1
Diagnosticarea şi clasificarea tulburărilor de limbaj
Continut
Capitolul I. Caracteristica limbajului şi
aspectele clasificării patologiei lui
1.1 Limbajul şi dezvoltarea lui în ontogeneză
1.2 Definirea şi clasificarea tulburărilor de limbaj
Capitolul II. Cercetarea şi terapia tulburărilor de limbaj
2.1 Cercetarea vorbirii copiilor cu tulburâri de limbaj
2.2 Rolul exercitiilor de respiratie în terapia tulburarilor de vorbire
Capitolul III. Partea practică
3.1 Cercetarea unui copil cu tetacism
3.2 Corectarea
Introducere
La vârsta preşcolară şi şcolară mică, limbajul capătă noi valenţe ce îi
permite copilului să realizeze relaţii complexe cu adulţii şi cu
ceilalţi copii, să-şi organizeze activitatea psihică, să acumuleze
informaţii, să însuşească experienţa socială.
Cu ajutorul limbajului se formează şi se organizează
sisteme în care sunt integrate cunoştinţele, ceea ce contribuie şi la
formarea personalităţii colului. Copii cu tulburări de limbaj au
aceeaşi necesitate de bază în creştere şi dezvoltare, dar totodată au
şi anumite necesităţi particulare specifice, individualizate.
Actualitatea cercetării principalelor tulburări de
limbaj este fundamentată şi de faptul că de la 9 % până la 30 % din
copii de vârsta preşcolară şi şcolară mică sunt marcaţi de
nedezvoltarea vorbirii.[8]
Cercetările tulburărilor de limbaj sunt necesare nu
numai pentru prevenirea acestor tulburări, dar şi pentru adoptarea unei
metodologii ştiinţifice în stabilirea diagnosticului diferenţiat şi
modalităţi de corectare.
O deosebită importanţă în acest scop o are studierea
şi elaborarea unei clasificări a tulburărilor de limbaj care să
oglindească toate varietăţile, aspectele semnificative ale acestora.
În decursul istoriei dezvoltării logopediei
cercetătorii tindeau către o astfel de clasificare, dar şi în timpul de
faţă problema clasificării rămâne a fi una din actualele probleme nu
numai a logopediei, dar şi a altor disciplini ştiinţifice care se
preocupă de dereglările activităţii verbale.
Complexitatea clasificării tulburărilor de limbaj e
condiţională de un şir de cauze, cea mai importantă fiind studiere
insuficientă a mecanismelor vorbirii, la fel şi necoincidenţa
părerilor expuse de diferiţi autori privitor la principiile pe
baza cărora trebuie să fie expusă clasificarea.
Necesitatea de a elabora o astfel de clasificare a
tulburărilor de limbaj a stimulat cercetările a mai multor savanţi ca:
M. Hvatţev, R. Levina, L. Volcova, C. Păunescu, E. Verza ş.a.
Capitolul I. Caracteristica limbajului şi aspectele clasificării
patologiei lui
Limbajul şi dezvoltarea lui în ontogeneză
Limbajul uman constituie unul dintre cele mai
complexe fenomene psihosociale. El reprezintă actul fundamental de
legitimare a omului şi de situare a sa pe scara evoluţiei şi
progresului materiei vii.
Limbajul reprezintă funcţia de exprimare şi de
comunicare a gândirii prin utilizarea de semne, care au o valoare
identică pentru toţi indivizii din aceeaşi specie, în limitele unei
arii determinate. Iar vorbirea la rândul ei este utilizarea limbajului
articulat în comunicare.
Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a
unui complex de sisteme aferente şi eferente, el este rezultatul
activităţii organelor de coordonare, care recepţionează din exteriorul
organismului o serie de semnale linguale, le descifrează conţinutul
semantic şi, pe baza acestora, elaborează semnale verbale inteligibile.
Însuşirea limbajului este o activitate care
presupune efort îndelungat din partea individului.
Copilul se naşte într-o baie lingvistică mai
,,caldă” sau mai ,,rece”, mai ,,largă” sau mai ,,strâmtă” pe care o
fructifică şi o valorifică ajutat sau nu de adulţii din jur. Aceasta se
realizează în etape şi faze dificile pe care copilul nu le resimte ca
atare. [4,pag.169]
Profesorul B.E. Levina distinge cinci etape pe care
le parcurge copilul în însuşirea vorbirii:
La prima etapă – prefonetică- copilul este lipsit nu numai de vorbirea
activă, ci şi de capacitatea de înţelegere a vorbirii, chiar de
diferenţierea a sunetelor.
La a doua etapă apare capacitatea de diferenţiere a fonemelor
celor mai depărtate şi mai contrastate, în schimb lipseşte capacitatea
de diferenţiere a sunetelor apropiate. Pronunţia copilului este
greşită, alterată. El nu este capabil nici să distingă pronunţia
corectă sau incorectă a persoanelor din jur, nici să observe
particularităţile vorbirii proprii.
În a treia etapă intervin mutaţii hotărâtoare. Copilul începe să audă
sunetele vorbirii în conformitate cu trăsăturile lor fonematice. El
recunoaşte cuvintele pronunţate greşit şi este capabil să facă
distincţie între o pronunţie corectă şi una greşită. Vorbirea lui se
menţine încă incorectă, dar apar unele sunete intermediare între
sunetele pronunţate de copil şi cele pronunţate de adult.
În etapa a patra devin predominante noi imagini perceptive ale
sunetelor. Totuşi copilul nu a depăşit complet forma anterioară şi el
continuă să perceapă greşit unele cuvinte pe care le aude. Vorbirea
activă ajunge la un nivel de corectitudine aproape completă.
În etapa a cincea procesul dezvoltării fonematice se
desăvârşeşte. Copilul aude şi vorbeşte corect. El îşi formează imagini
auditive fine şi diferenţiate atât ale cuvintelor cât şi ale sunetelor
distincte.
Iar acum vom descrie procesul evoluţiei limbajului
în etape cronologice.
În privinţa articulării sunetelor până la emiterea
unor structuri sonore se pot constata patru etape succesive. (Garcia –
Sanchez I.N. 1995).
I între 0 - 6 luni – etapa vocalizării primare, sunetele emise
dobândind o uşoară valoare de semnalizare, la început întâmplătoare.
II între 6- 10 luni – etapa gânguritului, când vocalizările se
organizează parţial în seturi respective de sunete; ele au o funcţie de
antrenament, de fortificare pentru vorbirea ulterioară.
III între 10 luni – 12,15 luni – etapa lalaţiunii în care aceste seturi
repetative se organizează mai amplu, complex, apropiindu-se treptat de
o pseudoconversaţie prin care copilul tinde să imită ceea ce aude în
jurul său (fără semnificaţie pentru el).
IV în jurul vârstei de 12-15 luni - debutează etapa primelor cuvinte.
Iniţial se produc vocalizări combinate cu lalaţiuni sub forma similară
a cuvintelor pentru ca mai apoi să apară un ,,sâmbure” de cuvânt
propriu – zis. Aceasta este etapa crucială pentru progresul ulterior al
copilului în asimilarea limbajului. Nu avem de a face cu un cuvânt în
sine, ci un element, căruia atribuindu-se o anumită semnificaţie
ajunge să îndeplinească o funcţie ca atare.
M. Cohen distinge 4 etape în evoluţia limbaj
infantil:
I între 8-10 luni – primele elemente de comunicare (pseudocuvinte
izolate).
II între 10-14 (18) luni – multiplicarea acestor elemente, utilizate
repetat.
III între 18-36 luni - prezenţa primelor sinteze, perfecţionate treptat.
IV după 36 luni – prezenţa formelor gramaticale specifice adultului.
Dezvoltarea pronunţiei sunetelor se bazează pe
structura aparatului articulator. Primele 4-5 luni reprezintă perioada
sunetelor pseudoverbale. Spre vârsta de 6 luni apar ,,pseudocuvintele”
compuse din câteva silabe. De la 7 – 18 luni nu fonemele au
semnificaţie, ci intonaţia, ritmul, abia după aceasta – conturul
general al cuvântului.
La 1,5 ani limbajul copilului constă din cuvinte cu
caracter instabil al conţinutului sonor şi uneori cu reducţia
cuvântului până la o silabă. Mai constante cuvintele devin spre vârsta
de 2 ani. În această perioadă copilul trece de la cuvinte primitive şi
imitări de sunete la formarea stereotipurilor silabice concrete.
