1
EDUCABILITATEA. FACTORII DEVENIRII FIINŢEI UMANE
PLANUL LUCRĂRII
1 CONCEPTUL DE EDUCABILITAE
2 TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA
2.1. Teorii ereditariste
2.2. Teorii ambientaliste
2.3. Teoria dublei determinări
3 FACTORII DEVENIRII FIINŢEI UMENE
3.1. Ereditatea premiză a dezvoltării psihoindividuale
3.2. Mediul-cadru de existenţă şi dezvoltare psihoindividuală
3.3. Educaţia factor determinant al dezvoltării psihoindividuale a
fiinţei umane
3.3.1 Definiţie
3.3.2 Educaţia şi provocările lumii contemporane
3.3.3. Noile educaţii
4 CONCLUZII
5 BIBLIOGRAFIE
Reketes Andrei
C.R.O.A. an 2
08.11.2005
1. CONCEPTUL DE EDUCABILITATE
Caracteristică esenţială a fiinţei umane şi categorie pedagogică
distinctă, educabilitatea s-a bucurat de atenţia majorităţii
cercetătorilor din domeniul ştiinţelor educaţiei, fiind defintă drept :
• „capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe
educative şi de a realiza, pe această cale, acumulări progresive
concretizate în diferite structuri de personalitate."
• „ansamblul posibilităţilor de a influenţa cu
mijloace educative formarea personalităţii fiecărui individ uman, în
limitele psihogenetice ale speciei noastre şi a particularităţilor
înnăscute care conferă fiecăruia individualitatea sa genetică."
• „capacitatea insului uman de a fi educat, de a se
lăsa supus acţiunii educaţionale, de a beneficia de ea, în forma
dezvoltării sale fizice, psihice, comportamentale.”
După ce am dat aceste definiţii, reţinem faptul că indiferent de
multitudinea modalităţilor de definire, educabilitatea reprezintă o
însuşire specifică fiinţei umane. În acest sens Kant susţinea, că
singur omul este educabil, pentru că poartă in el posibilitatea dea fi
altul decât este. El este perfectibil şi perfectibilitatea este
condiţia sine qua non a educaţiei.
Progresele înregistrate în domeniul cercetărilor biologice şi
psihologice pe la jumătatea secolului trecut au determinat majoritatea
psihopedagogilor să-şi concentreze atenţia asupra factorilor care
contribuie la formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, la devenirea ei
din stadiul de fiinţă biologică, în cel de fiinţă socială:
-
ereditatea,
- mediul,
- educaţia.
Deosebirea dintre specialişti a constat în acceptarea sau accentuarea
unui anumit factor sau al altuia.
2. TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA : ESENŢĂ, MECANISME, LIMITE
Pe terenul educabilităţii fiinţei umane s-au confruntat diferite
poziţii de gândire pedagogică, având drept criteriu de departajare
accentuarea până la absolutizare a rolului unui factor în detrimentul
altuia în formarea personalităţii omului.
În funcţie de orientarea lor, au apărut :
-teoriile ereditariste
-teoriile ambientaliste
Contradicţiile fundamentale dintre ereditarist şi ambientalism au
determinat specialiştii să adopte o a treia orientare :
-teoria dublei determinări
2.1. Teoriile ereditariste ( ineiste)
Aceste teorii susţin rolul fundamental al eredităţii în devenirea
fiinţei umane, avându-şi originile în cercetările biologilor. În
viziunea lor ereditatea determină orice evoluţie a omului. Ion Dumitru
şi Dorel Ungureanu consideră că principala limită a acestei
teorii este descosiderarea factorilor de mediu şi educaţie în devenirea
fiinţei umane.
Concepţiile ereditariste au inspirat teoriile extremiste care afirmau
superioritatea unor rase faţă de altele.
Teoriile ambientaliste :
Spre deosebire de ereditarişti, reprezentanţii acestor teorii afişau o
încredere absolută în puterea şi valoarea factorilor socio-educaţionali
:
- mediul,
- educaţia.
