1

ABANDON MATERNAL




1. DESCRIEREA FENOMENULUI  (ISTORIC)

Din 1989 si până în prezent, rata abandonului maternal nu a cunoscut o scădere, ci, dimpotrivă a crescut în ciuda liberalizării avortului şi a măsurilor luate de Guvernele care s-au succedat după Revoluţie.
Fenomen cu cauze multiple , de o complexitate ce atinge punctele sensibile ale unei ţări care de-abia a aderat la Uniunea Europeană, abandonul maternal reclamă cu stringenţă măsuri de combatere şi prevenire
Abandonarea copiilor (la naştere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a naşterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/şi economice. Prezenţa sau persistenţa lor în societăţile moderne este generată de absenţa unor servicii, de funcţionare a unor instituţii sau de absenţa culturii utilizării lor.  

În România, ca şi în alte culturi, au existat dintotdeauna copii abandonaţi, fără ca acest fapt să ia vreodată o amploare, în timp şi spaţiu, prin care ar deveni tradiţie sau ar defini o trăsătură culturală a poporului român.
După căderea comunismului, în anii ’90-’91 s-a sperat la o scădere “naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor şi a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În anii scurşi după 1989 abandonul a căpătat determinări din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluţiilor pentru scăderea numărului de copii abandonaţi.
Paralel a avut loc o criza de valoare şi sărăcirea profundă a unor categorii largi de populaţie.
În acelaşi timp, noile politici sociale dezvoltate faţă de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalităţi care erau ataşate valorilor instituţionale de protecţie, dezvoltate în afară şi cu ignorarea importanţei familiei şi a satisfacerii nevoilor copilului.

Copiii abandonaţi în spitale staţionau mult timp în aceste instituţii. Plecarea lor prin instituirea unei măsuri de protecţie dura de la câteva luni la 4-5 ani. Dezvoltarea lor normală era periclitată nu numai de îmbolnăviri, dar mai ales de ignorarea nevoilor lor de dezvoltare. Luarea tardivă a măsurilor de protecţie se “justifica” conjunctural în diferitele momente politice. La început, în spitale se considera că nu există personal calificat desemnat să rezolve aceste probleme iar personalul medical era limitat în posibilităţile sale de intervenţie.

După 1989 s-au desfiinţat multe leagăne de dimensiuni foarte mari. Amploarea abandonului fiind aceeaşi, copiii rămâneau în continuare mult timp în maternităţi şi spitale de pediatrie pentru că nu aveau unde să plece. Ulterior, închiderea leagănelor a provocat aceleaşi blocaje chiar şi în condiţiile dezvoltării formelor alternative de protecţie (asistenţi maternali, centre maternale) pentru că acestea nu puteau acoperi nevoile. Blocajele sunt perpetue pentru că ieşirile din sistemul de protecţie sunt puţine. Copiii rămân la asistenţii maternali perioade comparabile cu cele petrecute în centrele de plasament. Deci pentru noi cazuri trebuie create noi locuri (noi asistenţi maternali).

În prezent abandonul copiilor sub 5 ani continuă să fie o realitate dură pentru România, care a fost prea puţin influenţată de reformele implementate în domeniul protecţiei copilului, după 1989. În anii 2003 şi 2004, abandonul copiilor s-a manifestat pe aceleaşi coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani. Reformele implementate după 1990 urmate de crearea a numeroaselor structuri instituţionale şi servicii în domeniul protecţiei copilului au evoluat paralel cu fenomenul abandonării copiilor, de vreme ce maternităţile şi spitalele de pediatrie continuă să fie “gazdele predilecte” ale acestora.
Pentru anii de referinţă 2003 şi 2004 s-a constatat că aproape 4000 de copii nou-născuţi sunt abandonaţi (în fiecare din aceşti ani) în maternităţi, la care se adaugă peste 5000 de copii, abandonaţi (anual) în spitale/secţii de pediatrie. În spitalele şi secţiile de pediatrie rata abandonului exprimă numărul de copii abandonaţi la 100 de internări şi a fost de 1,5% în 2003 şi de 1,4% (2,1%) în 2004.