Primele consoane pe care încep să le pronunţe corect
sunt cele labio-labiale: p, b, m. La 2 ani ei pronunţă liber sunetele
palato – lingvale anterioare şi posterioare: t, d, g, c. Mai greu copii
pronunţă sunetele z, s, j, h, l, r.
Asimilarea sau dezvoltarea simţului sintactic: ,,a
aptitudinilor, gramaticale” reprezintă o direcţie sincronă de
dezvoltare esenţială a limbajului copilului.
Se poate sesiza o cronologie specifică a evoluţiei
sintactice a micului ,,ucenic” în ale vorbirii. Mai întâi apar
substantivele în vorbirea copilului apoi verbele şi mai apoi
adjectivele şi adverbele (V. Ştern).
M. Serra (1995) distinge o periodizare mai
desfăşurată:
I stadiu (9 – 18 luni) – structurarea unui element ce revine cu
frecvenţă mare: interogare prin intonare şi accent pe ultima silabă
(ma-ma).
II stadiu (1,6 – 2 ani) – structuri din 2 elemente combinate: subst. +
negaţie (exemplu: ,,tata, nu”); adj.+subst; subst+ verb (exemplu:
,,mama, unde”); interogaţie mai clară.
III stadiu (24-30 luni) – structuri din 3 elemente: negaţia + 2 subst.;
2 adj.+ un subst.; nume + 2 adj.; sintagme verbale (2 verbe +
adverb). Apar propoziţii şi primele flexiuni: pluralul, femininul ,
trecutul verbelor, pronumele personal.
IV stadiu (2,6 – 3 ani) – structuri orale din 4 elemente, veritabile
sintagme propoziţionale, deşi uneori eliptice şi parţial în dezacord
gramatical.
V stadiu (3 –3,2 ani) – structuri orale frazate la peste 4-5 cuvinte;
tentative de a le modifica şi lega între ele.
VI stadiu (3,2 – 4,6 ani) se trece la analiza structurilor, la
conştientizarea erorilor şi la autocorecţie. Însuşirea clişeelor
verbale corecte.
VII stadiu (peste 4,6 ani) – structuri înlănţuite în discurs, deşi
acesta nu este lung şi mai are greşeli de logică şi succesiune; copilul
este capabil de înserierea a 3-5 propoziţii.
În ceea ce priveşte evoluţia lexicului infantil Emil Verza relevă
următoarele performanţe ale copilului normal, care (1983):
la aproximativ 1 an posedă 100 cuvinte.
la circa 3 ani posedă între 400 – 1000 cuvinte.
la 6 – 7 ani viitorul elev va dispune de circa 2500
cuvinte dintre care 800 active.
la 10 – 11 ani, în clasa a IV, lexicul se ridică la
4000 – 4500 cuvinte din care 1500 – 1700 sunt active.
Vârsta între 2 şi 5 ani este cea mai favorabilă pentru dezvoltarea
vorbirii. În perioada aceasta se desfăşoară mai bine activitatea
practică de instruire verbală şi cu o pondere mai mare se dezvoltă
aparatul central şi periferic al vorbirii. Anume în perioada aceasta de
vârsta trebuie să fie dezvoltată vorbirea la copii, deoarece mai
târziu acest lucru este mai greu de realizat. La vârsta de 6 –7 ani
copii posedă bazele vorbirii orale externe, însă fără o instruire
specială la ei nu se pot forma deprinderi de vorbire scrisă, deoarece
această funcţie este limitată de dezvoltarea insuficientă a
mecanismelor de limbaj scris.
Procesul de însuşire a citit – scrisului, în cadrul
căruia se dezvoltă reprezentarea precisă a componenţei cuvântului,
copilul formându-şi priceperea de o analiza fiecare sunet din cuvânt şi
a-l deosebi de celelalte sunete, influenţează perceperea fină şi
conştientă a laturii fonetice a vorbirii.
În toate etapele dezvoltării copilului vorbirea
exercită o influenţă uriaşă asupra formării tuturor proceselor psihice
şi joacă un rol de seamă în reglarea comportamentului şi activităţii
acestuia.
Definirea şi clasificarea tulburărilor de limbaj
Însuşirea limbajului este o activitate care
presupune un efort îndelungat din partea individului. Aceasta este
pentru că tehnica de recepţionare şi de exprimare a comunicării este
una din cele mai complicate priceperi omeneşti. Ţinându-se cont de
dificultăţile coordonării mişcărilor foarte fine ale aparatului
fonoarticulator un anumit procent al semenilor noştri nu reuşesc să
stăpânească tehnica vorbirii, de aceea prezintă tulburări de limbaj.
Tulburări de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii
individuale, şi de particularităţile psihofiziologice de vârstă (unii
oameni vorbesc nuanţat, expresiv, alţii au o vorbire mai puţin
inteligibilă, obositoare, prea şoptită). Este absolut necesar să se
facă o delimitare precisă între particularităţile individuale ale
limbajului şi tulburările de limbaj. Primul indiciu pe baza căruia
putem suspecta un copil ca având tulburări este frecvenţa mult mai mare
a dificultăţilor de exprimare faţă de posibilităţile medii pentru
vârsta lui. În acest sens tulburările în vorbire trebuie să fie tratate
cât mai timpuriu după apariţia lor.
În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate
deficienţele de înţelegere şi exprimare orală, de scriere şi citire, de
mimică şi articulare; stau orice tulburare, indiferent de forma sa,
care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepţiei limbajului.
,,Prin tulburările de limbaj înţelegem toate
abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările
verbale tipizate unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul
reproducerii cât şi al perceperii, începând de la reglarea diferitor
componente ale cuvântului şi până la imposibilitatea totală de
comunicare orală sau scrisă” (M. Guţu 1975).
Ursula Şchiopu propune o astfel de definire a
tulburărilor de limbaj. Comunicarea verbală depinde de trei funcţii:
(Pichon):
• Funcţia apetitivă – a vrea să vorbeşti;
• Funcţia ordonatoare pentru a asimila şi a organiza
sistemul de semne folosit de cei din jur;
• Funcţia de realizare care permite transmiterea la
altul, prin intermediul cuvântului vorbit sau scris.
Tulburările de limbaj rezultă din împiedicarea uneia din cele trei
funcţii, fapt ce determină o tulburare particulară caracteristică.
Tulburările funcţiilor apetitive: mutismul (.total sau selectiv şi
tulburări cauzate de întârzierea dezvoltării acestei funcţii, pot fi
mai frecvente la copii.)
Tulburările funcţiilor ordinatoare se exprimă prin
întârzierea vorbirii sau tulburarea vorbirii primare, tulburare de
limbaj de tipul bâlbăielii.
Tulburările funcţiei de realizare (anomalii sale
leziuni ,,instrumentale”, senzoriale sau motrice) se obiectivează în
dislalii, dizartrii şi alte tulburări de articulare sau deficienţe de
pronunţie.[9, pag.708]
În primele etape de constituire a logopediei ca
ştiinţă ea nu dispunea de propria clasificare a tulburărilor de limbaj,
deoarece era profund influenţată de succesele dezvoltării medicinei în
Europa sec. XIX –XX.
Una din primele clasificări a fost înaintată de A.Kussmaul (1887) care
a supus analizei critice datele despre tipurile de dereglări, le-a
sistematizat şi a reglementat terminologia. Această clasificare a stat
la baza multor modificări în lucrările cercetătorilor din primele
decenii a sec. XX ca: V. Oltuşevschii, G. Gutţman, A. Freşels, S.
Dobrogaev.[10,pag.44]
În cadrul acestor clasificări erau foarte multe
asemănări: atitudinea clinică, completată cu criterii etiopatogenetici,
legătura diverselor tipuri de tulburări cu forme de boli (în acest caz
tulburările de limbaj erau socotite ca un simptom al bolii), la fel şi
limba descrierii, căci se foloseau termenii latini şi greceşti.