Ei neagă rolul eredităţii. Deşi s-au situat la poli opuşi,
reprezentanţii teoriilor ambientaliste, la fel ca cei ai teoriilor
ereditariste s-au inspirat în susţinerea ideilor lor din rezultatele
unor cercetări aparţinând domeniului biologiei:
- teza transformistă a lui Jean Baptiste Lamarck, ce susţinea că în
evoluţia vieţuitoarelor, mediul deţine rolul fundamental.
- teoria eredităţii dobândite : acachiziţiile obţinute prin experienţă
de către membrii unei specii s-ar fixa în memoria genetică şi ar fi
transmise apoi de la ascendenţi la descendenţi.
Limitele celor două tipuri de teorii : ambientaliste şi ereditariste,
constau deci, în absolutizarea rolului unui anumit grup de factori în
formarea şi dezvoltarea personalităţii umane, negându-i pe ceilalţi.
Teoria dublei determinări
Cu intenţia de a depăşi caracterul neştiinţific şi unilateral al celor
două orientări menţionate, unii cercetători au adoptat o poziţie de
mijloc. Ei recunoşteau interacţiunea celor trei factori : ereditate,
mediu, educaţie în procesul formării fiinţei umane.
Cercetările viitoare din ştiinţele despre om vor aduce noi clarificări
asupra personalităţii umane.
3. FACTOIRII DEVENIRII FIINŢEI UMANE
Educatorul este destul de des tentat să „reconstruiască”
educabilul care îi este încredinţat. Astfel el nu ţine cont de trecutul
celui pe care îl educă.Este însă un punct de vedere greşit. Şi
cercetătorul H. Atlan scria „ Nu există tabula rasa în educaţie. Noi
începem întotdeauna prin a pleca de la ceva.”
Acest ceva este un individ marcatprin determinările individuale sau
socioculturale trecute sau prezente.
3.1. Ereditatea –o premiză a dezvoltării psihoindividuale
Ereditatea este caracteristica biologică a fiinţelor ce desemnează
complexul de predispoziţii care se transmit de la ascendenţi la
descendenţi prin intermediul mecanismelor genetice.
Fiecare om este purtătorul, atât al trăsăturilor generale ale speciei
umane : poziţia bipedă, structura anatomo-fiziologică, tipuri de
reflexe, cât şi a caracterelor ereditare care îi sunt transmise pe
linie directă de la proprii săi ascendenţi : culoarea pielii, ochilor,
conformaţia feţei, anumite particularitîţi ale grupei sanguine etc.
Ereditatea generală şi cea particulară alcătuiesc substratul material
al eredităţii. Preocuparea cercetătorilor care au avut ca obiect de
analiză factorii devenirii fiinţei umane, s-a centrat pe stabilirea
semnificaţiei şi ponderii moştenirii ereditare în formarea
personalităţii. Întrebarea pe care şi-au pus-o a fost dacă ereditatea
poate fi socotită un factor cu rol determinat în acest sens sau
dimpotrivă.
În concluzie, putem spune că, ereditatea nu redă în mod necesar
tipurile de comportament, ci numai predispoziţii.
3.2. Mediul, cadru de existenţă şi dezvoltare psihoindividuală :
Mediul este ansamblul condiţiilor naturale, materiale şi sociale ce
alcătuiesc cadrul de existenţă al omului şi care îi oferă acestuia o
diversitate de posibilităţi de dezvoltare psihoindividuală.
Din acest punct de vedere ne interesează în principal :
- care este structura mediului;
- ce componente structurale ale mediului au o influenţă mai mare asupra
personalităţii umane;
- cum acţionează mediul asupra devenirii fiinţei umane.
Structura mediului se prezintă astfel : în funcţie de momentul de
referinţă din viaţa omului, înainte de naşterea sa sau după, vorbim de
influenţe ale mediului intern şi de influenţe ale mediului extern.
În faza prenatală, asupra copilului se exercită anumite influenţe
interne determinate de ambianţa intrauterină. Această influenţă nu este
atât de importantă, dar nici nu poate fi neglijată.
Totalitatea influenţelor externe care se exercită asupra omului de-a
lungul întregii sale perioade postnatale, reprezintă mediul extern, în
cadrul căruia se operează o distincţie între influenţele mediului fizic
sau primar şi influenţele mediului social sau secundar.