Faptul că nu există indicatori ai fenomenului de abandon maternal, impune măsuri de urgenţă pentru cunoşterea manifestărilor complexe ale fenomenului, de aici derivând măsurile necesare în vederea combaterii abandonului maternal.


2. CAUZELE SI EFECTELE FENOMENULUI

CAUZELE FENOMENULUI

Cauzele care au dus creşterea ratei de abandon maternal sunt:
•    Sărăcia
•    Nivelul scăzut de educaţie
•    Lipsa locuinţei sau condiţii improprii de locuit
•    Neutilizarea măsurilor contraceptive şi de planning familial, fie din necunoştinţă, dar de cele mai multe ori ignoranţă
•    Lipsa educaţiei sexuale
•    Lipsa sprijinului partenerului sau a familiei, relaţia cu partenerul în cazul uniunilor consensuale
•    Problemele de sănătate ale copilului (malformaţii congenitale, distrofic)
•    Starea de sănătate a mamei (boli psihice, infecţie HIV, TBC)

EFECTELE FENOMENULUI

Cronicizându-se deja prin lipsa măsurilor concrete de prevenire şi combatere, problema are efecte de lungă durată, cu consecinţe nu numai asupra grupurilor direct afectate ci asupra tuturor membrilor societăţii:
•    Creşterea numărului de copii ai străzii,
•    Creşterea delincvenţei juvenile,
•    Creşterea numărului de consumatori de droguri.

Efectele acestui fenomen pe termen scurt implică cheltuieli materiale şi umane pentru instituţionalizare, dar mai ales cele pe termen lung. După împlinirea vârstei de 18 ani, aceşti copii se vor găsi în imposibilitatea de a îşi asigura existenţa şi vor încerca să supravieţuiască apelând la activităţi ilegale (consecinţele traumei pe care o poartă).

Problema nu este o noutate în România, aceasta existând din perioada regimului comunist. Cu toate că au fost realizate mari progrese în domeniul protecţiei drepturilor, prin crearea unor noi structuri instituţionale centrale şi locale, dezvoltarea de servicii pentru copii şi familii în dificultate şi pentru prevenirea situaţiilor de risc, România continuă să se confrunte cu problema abandonului copiilor, apărută şi acutizată cu mult înainte de 1990.

Reformele, mai mult sau mai puţin reuşite, în sistemul de protecţie socială şi de asistenţă medicală, în general, şi de protecţie a copilului, în special, nu au acţionat predilect în aceasta zonă, lăsând fenomenul să devină mai amplu şi mai complex.  

Consimţământul, toleranţa şi indiferenţa faţă de acest fenomen ale instituţiilor sau ale profesioniştilor care au responsabilităţi directe în protecţia copilului pot fi elemente determinante.

Persistenţa acestui fenomen în toate determinările sale, care afectează direct şi pe termen lung şansele copiilor la o dezvoltare normală, reclamă cunoaşterea amplorii lui în vederea diminuării acestuia.


3. LEGISLATIE - (puncte tari si puncte slabe )

În urma analizei fenomenului de abandon maternal, am constatat că există încă lacune legislative de importanţă majoră.

Anul 1997 poate fi considerat o piatră de hotar în privinţa protecţiei drepturilor copilului prin intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă 26/1997, care reglementează în principal protecţia diferitelor categorii de copii neglijaţi, abandonaţi - temporar sau definitiv - sub denumirea generică de copii aflaţi în dificultate. Acest act normativ evită sintagma copil abandonat din cauza unei alte legi (Legea 47/1993), în vigoare la aceea dată, lege care urmăreşte clarificarea situaţiei juridice a copilului abandonat de părinţi în instituţii. Conform prevederilor acestei legi, se putea atribui copilului abandonat statutul de abandonat de o instanţă judecătorească pe baza unor criterii şi condiţii definite, pentru ca acesta să poată beneficia de unele măsuri de protecţie cum ar fi plasamentul familial şi adopţia.  După intrarea în vigoare a legii mai sus menţionate, mulţi profesionişti din sistemul de protecţie al copilului au considerat că pot fi numiţi abandonaţi numai copiii declaraţi juridic abandonaţi, pentru ceilalţi copii abandonaţi recomandând o noţiune mai puţin savantă, aceea de părăsit.

