1 Deficienţa de auz

Deficienţa de auz face parte din categoria deficienţelor senzoriale. Preocupări pentru deficienţii de auz au existat încă de pe vremea lui Aristotel, care vorbeşte despre aceştia în lucrarea sa „Despre simţurile celor care simt”. Codicele lui Iustinian conţine reflectată atitudinea societăţii faţă de deficienţii de auz şi despre drepturile pe care aceştia le aveau. În secolul al XVI-lea, medicul, filosoful şi matematicianul Girolamo Cardano scrie despre instrucţia şi educaţia surdomuţilor, bazate pe demutizare şi comunicare verbală. Spaniolul Pedro Ponce de Leon este primul care a folosit limbajul oral ca formă a demutizării.
    Au existat de-a lungul timpului diferite poziţii faţă de metoda folosită pentru învăţarea limbii de către deficienţii de auz. Dintre acestea, au fost structurate trei metode principale:
-    metode care folosesc preponderent limbajul oral (orale);
-    metode care folosesc în principal limbajul scris (metode scrise);
-    metode combinate, care utilizează şi mijloace auxiliare: dactilemele, labiolectura şi mimico-gesticulaţia.
În funcţie de zona de dezvoltare a metodelor, sunt cunoscute metodele: italiană, franceză, germană, austriacă, belgiană, română.
În ţara noastră au existat preocupări faţă de deficienţii de auz de peste 100 de ani. În 1863 se înfiinţează o şcoală pe lângă locuinţa Dr. Carol Davila, care devine apoi o secţie a azilului „Elena Doamna”, ulterior, o secţie a Institutului pentru surdomuţi de le Focşani (1865). Încă din 1924 se stipulează în Legea Învăţământului că în unele şcoli vor funcţiona clase speciale pentru handicapaţi.
La noi în ţară funcţionează în prezent grădiniţe, şcoli generale, profesionale şi tehnice pentru deficienţii de auz.
Datele statistice estimează că la vârsta copilăriei există 1 la mia de locuitori, iar odată cu înaintarea în vârstă incidenţa cazurilor creşte, astfel că la maturitate, procentul este de peste 10 % iar la adulţii de vârsta a treia, de peste 50%.
Termenii folosiţi pentru desemnarea persoanelor cu deficienţe de auz sunt: surdo-mut, surdo-vorbitor, surd, deficient de auz, disfuncţional auditiv, hipoacuzie, handicapat de auz, asurzit. Hipoacuzicul este deficientul de auz cu resturi de auz, iar surditatea totală se numeşte cofoză.
Etiologia şi clasificarea tulburărilor de auz
1.    Surdităţile ereditare, produse prin lezarea celulelor senzoriale, a canalului cohlear, prin atrofia nervului cohlear sau transmise genetic de la unul dintre părinţi.
2.    Surdităţile dobândite pot fi de mai multe feluri: a) prenatale – cauzate de maladii infecţioase ale gravidei, viruşi ai rubeolei, oreionului, pojarului, hepatitei, hipotiroidism, diabet, infecţii bacteriene (tuberculoza, sifilis), medicamente tranchilizante (morfina, cocaina, heroina, marihuana); iradierea mamei cu raze X în timpul sarcinii, alcoolismul, incompatibilitatea sangvină între mamă şi fetus. b) surdităţile neonatale (perinatale), produse prin leziuni anatomo-patologice în timpul naşterii, hemoragii meningiene, incompatibilitatea sangvină, anoxia (asfixia albastră- neoxigenarea fetusului în timpul travaliului, din cauza cordonului ombilical). c) surdităţi postnatale – determinate de traumatisme cranio-cerebrale, boli infecţioase (meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul, tusea convulsivă, oreionul), otita, boli vasculare, subalimentaţia cronică, traumatismul sonor, cauze medicamentoase (streptomicină, neomicină, canamicină, gentamicină, aspirină, chinină în doze mari).
Gradele deficitului auditiv
Auzul normal percepe sunete la o intensitate de la 0-20 şi chiar 30 dB. Perceperea sunetelor la intensităţi de peste 20 dB, indică pierderi uşoare, medii sau avansate ale auzului, iar pierderile profunde se produc la 90dB.  Decibelul este cea mai mică unitate de măsură convenţională a intensităţii sunetului. Reprezintă a 10-a parte dintr-un bel şi corespunde, aproximativ, foşnetului unei frunze de plop pe o vreme liniştită.