Mediul fizic-este cadrul natural în care omul îşi desfăşoară viaţa şi
cuprinde ansamblul condiţiilor bioclimatice (relief, climă, floră,
faună), ce îi influenţează dezvoltarea şi maturizarea biologică (
înălţime, culoarea pielii), precum şi modul de a trăi (meserii,
vestimentaţie, alimentaţie specifică).
Influenţele sale asupra dezvoltării psihice a omului sunt apreciate de
specialişti ca nerelevante. Mediul fizic nu acţionează şi nu
influenţează direct dezvoltarea psihică a omului.
1
Mediul social-omul este supus şi determinărilor de ordin social care au
un impact mult mai puternic asupra dezvoltării sale psihoindividuale.
Din punct de vedere al devenirii fiinţei umane, definim mediul social
ca fiind ansamblul influenţelor ce decurg din interacţiunea omului cu
totalitatea condiţiilor economice, politice şi culturale, care îşi
impun amprenta asupra dezvoltării psihice.
Influenţele exercitate de mediul social asupra omului sunt :
- directe, prin:
- schemele dec conduită oferite de ceilalţi membrii ai colectivităţii
căreia îi aparţine. Omul aplică aceste reguli pe parcursul vieţii.
- limbaj, ca mijloc de comunicare şi transmitere a capitalului de
cultură şi a întregii cunoaşteri acumulate prin experienţa grupului.
- indirecte, prin:
- membrii ai familiei care joacă rolul de factor mediu între acesta şi
realitatea socială şi care ei înşişi, sunt influenţaţi în
comportamentul lor de cultura grupului căruia îi aparţin.
Comportamentul omului reflectă cultura socială care
se inserează la
nivelul gândirii şi acţiunilor sale şi prin aceasta, se asigură
totodată transmisia ei de la o generaţie la alta. După H. Hannoun ,
cultura socială ca produs al mediului social, concretizată în anumite
structuri ale personalităţii are patru componente :
• Componenta tehnologică
Fiecare grup social se caracterizează printr-o tehnică şi tehnologie la
care toţi indivizii se adaptează. Omul european al sec. Al XIX-lea era
adaptat la maşina cu aburi, cel al sec. Al XX-lea la tehnologia fondată
pe informatică, iar cel de mâine se va adapta unui mediu unde
ordinatoarele vor fi baza comunicării între grupuri.
• Componenta rituală
Nivelul habitus-ului social impune comportamente specifice
educabililor. Membrii săi respectă un anumit ritual, iar dacă persoana
se abate, va fi marginalizată în grup.Ex..: ritualurile iniţiatice ca
botezul, circumcizia, ritualurile de politeţe etc.
• Componenta mitică :
Miturile sunt moduri comune de a gândi mai mult sau mai puţin stereotip
şi caracteristice grupului.
• Componenta limbajului
Limba ca mijloc de comunicare între membrii grupului este
caracteristica asemănării lor şi le dă sentimentul apartenenţei la un
anumit mediu social.
Mediul social acţionează asupra
dezvoltării psihoindividuale a
omului prin grupul social care determină o obişnuinţă comună..
Caracteristica principală a mediului social este diversitatea,
neuniformitatea. În funcţie de impactul şi conţinutul lor, precum
şi
de gradul lor de organizare, influenţele mediului social sunt :
- organizate,
- spontane.
Influenţele cu specific organizat, instituţionalizat din mediul
social
sunt exercitate de familie şi şcoală, dar şi de diverse instituţii
socio-culturale, mass-media etc.
Mediul social exercită însă, şi influenţe spontane, neintenţionat
educative , ce rezultă din activităţile cotidiene, din întregul
mediu
de viaţă al copilului : civilizaţia urbană, viaţa satului, grupurile de
vârstă, cercul de prieteni etc.
3.3. Educaţia, factor determinant al dezvoltării psihoindividuale a
fiinţei umane
3.3.1 Definiţie
Educaţia este factorul hotărâtor al dezvoltării psihoindividuale a
persoanei. Ea sistematizează şi organizează influenţele mediului.
Are
o funcţie socială, fiind intermediarul între om şi condiţiile de mediu.