Perspectiva din care se conferă actualmente, copilului atributul de abandonat sau părăsit – este aceea a mamei/părintelui. Această perspectivă ignoră şi lasă nesancţionate juridic şi moral practicile de menţinere în stare de perfectă abandonare (vreme îndelungată şi la vârste extrem de importante) a copiilor în unităţi sanitare unde dezvoltarea normală a copilului este profund periclitată pentru că nu îi sunt satisfăcute nevoile fundamentale.


1 Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului stabileşte obligaţiile autorităţilor administraţiei locale în garantarea şi promovarea drepturilor copilului. Aceasta utilizează noţiunile de copil părăsit, găsit dar şi abandonat de mamă, strict din aceeaşi perspectivă şi fără ca să le definească.

Alt act legislativ care reglementează abandonul maternal este ordinul nr 275/2005, privind coordonarea activităţilor de prevenire a abandonului în unităţile sanitare care au în structură secţii de nou-născuţi şi/sau de pediatrie. Acesta reglementează activitatea asistenţilor sociali din cadrul acestor secţii, care vor urmări ducerea la îndeplinire a tuturor măsurilor privind eliminarea oricărui risc de abandon al copilului în unităţile sanitare. Totusi, din unitatile sanitare, mai putin de 45 % au asistent social.
Legislaţia actuală privind protecţia copilului nu este explicită în privinţa modului în care ar trebui să se acţioneze pentru prevenirea abandonului în unităţi de tip medical . Legislaţia nu cuprinde responsabilităţi pentru instituţie în ceea ce priveşte practicile de "îngrijire a mamei şi copilului. Abandonul copiilor imediat după naştere, sau a celui din spitale pediatrice, se datorează şi faptului că mamele nu cunosc procedurile prin care copiii lor pot ajunge în serviciile oferite de direcţia pentru protecţia copilului.

In ultima perioada, s-a incercat modificarea anumitor aspecte,si anume

•    Adaptarea legislaţiei la nevoile persoanelor aflate în situaţie de risc de abandon maternal,
•    Stabilirea unei accepţiuni unitare asupra termenilor de abandon şi copil abandonat,
•    Elaborarea unei legi cu următoarele prevederi:
    Obligarea maternităţilor să se implice în prevenirea abandonului şi astfel să se responsabilizeze unităţile spitaliceşti astfel încît DJPDC-urile să poată să acţioneze în conformitate cu legislaţia,
    Sancţionarea unităţilor spitaliceşti-secţiile pediatrie şi maternitate, care nu au angajat un asistent social, conform prevederilor legislaţiei în vigoare,
    Reglementarea sarcinilor personalului medical, cu privire la responsabilităţile în cazul nou-născuţilor şi copiilor până în 5 ani abandonaţi (evidenţa evoluţiei stării de sănătate a acestora şi acordarea îngrijirilor medicale),
    Crearea obligatorie de rooming-in în maternităţi.



 4. POLITICI IN DOMENIU

În vederea îmbunătaţirii actualului sistem de protecţie socială din România şi a minimalizării ratei abandonului maternal , Guvernul României a pomovat următoarele măsuri :

- Redimensionarea măsurilor de protecţie socială pasivă /ajutor financiar pentru familiile cu nevoi speciale şi dinamizarea măsurilor active de solidaritate familială;  -- - Reducerea disparităţilor faţă de accesul la resursele dezvoltării existente între              familiile din mediul urban şi cele din mediul rural;
-  Redimensionarea cadrului legal şi instituţional privind protecţia maternităţii,   creşterea natalităţii şi reducerea abandonului de copii;
-  Reducerea fenomenului violenţei în familie, creşterea gradului de educaţie şi securitate familială;
-  Sporirea participării active a societăţii civile şi dezvoltarea durabilă a parteneriatului             în beneficiul dezvoltării şi protecţiei familiei.
O importanta aparte are promovarea programului de reducerea a abandonului de copii şi sporirea natalităţii având în vedere :
– acordarea unei indemnizaţii lunare pentru creşterea copiilor până la 2(3) ani femeilor neasigurate în sistemul asigurărilor sociale pentru fiecare din primii trei copii;
– acordarea unei indemnizaţii lunare pentru creşterea copilului până la 2(3) ani, persoanelor asigurate care îşi reiau activitatea în acest interval de timp.