Nici un autor n-a reuşit consecutiv să întemeieze o
clasificare bazată pe un anumit criteriu. Ca urmare la aceasta a apărut
o necoincidenţă atât în nomenclatura felurilor şi formelor tulburări de
limbaj, cât şi în folosirea termenilor. Unele şi aceleaşi dereglări
erau numite cu diferiţi termeni şi invers, diferite dereglări erau
notate cu acelaşi termen. Atât contradicţiile între clasificările
separate, cât şi în cadrul uneia şi aceleaşi clasificări au început să
se manifeste pe fonul realizării ştiinţelor fundamentale şi aplicate
ale sec. XX: fiziologia activităţii S.N., psihologia, lingvistica,
medicina, pedagogia. Logopedia nu a rămas în afara acestei tendinţe. În
clasificarea clinică s-au introdus corective în rezultatul cărora s-au
schimbat simţitor părerile despre diversele feluri de tulburări
atribuite unei singure forme, semnificativ s-a întregit caracteristica
plină de conţinut a tulburările de limbaj. [10, pag.44]
Cauzele tulburările de limbaj sunt destul de variate
începând cu unele anomalii anatomo – fiziologice ale SNC ori
nesincronizări în funcţionarea segmentelor aferente – eferente ect şi
terminând cu imitarea unor metode neadecvate de educaţie etc.
Tulburările de limbaj sunt consecinţa acţiunii simultane sau succesive
a mai multor factori care acţionează în diferite perioade de dezvoltare
a copilului:
1. per. intrauterină;
2. în momentul naşterii;
3. în primii ani de viaţă.
În prezent în literatura de specialitate există mai multe încercări de
clasificare a tulburărilor de limbaj în funcţie de varietatea
criteriilor.
Constantin Păunescu (1966) diferenţiază trei mari categorii de
sindroame:
a) Sindromul dismaturativ manifestat prin întârzierea
simplă în apariţia şi dezvoltarea vorbirii:
dislexia de evoluţie, bâlbăiala
fiziologică, dislexia – disgrafia de evoluţie.
b) Sindroamele extrinseci limbajului şi vorbirii,
dislalia, disartria, disritmia – bâlbâiala, tahilalia, bradilalia.
c) Sindroame intrinseci limbajului şi vorbirii
comportând tulburările elaborării ideaţionale a limbajului şi grupând
sindromul dezintegrativ sau disfazia şi sindromul dezintegrativ sau
afazia.
În logopedie se folosesc patru tipuri de clasificări a tulburări de
limbaj:
I. Clasificarea clinico – pedagogică;
II. Clasificarea psihologo – pedagogică;
III. Clasificarea pedagogică;
IV. Clasificarea logopedică.
I. Clasificarea clinico – pedagogică.
Această clasificare se bazează pe tradiţionala legătură a logopediei cu
medicina şi este orientată spre corectarea defectelor vorbirii, spre
cultivarea atitudinii diferenţiate către lichidarea lor şi e îndreptată
spre aprecierea maximă a tipurilor şi formelor de tulburări.
Ea se orientează asupra unui ansamblu de criterii
psiholingvistici şi clinici.
Rolul conducător îi revine criteriilor psiholingvistici:
1. dereglarea formei limbajului (oral, scris).
2. dereglarea felului de activitate verbală
corespunzător fiecărei forme (pentru cea orală – dereglarea vorbirii şi
înţelegerii, pentru cea scrisă – dereglarea scrierii şi citirii).
3. dereglarea etapei de apariţie şi percepere a
vorbirii.
4. dereglarea operaţiilor care realizează
îndeplinirea însărcinărilor la o etapă sau la alta a procesului de
apariţie şi de percepţie a vorbirii.
5. dereglarea mijloacelor de îndeplinire a
însărcinărilor.
Criteriilor clinice le revine rolul de concretizare
şi sunt orientate spre lămurirea funcţiei substratului
anatomo-fiziologic, dereglării lui şi apariţiei cauzelor.
Dintre acestea evidenţiem:
1. factori care au condiţionat la apariţia
tulburărilor (biologici sau speciali)
2. în baza cărui fon se dezvoltă tulburarea (organic
sau funcţional).
3. în care zonă a sistemelor verbale e localizată
tulburarea (centrală sau periferică).
4. nivelul de tulburare a aparatului central sau
periferic al vorbirii.
5. timpul apariţiei.
Felurile tulburări de limbaj numite în clasificarea clinico –
pedagogică:
Tulburări de limbaj
Oral
Scris
Tulburări a părţii
expresive
Polimorfe
•
disfonia
•
alalia
alexia
•
bradilalia,
•
afazia
dislexia
•
tahilalia.
agrafia
•
dislalia,
disgrafia
• rinolalia
• dizartria
II. Clasificarea psihologo- pedagogică (Levina R.E.)
Această clasificare se bazează pe selectarea semnelor deficienţilor
verbali, care sunt importante în realizarea procesului instructiv –
educativ al elevilor.
Pentru aceasta e necesar de a găsi manifestări
comune ale defectului în cadrul diferitor forme ale tulburărilor de
limbaj. Pe baza criteriilor psihologici şi lingvistici se evidenţiază:
Componenţi structurali ai limbajului (latura
fonetica, vocabularul, structura gramaticală);
Aspectele funcţionale ale vorbiri;
Intercalarea formelor de limbaj (oral şi scris)
Tulburările limbajului
1. Tulburarea mijloacelor de comunicare:
o Fonetice, fonetico-fonematice;
o Nedezvoltarea generaţiei a vorbirii;
o Tulburarea generală a vorbirii;
2. Tulburarea în întrebuinţarea mijloacelor de
comunicare:
○ Bâlbâiala
III. Clasificarea pedagogică
Majoritatea copiilor către momentul instruirii în
şcoală posedă latura fonetică verbală, au un vocabular bogat şi au
capacitatea de a alcătui propoziţii corecte din punct de vedere
gramatical.
Însă procesul de însuşire a limbii nu la toţi are
loc la fel. Tulburările limbajului sunt diverse.
În conformitate cu atitudinea pedagogică tulburări
de limbaj pot fi clasificate în trei grupe.
1. Grupă - tulburări fonetice a limbajului. Esenţa
lor constă în aceea că, la logopat sub influenţa diverselor cauze se
formează şi se întăreşte o articulare schimonosită.
2. Grupă – tulburările fonetico – fonematice. Ele se
exprimă prin aceea că, copilul nu numai pronunţă defectuos unele sau
alte sunete, dar şi insuficient le deosebeşte, nu sesizează deosebirea
acustică şi articulatorie a sunetelor opoziţionale. Aceasta
condiţionează la aceea că ei nu cunosc structura fonetică a cuvintelor
şi comit greşeli specifice în cadrul actului scris.
3. Grupă – tulburarea globală de limbaj. Ea se
manifestă prin aceea că, tulburarea se extinde atât în latura sonoră
cât şi în cea semantică. Nedezvoltarea generală a vorbirii are o
diversă exprimare – de la lipsa totală a vorbirii până la forme uşoare
ale tulburării limbajului cu elemente ale nedezvoltării laturilor:
fonetice, fonetico-fonematice şi lexico – gramaticale.
Tulburările limbajului
Tulburări fonetice Tulburări
fonetico-fonematice Tulburarea globală de limbaj
IV.Clasificarea logopedică
Criteriile în funcţie de care se clasifică tulburări de limbaj (Guţu M.
1978):
a. Criteriul anatomo- fiziologic:
• Tulburări ale analizatorului verbomotor,
verboauditiv;
• Tulburări centrale sau periferice;
• Tulburări organice sau funcţionale.
b. Criteriul structurii lingvistice afectate:
• Tulburări de voce;
• Tulburări de ritm şi fluenţă;
• Tulburări ale structurii fonetico – fonematice;
• Tulburări complexe lexico-grmaticale;
• Tulburări ale limbajului scris.
c. Criteriul periodizării, în funcţie de apariţia
tulburărilor de limbaj
• Perioada preverbală (până la 2 ani);
• Perioada de dezvoltare a vorbirii (2-6 ani);
• Perioada verbală (peste 6 ani).
d. Criteriul psihologic
• Gradul de dezvoltare a funcţiei comunicative a
limbajului;
• Devieri de conduită şi tulburări de personalitate.
Tabloul tulburărilor de limbaj este următorul (E. Verza 1982):
A. Tulburări de pronunţie.
1. dislalia;
2. rinolalia;
3. dizartria.
B. Tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii:
1. bâlbâiala;
2. logoneuroza;
3. tahilalia;
4. bradilalia;
5. aftongia;
6. tulburări pe baza de coreie.
C. Tulburări de voce:
1. afonia;
2. disfonia;
3. fonastenia.