1 Biroul Internaţional de Audiofonologie estimează că:
-    între 0-20 dB audiţia este normală (poate auzi o conversaţie fără dificultăţi.)
-    între 20-40 – deficit de auz lejer sau hipoacuzie uşoară (poate auzi conversaţia dacă nu este îndepărtată).
-    Între 40-70 dB – deficit de auz mediu sau hipoacuzie medie (poate auzi conversaţia de foarte aproape şi cu dificultăţi. Necesită proteză).
-    Între 70-90dB – dificultate de auz severă sau hipoacuzie severă (poate auzi zgomote, vocea. Se poate proteza).
-    Peste 90dB  - deficit profund, surditate sau cofoză (aude doar sunetele foarte puternice dar provoacă şi senzaţii dureroase.).

Caracteristici ale funcţiilor si proceselor psihice la deficienţii de auz
Comparativ cu gândirea auzitorului cea a deficientului de auz are un conţinut concret neevoluat, abstractizarea este mai puţin accesibilă; Unele forme ale deficienţei de auz pot determina o întârziere intelectuală, ca o consecinţă a destructurării raportului dintre gândire şi limbaj. Memoria are aproximativ aceleaşi caracteristici ca la normalul auzitor, cea cognitiv-verbală se dezvoltă mai lent, în procesul demutizării, în timp ce memoria vizual-motrică şi afectivă este mai bine dezvoltată. Imaginaţia constă în capacitatea de a crea reprezentări noi, pe baza ideilor, senzaţiilor, percepţiilor acumulate anterior.
Prin demutizarea surdomutului şi dezvoltarea vorbirii la hipoacuzici se îmbogăţeşte  şi perfecţionează vocabularul şi pronunţia. Folosirea exagerată a limbajului gesturilor poate deveni un obstacol în învăţarea limbajului oral., dar şi folosirea metodei orale pure, chiar în educaţia timpurie, înseamnă a lipsi copilul de o comunicare reală, atâta timp cât limbajul nu este bine instalat.
Specificul integrării socio-profesionale la deficientul de auz
Trebuie avute în vedere anumite caracteristici încă din copilăria mică:
-    stimularea şi formarea capacităţii de comunicare a copiilor, prin mijloace verbale şi auxiliare;
-    dezvoltarea unor caracteristici ale percepţiei kinestezice, învăţarea copilului să coreleze complexul sonor cu pipăitul, cu vibraţiile aparatului fonoarticulator, cu particularităţile suflului de aer în emisia vocală;
-    dezvoltarea capacităţilor de imitare a mişcărilor corpului, ale feţei, ale gurii…
-    dezvoltarea percepţiilor auditive, prin antrenamente şi exerciţii, sau prin amplificarea cu ajutorul protezelor;
-    dezvoltarea atenţiei, a capacităţilor de memorare, de reproducere, de motivaţie şi activism prin joc şi alte activităţi;
-    formarea încrederii în sine etc.

Integrarea socială trebuie începută din cele mai mici vârste, prin forme specifice. În condiţiile unei educaţii deficitare, deficientul devine singuratic, se izolează. Majoritatea deficienţilor de auz reuşesc să se integreze bine şi eficient în viaţa socială şi profesională, ajungând la exercitarea unor profesii apropiate de cele ale auzitorului. Ei nu vor fi orientaţi spre profesii ce solicită auzul. Dintre cele mai frecvente profesii exercitate de deficienţii de auz: tehnician dentar, instalator tehnico-sanitar, croitor, tâmplar, strungar, lăcătuş, electrician, zugrav, dar poate urma şi forme ale învăţământului tehnic şi liceal sau unele forme ale învăţământului superior.