5. CONCLUZII SI PROPUNERI


Prin reducerea numărului de copiii abandonaţi în maternităţi şi secţii de pediatrie, o parte din fondurile publice pot fi direcţionate pentru rezolvarea cazurilor existente într-un timp scurt şi crearea posibilităţii de a motiva personalul specializat din cadrul serviciilor publice de asistenţă socială prin diferite recompense.

Prin implicarea sectorului non-guvernamental se pot oferi servicii de o calitate mult mai bună, se obţine o capacitate de informare mai mare şi se pot atrage noi fonduri.

Competitivitatea în sectorul ONG.
Lupta pentru atragerea de noi fonduri va genera o competiţie între organizaţiile care doresc să se implice.

Creşterea accesului la asistenţă primară, de sănătate şi de educaţie a categoriilor marginale de populaţie.
Se impune astfel recomandarea în ceea ce priveşte susţinerea serviciilor comunitare care îşi pot converge rezultatele către sprijinirea menţinerii copilului în mediul său familial.

Recomandări: promovarea programelor de planning familial, îmbunătăţirea serviciilor din maternităţi şi secţiile de pediatrie, creşterea competenţelor profesioniştilor implicaţi în diferite niveluri de decizie, campanii de mediatizare la nivel naţional privind amploarea acestui fenomen pentru sensibilizarea opiniei publice şi pentru a trezi interesul atât din partea actorilor cu putere mare de decizie cît şi din partea cetăţenilor.

Comunicarea cu persoanele aflate în situaţia de risc reprezintă una din primele acţiuni prin care se poate aprecia riscul şi se pot lua primele măsuri .
Soluţiile survin dezvoltării următoarelor domenii :
-    educaţie sanitară , sexuală şi contraceptivă în licee , promovarea imaginii femeii  şi a mamei ; prevenirea sarcinilor nedorite ;
-    dezvoltarea serviciului de asistenţă socială ;
-    monitorizarea sarcinilor din punct de vedere medical , cu aprecierea din timp, a riscului social ; dezvoltarea unor activitaţi care să favorizeze ataşamentul mamă – copil ;
-    modificarea / adaptarea legislaţiei la nevoile şi la dificultăţile cu care se confruntă societatea romanească .

Pentru a diminua fenomenul de abandon maternal trebuie trezit interesul tuturor actorilor sociali implicaţi în soluţionarea acestui fenomen si anume :

1.    Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF)
2.    Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie (ANPCA)
3.    Ministerul Sănătăţii
4.    Ministerul de Interne
5.    Serviciile Publice Specializate pentru Protecţia Copilului şi Adopţie (SPSCA)
6.    Consiliile locale/primăriile
7.    Organizaţiile Internaţionale (UNICEF, UNESCO, Fundaţia Internaţională pentru Copii si Familie)
8.    ONG-uri
9.    Biserica
10.    Beneficiarii (familii şi mame aflate în situaţia de risc de abandon maternal)  şi comunitatea


BIBLIOGRAFIE

Fern K. Greenwell, Raportul USAID Reforma bunăstării copilului în România: abandon şi dezinstituţionalizare, 1987-2000
Mihaela Lambru, Influenţarea politicilor publice- Ghid practic pentru organizaţiile neguvernamentale, Bucureşti, 2005
Mihaela Lambru, Ioan Mărginean, Parteneriatul public-privat în furnizarea de
servicii sociale, Bucureşti,  2004
Studiul UNICEF Situaţia abandonului copiilor în România, 2005
Programul de Guvernare - Politica de protecţie socială (cap 7 )