D. Tulburări ale limbajului citit – scris:
1. dislexia – disgrafia;
2. alexia – agrafia.
E. Tulburări polimorfe de limbaj:
1. alalia;
2. afazia.
F. Tulburări de dezvoltare a limbajului:
1. mutism psihogen;
2. întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.
G. Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii
psihice:
1. dislogii;
2. ecolalii;
3. jargonofazii;
4. bradifazii ş.a.
Tulburările de articulaţie sau pronunţie.
Această categorie are frecvenţa cea mai mare în special la copii
preşcolari şi şcolarii mici. Prin existenţa tulburărilor respective se
creează dificultăţi în emiterea cuvintelor, propoziţiilor şi
înţelegerea celor enunţate. Adeseori, ele se transpun în limbajul scris
– citit, ceea ce îngreunează formarea deprinderilor grafo-lexice.
Dintre aceste tulburări semnificative sunt:
• dislalia;
• rinolalia;
• dizartria.
Dislalia este cea mai răspândită formă a tulburărilor de limbaj (de la
grece ,,dis”- dificil şi ,,lalein” – vorbire) a fost introdus în
literatura de specialitate de R. L. Schulthess, în 1830. Acest
termen defineşte ,,o tulburare de limbaj caracterizată prin
incapacitatea parţială sau totală de a emite şi de a articula corect
unul sau mai multe sunete izolate sau în combinaţii fluente ale
vorbirii (M. Guţu 1975).
Emil Verza defineşte dislalia ca o tulburare de
articulaţie - pronunţie ce se manifestă prin deformarea, omiterea,
substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor.
Dizartria (,,dis” – greu ,,arthrom” – articulaţie)
este cea mai gravă dintre tulburările de pronunţie şi este cauzată de
afecţiunea căilor centrale şi a nucleilor nervilor care participă la
articularea. Ea se caracterizează printr-o vorbire confuză, disritmică,
disfonică, cu o rezonanţă, nazală şi pronunţie neclară. Dat fiind
originea sa ea se mai numeşte şi dislalia centrală.
Ea nu afectează vorbirea în general, ci doar partea
ei instrumentală . Şi la tulburările articulatorii se adaugă şi cele
respiratorie şi de fonaţie.
Rinolalia (provine de la grecescul ,,rino”-nas,
,,lalie”– vorbire), însemnând vorbire pe nas. Este o formă a dislaliei
la baza căreia stau o serie de modificări anatomice sau malformaţii
congenitale ale organelor periferice ale vorbirii: maxilare, buze,
limba, palatul dur, palatul moale, care provoacă rezonanţa sunetelor şi
a vocii.
Tulburări de ritm şi fluenţă
Acestea sunt tot tulburări ale vorbirii orale, dar
sunt mai grave decât tulburări de pronunţie, nu numai prin formele de
manifestare, ci mai cu seamă prin efectele negative ce le au asupra
personalităţii şi comportamentul persoanei.
Bâlbâiala este o tulburare de vorbire de origine
centrală funcţională, favorizată de o stare de receptivitate patologică
a regiunilor care participă la realizarea vorbirii (I. Mitiuc 1996). Se
referă la tulburări spastice de vorbire în care sunt afectate fluenţa
şi ritmul vorbirii. Se manifestă prin repetarea unor silabe, sunete la
începutul sau la mijlocul cuvintelor şi propoziţiilor, sau prin
repetarea unor cuvinte cu pauze exagerate în desfăşurarea vorbirii ca
urmare a apariţiei spasmelor la nivelul aparatului fono-articulator
care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive.
Logoneuroza este strâns legată de bâlbâiala, atât
prin natura, cât şi prin forma sa. Din punct de vedere simptomatologic
ele sunt foarte asemănătoare, dar de cele mai multe ori logoneuroza
este mai accentuată decât bălbâiala, care apoi se poate transformă în
logoneuroză, în urmă apariţiei unui fond nevrotic, ca urmare a
conştientizării handicapului.
Tahilalia (,, tachys” – rapid, ,,lalein” - vorbire) este o tulburare a
ritmului şi fluenţei vorbirii care constă într-o vorbire prea
accelerată. În cazul vorbirii tahilalice tulburările lexico-gramaticale
sunt reduse, cu excepţia formelor grave.
Bradilalia (,,bradys” – încet, ,,lalein”- a vorbi) – tulburări de ritm
şi fluenţă ce constă într-o vorbire anormal de lentă, cu intervale mari
între cuvinte, greu de urmărit.
Bradilalicii vorbesc foarte rar, încet abia deschid
gura. Pronunţia sunetelor este neclară, confuză, iar articularea
incompletă.
Aftongia constituie o tulburare de vorbire
asemănătoare bâlbâielii, datorată apariţiei unui spasm tonic de lungă
durată la nivelul muşchilor limbii. Deoarece a fost observată mai ales
la bâlbâiţi, este apreciată ca fiind un simptom al bâlbâielii, dar
poate apărea şi în afara acestei tulburări.
Tulburări de vorbire pe baza de coree (tic, boli ale
creierului mic) determinată de ticuri nervoase sau coreice ale
muşchilor aparatului fono-articulator, fizionomiei ce se manifestă
concomitent cu producerea vorbirii.
Tulburări de voce.
În timp ce tulburările de ritm afectează cadenţa
vorbirii, tulburările vocii cuprind distorsiunile spectrului sonor
referitoare la intensitatea, înălţimea, timbrul şi rezonanţa sunetului.
Principalele forme ale tulburări de voce:
1.afonia;
2. disfonia;
3. fonastenia.
Afonia este cea mai gravă tulburare de voce. Ea
apare în îmbolnăvirile acute şi cronice ale laringelui cum sunt
parezele muşchilor sau procese inflamatorii. Vocea, în astfel de
situaţii, dacă nu dispare complet, se produce numai în şoaptă, din
cauza nevibrării coardelor vocale. Iniţial vocea se manifestă prin
răguşeală, scăderea în intensitate, şoptirea ca în final să dispară
complet.
Disfonia – lipsa parţială a vocii. Ea apare în urma
tulburărilor parţiale ale muşchilor laringelui, ai coardelor vocale şi
a anomaliilor constituite prin noduli bucali şi polipi. În această
situaţie vocea este falsă, bitonală, monotană, nazală, tuşită, scăzută
în intensitate, timbru inegal. Fonastenia este o tulburare a vocii de
obicei funcţională, gradul ei variând de la o desfonie neînsemnată până
la o afonie totală. Ea se caracterizează prin scăderea intensităţii
vocii, pierderea calităţilor muzicale, tremurul şi oboseala rapidă a
vocii. Este determinată de folosirea incorectă şi abuzivă a vocii şi de
laringite.
Tulburări ale limbajului citit-scris
Dislexia – disgrafia constituie o incapacitate
parţială sau persistentă a însuşirii citit – scrisului, o incapacitate
de a elabora scheme motorii sau perceptive suficient de diferenţiate
care să permită identificarea grafemelor în citire şi identitatea
grafemelor în scriere. Ea se manifestă prin apariţia unor frecvente
confuzii între grafemele asemănătoare, inversiuni, adăugiri şi
substituiri de cuvinte, deformări de grafeme, plasarea defectuoasă a
grafemelor în spaţiul paginii neînţelegerea completă a celor citite sau
scrise , lipsa de coerenţă logică în scris. Tulburările scrisului sunt
mai frecvente şi determină mai multe dificultăţi decât cele ale
cititului. Aceste manifestări sunt mult mai frecvente la copii
deficienţi, în special la cei cu dublă sau polideficienţă. Alexia –
agrafia sunt tulburări grave ale citit – scrisului produse
de leziuni cerebrale ori de insuficienţa de dezvoltare a sistemelor
cerebrale. Alexia constituie imposibilitatea însuşirii şi
înţelegerii limbajului citit. În funcţie de gradul tulburărilor se
asociază des cu agnozia simbolurilor grafice. În funcţie de gradul
tulburărilor gnozice alexia poate fi:
Frazelor – nerecunoaşterea legăturilor dintre
cuvinte şi a semnificaţiei acestora în contextul frazei, subiecţii
citesc cuvintele izolate.
Verbală – imposibilitatea înţelegerii cuvintelor.