Copilul dobândeşte prin educaţie norme, valori, modele care se
manifestă apoi ca opţiuni personale, în comportamentul său.
Formarea şi dezvoltarea personalităţii umane este deci, un proces
orientat, organizat şi conştientizat prin educaţie. În acest sens, E.
Surdu arată că :
„Educaţia depistează dispoziţiile ereditare, le diferenţiază, le
modifică, le grăbeşte funcţionarea, le suplimentează forţa,
făcând din
ele calităţi” .Totodată, „influenţele mediului, neorganizate, sunt
direcţionate de educaţie, oferindu-le omului în forma pedagogică,
pentru a le face durabile şi consecvente.”
3.3.2 Educaţia şi provocările lumii contemporane
Se afirmă pe bună dreptate, că unul dintre elementele definitorii ale
societăţii contemporane este schimbarea. Noul mileniu în care păşim a
moştenit însă multe probleme sociale, economice şi politice, care, deşi
au marcat în mare măsură ultima jumătate de secol, sunt departe de a-şi
fi găsit soluţiile. Dintre aceste probleme menţionăm: terorismul
internaţional, rasismul, creşterea numărului săracilor, a analfabeţilor
şi a şomerilor, etc.
Analfabeţi nu sunt doar cei ce nu ştiu să scrie şi să citească, ci şi
cei care au deficienţe îm cunoştinţele de bază, vorbindu-se de
analfabetismul funcţional, iar mai nou şi de cel computerial.
Educaţia caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin
acţiuni specifice de prevenţie. Datorită eşuării în a găsi soluţii
putem spune că educaţia se află în situaţie de criză. Prin criză se
înţelege decalajul dintre rezultatele învăţămâmtului şi aşteptările
societăţii. Dintre soluţiile specifice şi generale găsite enumerăm:
- inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor
educative;
- introducerea noilor tipuri de educaţie în
programele şcolare;
- întărirea legăturilor dintre acţiunile şcolare şi
cele extracurriculare;
- formrea iniţială şi continuă a cadrelor didactice;
- conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi
şi responsabili de la nivel local;
- organizarea de schimburi de informaţii între
statele europene;
- regândirea procesului de educaţie în vederea
integrării cu succes a tinerilor în viaţa profesională şi socială.
3.3.3 Noile educaţii
Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de
educaţie dintre care menţionăm:
-educaţia permanentă sau educaţia adulţilor
-educaţia pentru democraţie şi drepturile omului
-educaţia pentru pace
-educaţia ecologică sau educaţia relativă la mediu
-educaţia pentru sănătate
-educaţia interculturală
-educaţia pentru timpul liber
-educaţia pentru comunicare şi mass-media
-educaţia pentru schimbare şi dezvoltare
-educaţia pentru o nouă ordine economică internaţională
-educaţia economică şi casnică modernă
Conţinuturile, finalităţile şi obiectivele noilor educaţii propun un
demers prin care educaţia încearcă să răspundă exigenţelor lumii
contemporane şi să producă o schimbare a actului educativ în favoarea
educaţiei bazată pe învăţare inovatoare, societală şi adaptabilă.
4. CONCLUZII :
În formarea personalităţii umane acţionează trei factori : ereditatea,
mediul şi educaţia.
5. BIBLIOGRAFIE :
1. Atlan, H. Tout, non peut-etre, Le Seuil, Paris,
1991
2. Dumitru, I., Ungureanu, C., Pedagogie şi elemente
de psihologia educaţiei, Cartea Universitară, Bucureşti, 2005
3. Durkheim, E. , Educaţie şi sociologie, E.D.P.,
Bucureşti, 1995
4. Negreţ, I., Educabilitatea. Factorii dezvoltării
personalităţii, în Manual de pedagogie (coord. I. Jiraga, E. Istrate)
5. Nicola, I. Pedagogie, E.D.P., Bucureşti, 1992
6. Cerghit, I., Vlăsceanu, I, Curs de pedagogie,
Universitatea Bucureşti, 1988
7. Surdu, E., Prelegeri de pedagogie generală. O
viziune sociopedagogică, E.D.P., Bucureşti, 1995
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |