chiar încãlcarea lor). Statistic, se rezistã 15-26 de ani într-o astfel de convieţuire cu reguli puţine, dar cu altele cerute de non-conformismul partenerilor.
Reguli pentru convieţuire
1. Arãtaţi-vã unul altuia încredere;
2. Respectaţi-vã intimitatea;
3. Oferiţi-vã ajutor afectiv (emoţional);
4. Adresaţi-vã unul altuia pe numele de botez;
5. Fiţi corecţi şi credincioşi unul altuia;
6. Contribuiţi la cheltuielile casei (apartamentului);
7. Ajutaţi alte persoane când sunt bolnave;
8. Manifestaţi-vã interesul pentru activitatea zilnicã a celuilalt;
9. Nu vã criticaţi unul pe altul când sunteţi împreunã în public;
10. Priviţi-vã în ochi, unul pe altul, în timpul conversaţiei;
11. Apãraţi cealaltã persoanã în absenţa ei (lui);
12. Fiţi tolerant unul cu prietenii celuilalt;
13. Cereţi sfaturi personale;
14. Pãstraţi secretele;
15. Comunicaţi partenerului sentimentele şi problemele personale;
16. Scrieţi felicitãri şi oferiţi cadouri partenerului în ziua de naştere;
17. Nu fiţi pisãlogi;
18. Împãrtãşiţi partenerului pãrerile personale despre religie, politicã, concepţia de viaţã;
19. Informaţi-vã partenerul despre intenţiile de perspectivã;
20. Comunicaţi-vã zilnic programul de activitãţi personale.
Cu sau fãrã existenţa regulilor, oamenii se vor îndrãgosti, vor suferi, vor fi fericiţi, se vor cãsãtori, vor avea copii şi ciclurile afective şi biologice ale vieţii nu vor deveni fixe. În toate etapele pe care le traverseazã subiectul uman este prezentã o participare afectivã, socialã, biologicã şi, oricum, are loc o comunicare psihologicã. Diferenţele mari în explicarea dragostei, a camaraderiei, a implicaţiilor cãsãtoriei şi a responsabilitãţilor de rol şi statut în familie fac din aceastã „boalã" ceva necesar. Ataşamentul intrafamilial, nevoia de prietenie, nevoia de a comunica între sexe şi vârste diferite nu eliminã aspectul istoric al dragostei şi cãsãtoriei.
Indisolubil legat de aspectul psihosocial al dragostei, mariajului şi întemeierii familiei este cel biologic, dar nu crucial. Se spune cã abilitatea (capacitatea, deprinderea) pentru dragostea sexualã poate fi învãţatã încã din copilãrie. De aceea, ataşamentul intim, prietenia, cooperarea între pãrinţi şi copii este un model bazal pentru compor-tamentul sexual ulterior al tinerei generaţii. Cãsãtoria înseamnã un tip social de relaţii, înseamnã o interrelaţionare foarte intensã, este o interrelaţie sexualã, care îmbracã mai multe aspecte ale vieţii tinzând sã devinã permanentã. Deşi mariajul a decãzut ca popularitate, în Marea Britanie 92% din persoane sunt cãsãtorite!
Nu ne propunem o prezentare a rolurilor femeii şi bãrbatului într-un mariaj, nici a etapelor acestui "contract". Dorim sã subliniem cã diferenţieri existã atât din perspectivã psiho-socialã (rol şi statut), din perspectivã istoricã şi biologicã (accepţia egalitãţii între sexe, drepturi şi implicaţii pentru familie şi copii). Mai sunt semnalate diferenţieri în conduita cuplului când sunt diferenţe foarte mari de educaţie, de instruire (mai ales când nivelul instrucţiei femeii îl depãşeşte pe cel al bãrbatului). În toatã aceastã etapã a vieţii care este cãsãtoria au fost studiate cupluri cãsãtorite - fericite, cupluri cãsãtorite - nefericite, probleme care determinã acestea, cauzalitatea conflictelor maritale, deficienţele în comunicarea intrafamilialã de multe ori generatã de violenţã, infantilism, lipsa unor modele solide de conduitã parientalã.
Generic putem afirma cã soţii şi relaţiile dintre ei în cadrul cãsãtoriei sunt abordate prin prisma familiei în timp ce relaţiile de cuplu între tineri, între persoane divorţate, între persoane vârstnice, între persoane necãsãtorite sunt abordate din perspectiva balanţei:
expectaţii - dorinţe - posibilitãţi.
Reguli pentru ambii soţi
1. Arãtaţi-vã suportul afectiv;
2. Comportaţi-vã corect, fiţi credincioşi;
3. Creaţi o atmosferã armonioasã de familie;
4. Respectaţi intimitatea partenerului;
5. Pãstraţi cu stricteţe secretele;
6. Nu întrerupeţi legãturile sexuale cu soţul (soţia);
7. Oferiţi cadouri, complimente, favoruri;
8. Sprijiniţi-vã soţul (soţia) chiar când este absent (ã);
9. Vorbiţi cu partenerul (a) despre problemele sexuale;
10. Comunicaţi partenerului (ei) sentimentele intime;
11. Informaţi partenerul despre programul zilnic;
12. Arãtaţi toleranţã faţã de prietenii soţului (soţiei);
13. Nu vã criticaţi partenerul (a) în public;
14. Cereţi sfaturi personale pentru a vã flata partenerul;
15. Vorbiţi cu partenerul despre viaţã, moarte, religie, politicã;
16. Priviţi partenerul în ochi în timpul convorbirii;
17. Dezvãluiţi soţului (soţiei) problemele financiare;
18. Comunicaţi cu partenerul prin mijloace verbale şi non-verbale;
19. Arãtaţi-vã afecţiunea pentru partener în public;
20. Ajutaţi-vã material soţul(soţia).
 
Reguli adãugate pentru soţ    Reguli adãugate pentru soţie
* Arãtaţi-vã amabilã chiar când sunteţi supãratã.
* Când nu vã înţelegeţi cu soţia cercetaţi familia acesteia;
* Manifestaţi interes deosebit pentru activitãţile cotidiene ale soţiei;
* Consideraţi-vã responsabil pentru problemele de regie ale casei;
* Oferiţi-vã sprijin material dupã ce v-aţi despãrţit.     * Nu fiţi pisãloagã;
* Arãtaţi-vã amabilã chiar când sunteţi supãratã.