Silabică – imposibilitatea înţelegerii silabelor
Literală – imposibilitatea recunoaşterii literelor
Cifrelor – imposibilitatea recunoaşterea cifrelor.
Agrafia constă în imposibilitatea de a comunica prin
scris în mod lizibil, independent de nivelul mintal. Agrafia poate să
fie asociată sau nu cu alexii sau cu afazii. Poate fi înnăscută sau
dobândită. Se datorează unor disfuncţii din emisfera stângă. Poate lua
forme diferite în funcţie de particularităţi, putând fi optica
apraxică, kinestezică, pură ect.[1. Pag.94]
Tulburări polimorfe de limbaj.
Această categorie cuprinde tulburări de maximă
gravitate, cu implicaţii complexe negative nu numai în comunicare şi
relaţionarea cu cei din jur, dar şi în evoluţia psihică a logopaţilor.
Aceste tulburări cuprind:
A. alalia;
B. afazia.
Alalia (greces. ,,alalos” – fără vorbire muţenie) – constă în
incapacitatea subiectului de a-şi folosi vorbirea ca mijloc de
comunicare; în unele cazuri uşoare pot fi emise anumite sunete şi
cuvinte simple. Este afectată atât latura expresivă a vorbirii, cât şi
parţial, cea impresivă.
Afazia constă în pierderea parţială sau totală a capacităţii de
comunicare orală şi scrisă datorită unor accidente cerebrale. Apare mai
des la adulţi şi bătrâni, fiind produsă de leziuni vasculare
Tulburări de dezvoltare a limbajului
Dintre acestea ne referim la două categorii de handicapuri:
Mutismul
Întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii.
Mutismul se află la graniţa dintre neuropsihiatrie şi logopedie. El se
manifestă prin refuzul parţial sau total, din partea copilului, de a
comunica cu unele persoane, iar în forme grave, acest refuz se extinde
asupra înţelesului mediului înconjurător. Este vorba de instalarea unei
inhibiţii totale, în anumite condiţii a capacităţii de exprimare
verbală deşi copilul posedă limbajul, datorită unei blocări emoţionale
grave. Deşi nu comunică, copii cu mutism înţeleg vorbirea şi nu
manifestă deficienţe intelectuale.
Mutismul este un fenomen complex impunând şi un
ataşament complex: psihoterapeutic, logopedic, pedagogic, medical.[1,
pag.119]
Întârzieri în dezvoltarea generală a vorbirii se pot
întâlni la acei subiecţi care nu reuşesc să atingă nivelul de evoluţie
a limbajului conform vârstei. De obicei ele există ca fenomene
secundare în cazurile celorlalte handicapuri, dar se pot manifestaţie
şi de sine stator. Apare înainte de 5 ani.[5, pag.83]
Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice
Această categorie are în componenţă o serie de
tulburări relativ asemănătoare prin forma de manifestare şi prin
efectele negative în exprimarea conţinutului ideativ:
- Dislogii;
- Ecolalii;
- Jargonofazii;
- Bradifazii. ş.a.
1
Caracteristic pentru toate sunt, aşadar, dereglările generale în
formulare, expresie verbală deficitară şi reducerea cantitativă a
înţelegerii comunicării. Fenomenele de logoree şi de exprimare
incorectă sunt foarte active la această categorie de handicapaţi, având
în vedere că dereglările verbale pot fi considerate ca efecte secundare
ale disfuncţiilor psihice generale.
Capitolul II. Cercetarea şi terapia tulburărilor de limbaj
Cercetarea vorbirii copiilor cu tulburâri de limbaj
Cercetarea dezvoltării verbale a copiilor de vârstă preşcolară
presupune
evidenţierea deprinderilor de vorbire de legătură; volumul
vocabularului activ şi
pasiv; nivelul oformării laturii gramaticale a vorbirii; deprinderile
de exprimare,
auzul fonematic şi percepţia auditivă.
Pentru cercetarea cunoştinţelor verbale N.P. Coguroba recomandâ de
atras atenţie
la cunoştinţe despre culoare, formă, mărime; capacitatea de-a se
orienta în spaţiu;
activitatea constructivă, cunoştinţe elementare matematice.
Scopul cercetării – de găsit de ce surse verbale se foloseşte copilul
în vorbire, imită
sau nu maturii, cum răspunde la întrebări (prin imitaţie, cuvinte
izolate, construcţii
din cuvinte, sau fraze), se adresează cu rugăminţi, atenţie se acordă
la capacitatea
lui de lucru, de concentrare, interes pentru activitate, acordă atenţie
vorbirii
maturilor.
Cercetarea se petrece în situaţii obişnuite pentru copil: la
activităţi, în timpul
jocului, plimbări cu părinţii.
Pentru începerea cercetării copilului este necesar de-a avea date
despre starea fizică
a auzului, intelectului (după datele specialiştilor), de cunscut cu
datele din
dezvoltarea verbală timpurie (când au apărut primele cuvinte,
propoziţii, vorbirea
dezvoltată).
Primele impresii despre copil logopedul şi le face conversând cu el.
Întrebările
pentru discuţie se aleg ţinând cont de vârsta şi calităţile
individuale a copiilor. Mai
întâi de toate ei trebuie să fie îndreptate asupra delimitării
deprinderilor de
orientare în mediul înconjurător (despre copil, despre familia lui,
despre grădiniţă,
prieteni, jucării,).
În procesul conversaţie se observă, cât de repede intră în contact
copilul, are sau nu
vorbirea din fraze simple sau vorbeşte numai cu cuvinte separate.
În timpul conversaţiei se poate de observat dacă corect sunt folosite
formele
gramaticale, volumul şi pronunţia sunetelor. Se recomandă de folosit
teme ce sunt
cunoscute copilului.
La privirea imaginilor se dau întrebări pentru a putea evidenţia volumul
vocabularului activ şi pasiv. (T.B. Filiceva).
N.P. Cogurova propune următoarele condiţii pentru cercetare:
Selectarea cantităţii materialului – pentru a se putea alege în
dependenţă de
pregătirea copilului (culoarea – ea trebuie să fie prezentată de 2
obiecte, forma în 2
exemplare).
O condiţie foarte importantă este stabilirea contactului emoţional
pozitiv, a
logopedului cu copilul.
Cercetarea dezvoltării - se dezvoltă cu evidenţa cunoştinţelor
exprimate prin
vorbirea activă, apoi se cercetează vorbirea pasivă coordonarea vizuală
a
obiectelor cu imaginea vizuală.
Toată cercetarea se conduce pe principiu de la simplu la compus.
În cercetare trebuie să observăm dacă copii folosesc adjective,
adverbe, corect
foloseşte numărul şi cazul (W.A. Circhina 1987).
Cercetarea trebuie de petrecut într-o formă interesantă, atractivă,
atractivă pentru
copii.
Pentru cercetarea pronunţiei Feliciova propune următoarea ierarhie:
sunete, silabe,
cuvinte şi propoziţii simple.
La cercetarea şi motorico generală şi fină (cum merge, deprinderi de
autodeservire, să lege o fundă, împletească o cosiţă).
Rolul exercitiilor de respiratie în terapia tulburarilor de vorbire
Formarea unei articulaţii clare şi precise reprezintă o cerinţă de
bază în
dezvoltarea şi perfecţionarea vorbirii. Fiindcă artticularea sunetelor
se bazează în
primul rănd pe utilizarea corectă a respiraţiei cât şi pe precizia
mişcărilor de pronunţare sub controlul permanent al propiului auz prin
exerciţii se va urmari :
* educarea respiraţiei;
* educarea mişcarilor articulatorii;
* educarea pronunţiei corecte a sunetelor;
* educarea auzului fonematic.
Educarea respiraţiei
Aparatul respirator, pe lângă funcţia de a asigura schimbările găzoase
necesare întreţinerii vieţii, are un rol hotărător şi în actul
vorbirii. În timpul EXPIRAŢIEI suflul atinge corzile vocale aflate în
poziţie fonică şi prin subordonarea acesteia se produce sunetul .Deci,
studiul miscarilor respiratorii şi îndepărtarea dereglărilor lor ocupă
un rol primordial în educarea vorbirii. Patrunderea şi expulzarea
aerului din plămăni se face prin modificarile dimensiunile cutiei
toracice:
- în cursul inspiratiei,cantitatea toracica este marita pe plan
vertical,anteroposterior şi transversal;aceasta dilatare este
determinată de coborarea muşchiului diafragmei.
- în cursul expiraţiei, procesul este invers,muşchii abdomenului se
contractă odată cu ridicarea diafragmei.
Exerciţii de respiraţie neverbală
Constituie o etapa premergatoare pentru respiraţia verbala. Realizarea
acestor exercitii impune respectarea unor norme igienice:
- efectuarea lor se realizeaza în camere aerisite sau chiar în curte;
- eficientta lor este mai ridicata daca se realizeaza la inceputul
primei ore sau chiar pe parcursul activitatilor in momentul instalarii
oboselii copiilor;
- selectia judicioasa a exerciţiilor astfel incat efectuarea lor sa
fortifice musculatura abdominala,a toracelui şi a gatului.
Exerciţii :
1. Inspiraţii adanci urmate de expiraţii puternice şi prelungite, fiind
însoţite de mişcari de extensie a coloanei vertebrale prin aplecare în
spate a trunchiului şi ridicarea braţelor şi mişcări care micşorează
cavitatea toracică susţinută de aplecarea în faţă a corpului şi a
mainilor;
2. Exerciţii de suflat;
3. Jocuri de emitere a unor sunete onomatopeice însoţite de mişcări ca
imitarea faşăitului frunzelor (sss)sau a vantului (sss).
Exerciţii non-verbale
În faza iniţiala exerciţiile se realizeaza în poziţie orizontală,
copilul stănd întins, apoi pe verticală, în picioare şi pe scaun.
1. unul dintre primele exerciţii pot fi executate astfel:
- în faza de inspiraţie copilul trage adănc aer în piept ,cutia
toracica se mareşte ca volum, iar muşchii abdomenului se contractă,
apăsănd cavitatea abdominala.
- faza de expiraţie se face prin îngustarea cavitaţii toracice şi
relaxarea (marirea) cavitaţii abdominale.
Pentru ca copilul să conştientizeze aceste mişcări i se recomandă să
pună o mănă pe piept şi una pe abdomen, logopedul putănd să exemplifice.
Exerciţiile continuă sub forma de joc, pe baza unor comenzi, la bataia
din palme:
- pentru inspiraţie numărăm pana la 5, la expiraţie numărăm pănă la 8;
- între expiraţie şi inspiraţie copilul va trebui să îşi ţină căteva
momente aerul ăn plămăni
2. Din poziţia în picioare cu mainile pe şolduri se vor efectua doua
sarituri ca mingea în timpul carora se vor face doua mişcari de
inspiraţie. În continuare ,pe urmatoarele doua sarituri se va tine
respiraţia, iar pe alte doua sarituri se va realiza expiraţia.
3. Pentru stabilirea ritmului, pe fiecare doua batai din palme se
executa o componenta a ciclului respirator (inspiratie, retinerea
aerului, expiratie).
4. Variaţia ritmului respirator, care se vor alterna pe cicluri cu
durata diferita; importanţa în reglarea respiraţiei conform cerinţelor
diverselor situaţii.
Jocul se numeşte "Pleaca trenul de la ...la ..." . Acesta incepe cu o
mişcare de braţe, cu coatele indoite pe langa corp, in timp ce pe
fiecare mişcare de braţ se executa o mişcare de respiraţie (o
inspiratie sau expiratie). In a doua faza a jocului se accelerează
mişcările mainilor pe langă corp, accelerarea insoţita şi de mişcările
de respiraţie al caror ritm va creşte. (faza numita mersul trenului).
În a treia faza, trenul se apropie de gara, ce simbolic e reprezentata
prin încetinirea treptată a mişcărilor măinilor şi ritmului respirator.
5. Exerciţii de inspir pe nas şi expir pe gură ,însoţite de mişcări ale
braţelor, ridicarea lor în unghi de 90 grade faţă de corp, pauza
respiratorie, coborarea braţelor pe lăngă corp (expiratie).
Exerciţii de respiraţie cu copiii de vărstă preşcolară
Toate exerciţiile se realizează sub forma de joc.
1. Suflarea asupra unei lumănări aprinse pentru a o stinge (variatii
ale distantei, de la mic la mare).
2. Prin suflare se menţine flacăra lumănării într-o poziţie înclinată,
fără ca să se stingă, pe o durată căt mai mare.
3. Prin suflare se umflă balonase sau camere pentru mingi.
4. Prin suflare se menţine balonul plutind în aer.
5. Prin suflare se împrăştie bucăţele de hărtie.
6. Prin suflare se pun în mişcare, plutind pe suprafaţa apei diferite
jucării (vapoare, lebada de plastic).
7. Prin suflare se fac balonaşe de sapun.
8. Prin suflare se deplasează bile într-un jgheab de lemn.
9. Se sufla într-un vas cu apa ca sî facă valuri.
10. Se sufla alternativ pe gură şi pe nas asupra unui geam sau oglinzi
pentru a le aburi.
11. Se imită respiraţia cainelui: respiraţie scurta, grabita, efectuata
cu gura larg deschisa şi cu limba care atărnă: delaxata, în afara.
Exerciţii indicate pentru copiii rinolalici.
12. Acumularea expulzarea aerului pe gura: umflarea obrazului drept,
lovirea obrazului cu palma producand explozie, umflarea obrazului
stang, lovirea lui cu palma, producand explozie.
În mod exemplar se execută şi umflarea ambilor obraji, care prin
lovirea cu pumnii provoaca expulzarea aerului cu explozie.
Acest exerciţiu este util şi pentru dezvoltarea mobilitaţii buzelor, în
special la cei cu despicaturi labiale operate.
13. Se respira profund cu nasul blocat, apoi pe nas cu gura inchisa.
14. Alternarea respiratiei bucale şi nazale: inspir pe nas, expir pe
gura, inspir pe gura, expir pe nas.
15. Imitarea omului ce sufla in palme ca sa şi le incalzeasca .
16. Suflatul in diferite instrumente muzicale (muzicuţa, fluiere).
17. Sa intoneze sau sa fluiere o melodie.
Exerciţii de respiraţie la şcolari
1. Inspir scurt şi adanc, expir lung şi uniform pe gura şi apoi pe nas.
2. Inspir scurt şi adanc, expir lung şi uniform pe gura, intrerupt de o
pauza. In timpul pauzei nu se inspira aer. Exerciţiul se desfasoara in
urmatoarea succesiune: inspir, expir, pauza expiratorie, expir.
3. Idem cu respiratia pe nas,
4. Inspir scurt şi expir lung intrerupt de doua pauze: inspir, expir,
pauza expir, pauza, expir.
5. Idem pe nas.
6. Inspir scurt, expir lung intrerupt de trei pauze.
7. Idem pe nas.
8. Se repeta toate exerciţiile anterioare 2, 3, 4, 5, 6, 7, cu pauze
expiratorii inegale, care se reproduc, pentru o mai buna intuire,
grafic, prin linii cu intrerupere.
Exerciţii de gimnastică respiratorie:
1. Din poziţia de drepţi, se inspira cand se duc ambele maini inainte
şi indarat, descriind un cerc in jurul capului şi se expira odata cu
revenirea capului la poziţia iniţiala.
2. Din poziţia de drepţi, cu mainile lipite de corp, se inspira odata
cu indoirea coatelor şi apropierea lor la spate şi se expira odata cu
revenirea la poziţia iniţiala.
3. O mana se lipeşte de spate sub omoplat, iar cealalta se duce dupa
cap şi se inspira. Se executa odata cu revenirea la poziţia iniţiala.
4. Cu mainile intinse se prind capetele unui baţ şi se ridica deasupra
capului, inspirand. In expir se revine la poziţia iniţiala.
5. Baţul se prinde la spate cu coatele. La expir baţul se strange cu
coatele şi preseaza spatele, stimuland participarea abdomenului.
Treptat, exerciţiile de respiraţie se asociaza cu pronunţia sunetelor.
Expirul aerului se produce prin pronunţia vocalelor şi a consoanelor
siflante. Sub aceasta forma se sesizeaza mai usor daca dislalicul
expira uniform sau iroseste unda expiratorie neeconomic. In primul
rand, cand intensitatea vocii este uniforma pe tot parcursul fonaţiei,
pe cand in cel de-al doilea caz se produce o slabire a ei. Dupa
exersarea sunetelor se trece la pronunţia de propoziţiuni pe un singur
expir. Exerciţiile se aplica prin repetare, de cinci pana la zece ori.
Durata lor variaza la inceputul şedintelor logopedice de la doua minute
la cinci minute.
Capitolul III. Partea practică
Cercetarea unui copil cu tetacism
Cauze: - malformaţii ale incisivilor superiori
In locul sunetului "t" se aude un plescait sau un zgomot de fricţiune.
Aceasta pentru ca aerul nu este expirat, ci inspirat.Acest defect
influenţeaza sonoritatea vocii şi mai ales coerenţa vorbirii. Defectul
se remediaza cerandu-i copilului sa simta explozia pe dosul mainii.
In locul exploziei se aude o pocnitura asemanatoare
cu cea produsa
prin destuparea unei sticle. Defectiunea se inlatura prin exagerarea
respiratiei un timp oarecare si se fac dese exercitii cu vocale.
Elevul pronunta consoana "t" tinand intre incisivii
superiori şi
inferiori. Aceasta deficienţa poate fi tolerata numai in timpul in care
elevul invaţa pronunţia sunetului "t". Dupa aceea, elevul va trebui sa
articuleze normal, adica, atingand cu varful limbii incisivii
superiori. Deficienţa se inlatura prin procedee mecanice: cu degetul
sau sonda se aseaza varful limbii in spatele incisivilor superiori.
In loc de "ta-ta" se aude "tea-tea". In acest caz se
palatizeaza
puţin consoana "t", prin lipirea parti anterioare a limbii de partea
anterioara a palatului. Pentru inlaturarea defectului i se cere
copilului sa pronunţe un "t" interdental, apoi ii cerem sa aseze limba
in spatele incisivilor superiori.
Pronuntia lui "d" in loc de "t" datorita vibrarii
corzilor
vocale.In acest caz se lucreaza pe consoana "d" si dupa fixarea
acesteia se trece la "t" atragandu-i-se atenţia ca "t" se pronunţa fara
voce.
In loc de "t" se aude "tli". Defectul se observa mai
ales in
perioada iniţiala a predarii sunetului şi este cauzat de faptul ca
explozia se formeaza lateral, aerul fiind lasat sa iasa prin orificile
formate intre parţile laterale ale limbii şi pereţii interiori ai
obrajilor. Deficienţa se corecteaza prin exercitii de asezare corecta a
limbii şi a orificiului generator.
Pronunţia lui "d" in loc de "t". Se datoreaza
contactului
lingo-palatal care nu este suficient , iar corzile vibreaza si rezulta
"l".
Caracterizarea ortofonica : - consoana orala
- oclusiva,dupa modul de articulare
- alveolara sau dentala, dupa locul de articulare
- surda, dupa participarea corzilor vocale
Modul de producere
In timpul emisiei, coardele vocale sunt libere, nu
vibreaza.Explozia aerului fonator, impins din cavitatea bucala spre
exterior, se simte pe mana asezata in fata gurii.Valul palatin este
ridicat, inchizand caile nazale. Limba realizeaza o ocluzie totala in
spatele incisivilor superiori intrand in contact cu arcada dentara
superioara pe toata portiunea anterioara,de aici primind
denumirea de
consoana dentala.Buzele nu joaca un rol in pronunţia izolata, poziţia
lor fiind indiferenta. In pronunţia in silabe, buzele iau poziţia
vocalei care urmeaza, astfel in timp ce pronunţam pe "t" din silaba
"to" buzele se rotunjesc pentru "o" inca din timpul pronunţiei lui "t".
Maxilarele sunt intredeschise, iar arcadele dentale sunt apropiate.
Corectarea
In primul rand trebuie reţinut faptul ca se respecta particularitatile
de varsta, de personalitate, de fenoarticulaţie precum şi forma
tetacismului.
Prima etapa in corectarea tetacismului o reprezinta
ETAPA
PREGATITOARE. In cadrul acestei etape se realizeaza cunoasterea
copilului prin intermadiul unei anamneze şi prin sabilirea unui
diagnostic complex.Se urmareşte inlaturarea negativismului copilului
faţa de vorbire şi creerea unei increderi in sine, in posibilitaţile
proprii. Logopedul are datoria de a crea o atitudine pozitiva faţa de
corectare şi sa asigure familiarizarea copilului cu mediul logopedic.
Dupa aceasta etapa urmeaza ETAPA TERAPIEI. In cadrul
acestei etape se disting 2 sub etape:
1.Terapia generala.
Primul aspect vizat este dezvoltarea mobilitaţii
generale şi a
aparatului fonoarticulator. Se incepe cu exerciţii generale: imitarea
mersului, mişcarile gatului şi a capului, mişcarea braţelor şi rotirea
lor, imitarea spalatului pe maini, exerciţii pentru intarirea
musculaturii abdomenului şi toracelui, aplaudatul. Dupa efectuarea
acestor exercitii se trece la cele de mobilitate a aparatului
fono-articulator.
a) exerciţii pentru antrenarea
motricitatii faciale (gimnastica
faciala):umflarea alternativa a obrajilor; mişcari de umflare şi
retragere simultana a obrajilor; increţirea, descreţirea feţei;
imitarea rasului, a surasului, etc.
b) motricitatea maxilalelor: inchiderea
şi deschiderea gurii;
coborarea şi ridicarea maxilalelor; mişcari inainte-inapoi a acestora;
imitarea muscaturii; imitarea rumegatului la animale.
c) motricitate labiala: ridicarea unui
creion cu buzele;
menţinerea unui obiect intre buze; rotunjirea buzelor sub forma de
oval, sub forma circulara; departarea comisurilor; imitarea rujarii
;vibrarea buzelor.
d) motricitate linguala: miscari rapide
şi ritmice de scoatere şi
retragere a limbii (pisicuta ce bea laptic); scoaterea limbii sub forma
de lopata-moale şi neascuţita; atingerea unei bucaţi de zahar;
scoaterea limbii cat mai mult şi retragera ei cu varful cat mai
ridicat; limba ghemuita in partea posterioara a guri; imitarea
plescaitului; tropaitul calului.
motricitate velo-palatina: imitarea tusei, cascatului, deglutitiei;
exercitii deinspiratie şi expiraţie dirijate, exerciţii de bolboroseala
cu ajutorul unui tub introdus intr-un vas cu apa.
Al doilea aspect vizat este educarea respiraţiei
verbale şi
nonverbale. Aceste exerciţii de obicei sunt efectuate dupa
exerciţiile
de mobilitate generala şi inaintea celor de motricitate a aparatului
fono-articulator insa pot fi efectuate oricand in cazul acestui tip de
terapie deoarece nu exista o "reţeta" a succesului.Se ţine cont de
defectul de pronunţie.
Pentru respiratia nonverbala sunt recomandate
urmatoarele tipuri de
exerciţii: suflarea nasului in batista,umfla balonul, sufla in
lumanare, cu ajutorul unui caiet pe torace şi/sau abdomen se fac
valuri-exerciţii pentru expiraţie; miroase florile, cainele la
vanatoare adulmecand-exercitii pentru inspiraţie; 3 timpi ispira, 5
timpi expira;inspir pe gura,expir pe nas,etc.-exerciţii pentru o
respiraţie diferenţiata.
In cazul educarii respiraţiei verbale vorbim de
urmatoarele tipuri
de exerciţii: pronunţia vocalelor, a consoanelor, a silabelor, a
cuvintelor in timpul unei expiraţii; exerciţii ritmice, etc.
Al treilea aspect vizat este antrenarea auzului
fonematic. Se
porneste de la imitarea sunetelor din natura in şoapta, in ritm sacato
şi prelungit dupa indicaţii. Pentru tetacism imitarea ceasului
(tic-tac) şi sunetul trompei (ta-ta-ta) sunt utilizate cel mai
frecvent. Logopedul rosteşte anumite cuvinte care au sunetul "t" in
poziţia iniţiala, mediana respectiv finala iar copilul trebuie sa
analizeze cuvantul şi sa spuna care este pozitia sunetului. Tot in
cadrul educarii auzului fonetic intra si diferenţierea intre silabele
ce conţin o consoana surda şi una sonora (ta-da; te-de; ti-di; etc.)
intre cuvintele paronime cu ajutorul imaginilor sau fara acestea.
Educarea auzului fonematic este indispensabila in
tratarea
dislaliei, ea inscriindu-se in randul metodelor generale. Tulburarile
auzului fonematic pot merge de la incapacitatea de diferentiere a unor
sunete (ex.siflantele intre ele, siflantele de suieratoare, etc.) pana
la incapacitatea perceperii sunetelor, a silabelor sau chiar a
cuvintelor. Dezvoltarea auzului fonematic determina creşterea
capacitaţii de diferentiere fenomatica, intrucat, intre auzul fonematic
şi mişcarile articulatorii, adica intre percepţia auditiva şi
articulaţie exista o legatura indispensabila. Copilul dislalic cu atat
pronunţa mai gresit, cu cat aude mai slab şi cu cat pronunţa mai greşit
cu atat i se dezvolta mai putin capacitatea de diferenţiere
fonematica.Deficienţele de auz fonematic fac imposibil autocontrolul
auditv.De aceea, la inceputul corectarii dislalicul şe serveste de
modelul corect motrico-kinestezic oferit de logoped.Exersarea acestui
model (motrico-kinestezic) stimuleaza dezvoltarea perceptiei fonematice
, contribuind totodata la limpezirea ei , intre articulatia sunetelor
şi perceptia lor existand o legatura foarte stransa.
2. Terapia specifica
I. Etapa emiterii sunetului.
Se utilizeaza onomatopee precum: tic-tac (ceasul)
sau ta-ta-ta
(trompeta).Are loc antrenarea analizatorului auditiv in procesul
complex de elaborare a sunetului.Exerciţii cu onomatopee sunt
atractive şi placute copiilor atat scolari cat şi prescolari.
Emiterea sunetelor prin demonstraţie şi imitaţie.
Modul de
producere cere ca limba sa fie usor bombata iar varful ei se lipeşte de
gingia incisivilor superiori. Buzele nu se implica. Palatul moale se
ridica, curentul de aer expirat trece repede intre limba şi alveole..
Coardele vocale nu vibreaza. Demonstaţia se face in fata oglinzii,
fiind insoţita de o serie de explicaţii. Dupa ce a urmarit demonstraţia
logopedului, copilul repeta impreuna cu acesta dupa care este lasat sa
repete singur in fata oglinzii pana ajunge la fixarea
kinestezica-tactila a sunetului. Trecerea de la pronunţia model la cea
independenta necesita o serie de exerciţii diferite atat de tip
articulator cat şi fonetice şi ortofonice. Primele exerciţii de
pronunţie trebuie facute in şoapta cu un minim de efort articulator. Pe
masura ce se consolideaza pronunţia corecta a sunetului, se poate
folosi vocea din ce in ce mai puternica.
Modelul derivarii din sunetele corect emise, care se
aseamana cu
sunetul "t" din punct de vedere motrico-kinestezic are o larga
aplicabilitate in emiterea dentale "t".
Sunetul "t" se poate deriva din "p". Se pronunţa in
mod repetat
silaba "pa" din care se obtine apoi "t" prin ridicarea usoara a
varfului limbii in spatele incisivilor superiori.
Metoda comparatiei ofera copilului dislalic
posibilitatea
raportarii stadiului in care se afla procesul de corectare a tulburarii
sale de limbaj cu stadii anterioare si in felul acesta a inregistrarii
progreselor realizate. Prin raportarea copilului in primul rand la el
insisi şi apoi la cei din preajma (logoped, parinţi, adulţi din mediul
ambiental, colegi, etc.) copilului i se potenteaza mobilurile
interioare , dorinţa de autodepaşire.
In cazul copiilor şcolari, exerciţiul fonetic şi
ortofonic se completeaza cu cel grafic.
II.Etapa de consolidare.
In aceasta etapa are loc includerea sunetului in
silabe şi cuvinte.
Sunetul este prelungit şi i se adauga vocala t_e , dupa care se
scurteaza şi se pronunta te.
Nu se trece in aceasta etapa daca sunetul nu a fost
emis corect.
Daca copilul nu a reuşit prin metodele enumerate mai sus se utilizeaza
mijloace mecanice.In cazul tetacismului putem folosi un betisor care la
cap are un dop imbibat intr-o solutie racoritoare .Cu aceasta soluţie
(ex.apa de gura) se indica precis locul unde trebuie sa stabileasca
contactul dintre limba şi arcada dentara.
Concluzii
Toate tulburările de limbaj au efecte nefavorabile asupra activităţii
desfăşurate de către copilul marcat de tulburări şi asupra dezvoltării
personalităţii acestuia. Pentru aceasta cunoaşterea şi înlăturarea lor
creează un climat optim în care copilul va evalua armonios.
Cunoaşterea tulburărilor de limbaj se desfăşoară în procesul
diagnosticării şi aplicării unei dintre clasificările existente. Acest
moment este foarte important, deoarece de el depinde activitatea
recuperatorie ce urmează. Pentru a realiza o activitate logopedică
adecvată şi adaptată necesităţilor copiilor, este nevoie cât mai
concret de stabilit forma tulburări şi manifestările ei la elevul
concret. De aceea clasificarea aplicată trebuie să fie cea mai efectivă
în condiţiile unei şcoli anumite.
În urma cercetării literaturii de specialitate şi efectuării sondajului
logopedic se pot deduce următoarele concluzii:
Nu există o clasificare unanim acceptată de către
toţi logopezii
şi în prezent se evidenţiază patru clasificări de bază a tulburărilor
de limbaj:
1. Clasificarea clinico- pedagogică;
2. Clasificarea psihologo – pedagogică;
3. Clasificarea pedagogică;
4. Clasificarea logopedică.
Fiecare din aceste clasificări conţine momente importante de care
trebuie să ţină cont fiecare logoped.
Alegerea unei din aceste clasificări se face în
dependenţă de
contigentul copiilor unei anumite instituţii. În baza diagnosticului
stabilit elevii mai apoi sunt grupaţi în cadrul activităţilor
logopedice recuperatorii.
Ipoteza înaintată la începutul lucrării a fost
într-o oarecare
măsură confirmată, dar ea necesită o completare destul de semnificativă.
Nu se poate aplica o singură clasificare a
tulburărilor de limbaj.
Trebuie de ţinut cont de datele oferite de către toate clasificările ,
care se completează reciproc şi nici una nu poate fi neglijată. Numai o
astfel de aplicare în complex a clasificărilor tulburărilor de limbaj,
se pot diferenţia cât mai concret şi exact formelor tulburărilor şi
manifestările acestora.
În prezent se insistă asupra aplicării unei
activităţi
recuperatorice logopedice centrate pe copil, capabile să asigure
necesităţile speciale ale acestuia şi nu să-l oblige să se adapteze
cumva la condiţiile, ritmul şi forma de organizare a activităţii.
Desfăşurarea activităţii trebuie să ţină cont de diferenţele
individuale ale fiecărui copil, stabilite în decursul diagnosticării.
Bibliografie
1.Anucuţa Partenie ,,Logopedie: curs” Timişoara 1999.
2.Boşcaiu E. (1973) - Prevenirea si corectarea tulburarilor de vorbire
in gradinitele de copii, E.D.P., Bucuresti
3.Dorel Ungureanu ,,Copii cu dificultăţi de învăţare” Bucureşti 1998.
4.Emil Verza ,,Psihopedagogie specială” Bucureşti 1998.
5.Păunescu C. (1966) - Tulburarile de vorbire la copil,
Ed.Medicala, Bucuresti
6.Verza E. (1987) - Metodologii contemporane in domeniul
defectologiei si logopediei, Tipografia Universitatii, Bucuresti
7.Vrăţmaş E., Stănica C. (1997)-Terapia tulburarilor de
limbaj-interventii logopedice,E.D.P.,Bucuresti.
8.Vlasova T.A, Pevzner M.S ,,Despre copii cu abateri în dezvoltare”
Bucureşti,
1975
9.Jurcău Emilia, Jurcău Nicolae ,,Cum vorbesc copii noştri” Cluj
– Napoca 1989.
10.Nastas A, Banari, I Carpenco ,,Dereglări de vorbire la copii
şi corectarea lor”. Chişinău 1984.
11.Guţu.M (1978) - Logopedia, U.B.B., Cluj-Napoca
12.Morărescu M. ,,Frecvenţa tulburărilor de limbaj la copii cu diferite
vârste”
13.Investigaţie pedagogice şi psihologice. Culegere de articule. Ediţia
III Chişinău, 1998.
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |