1 PERSONALITATEA UMANA

Definirea conceptului de personalitate

    Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil. În plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, funcţiile şi însuşirile psihice; întregul -  Personalitatea. Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât şi aplicative. Cu toate acestea, în afară de „inteligenţă” , nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex şi nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiţii, iar astăzi McClelland găseşte peste 100 de definiţii ale termenului. Se apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cu uşurinţă cel puţin 10 – 12 şcoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ş.a.); teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria organismică; teoria socio-culturală ş.a.
    Fiecare dintre aceste teorii urmăreşte să găsească un cadru specific de referinţă şi un început unic care să deducă întreaga construcţie. Unii autori încearcă să exprime în definiţie caracterul complex al structurii personalităţii, accentuând asupra ordinii şi regulii de compunere a unor elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice şi socio-culturale. Astfel Sheldon defineşte personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice care permite o adaptare la ambianţă. R.B.Cattell consideră personalitatea o construcţie factorială dinamică, exprimată în modalitatea răspunsurilor la situaţii. G. Allport derivă sensul noţiunii de personalitate în intersectarea structurilor bazale, tipologice şi individuale.
    În ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor contemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalităţii, atributul unităţii, integralităţii, structuralităţii. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea a raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) şi cea a condiţionărilor externe în structurarea întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic.
    Toate acestea sunt probleme de cea mai mare importanţă ştiinţifică şi nu pot fi ocolite. Ele apar inevitabil în procesul cercetării, concretizându-se în fapte, fenomene care nu erau prevăzute iniţial de ipoteza de lucru şi care nici nu se subsumează ei.
    O definiţie clasică a personalităţii, prin gen proxim, probabil că nici nu este posibilă. Cel puţin la ora actuală nu putem avea pretenţie la aşa ceva; vom continua multă vreme să operăm cu definiţii relative, parţiale, care delimitează diferite direcţii concrete de investigaţie, diferite laturi ale personalităţii.
    Întâlnim frecvent întrebări ca acestea: Cât de multe date trebuie să avem despre cineva pentru a-i cunoaşte personalitatea ? Pe ce aspecte trebuie să ne bazăm pentru a trece de la simpla inventariere a faptelor de conduită ale omului la explicarea cauzalităţii lor. La nici una dintre ele răspunsul nu poate fi formulat în termeni categorici.
    Spre deosebire de fizică, astronomie sau chimie, în psihologia personalităţii trecerea de la un model teoretic general la cazul individual nu este niciodată rectilinie şi corespondenţa niciodată perfectă. La nivelul personalităţii condiţionările şi relaţiile se desfăşoară sub semnul posibilului, al probabilului, şi nu sub cel al unei cauzalităţi liniare.
    Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să admitem o serie de convenţii de ordin operaţional-logic şi anume:
•    delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare;
•    organizarea ierarhică, plurinivelară;
•    realizarea unei comunicaţii bilaterale cu mediul şi efectuarea unor sarcini specifice de reglare;
•    caracterul emergent şi independenţa relativă faţă de elementele componente;
•    îmbinarea analizei structurale cu analiza concret-istorică;
•    analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcţionale complementare, şi nu prin reducţie la elementele substanţiale, energetice sau informaţionale.
Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcţie integrativ-adaptativă a omului, care presupune existenţa celorlalte dimensiuni – biologică şi fiziologică - , dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivă a conţinutului acestora.
    În cadrul omului real putem delimita relativ două blocuri funcţionale de bază: individul şi personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificială şi inutilă, mai ales că, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind  anumite criterii cele două noţiuni se raportează la entităţi calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.
    Prin „individ” se înţelege acea totalitate a elementelor şi însuşirilor, ereditare sau dobândite, care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu. Individul se asociază cu unicitatea. Noţiunea de individ este în aceeaşi măsură aplicabilă tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârstă şi nivel de dezvoltare.
Mecanismul fundamental care asigură formarea structurii personalităţii este integrarea ierarhică. Din procesul general al integrării sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legături:
•    legături primare, înnăscute, determinate de relaţiile din interiorul organismului;
•    pe baza acestora se sintetizează legături secundare după principiul condiţionării;
•    definitorii pentru sistemul personalităţii sunt legăturile de ordinul III (terţiare). Spre deosebire de cele secundare care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formează pe baza sensului, a desemnării categoriale a situaţiilor, prin raportarea lor concomitentă la stările proprii de motivaţie şi la un ansamblu de norme şi etaloane valorice elaborate social.
Legătura terţiară devine posibilă atunci când copilul începe să facă deosebirea între lucrul aşa cum există el în mod obiectiv şi lucrul luat în raport cu propriile sale trebuinţe, trecerea de la orientarea egocentrică la orientarea autocritică.
 „ Prima naştere a personalităţii ” se leagă de momentul cristalizării „conştiinţei de sine”, care presupune şi raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorinţe, prin comparare cu alţii; aplicarea la sine a aceloraşi criterii, condiţii şi restricţii care se aplică altuia. Întreaga evoluţie a personalităţii se desfăşoară pe fondul interacţiunii contradictorii dintre „conştiinţa obiectivă” şi „autoconştiinţă”. Acesta este un proces de desprindere, formulare şi integrare permanentă de semnificaţii, criterii, de simboluri şi modele acţionale care se desfăşoară după cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul ca dat biologic.
    În structura şi dinamica personalităţii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine, ci semnificaţia lor valorică, ce se cristalizează în cadrul relaţiilor interpersonale şi al aprecierilor sociale; nu percepţia sau gândirea în sine, ci conştiinţa valorii lor în realizare eului prin compararea cu alţii.    

Problema eredităţii

Dinamica personalităţii, aşa cum a reieşit de mai sus, este propulsată de tendinţe şi, în funcţie de diversitatea de combinaţii ale acestora, se dirijează spre un obiectiv sau spre altul, creşte sau scade în tensiune, se exteriorizează printr-o cromatică sau alta. Tendinţele nu se manifestă în afara unor cauzalităţi şi a unor factori obiectivi iar, în consecinţă, combinaţiile dintre ele nu pot lua orice formă. Prin constatarea unor factori obiectivi, care determină activitatea persoanei, se demonstrează că personalitatea nu este un simplu concept, ci constituie o realitate indubitabilă. În felul acesta mediul intern ai individului, de care depind în mare combinaţiile dintre tendinţe, apare ca un domeniu al unor succesiuni de procese cu o anumită motivaţie, al unor relaţii cauzale, ca interioritate a unei organizări, a unei formaţii.
Organizarea în cauză este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – şi a factorului exogen – mediul extern. Nici unul dintre aceşti doi factori nu poate fi eliminat, primordialitate în timp are însă factorul endogen. Ontogeneza eului coincide la început cu maturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate că primul act al personalizării nu se pune în scenă decât atunci când subiectul reuşeşte să se detaşeze de obiect, personalitatea se realizează pe un anumit fond nervos, endocrin şi umoral. Dar fondul nervos, endocrin şi umoral individul îl primeşte, datorită eredităţii, de la părinţii şi strămoşii săi.
Ereditatea poate fi studiată din două puncte de vedere: ca proces de transmitere, prin plasma germinativă, a genelor şi ca substrat transmis. În 1809 Lamarck în „Philosophie zoologique” a explicat diferenţele de viaţă prin variaţia condiţiilor de mediu. Doctrina lui Lamarck a produs o revoluţie în gândirea umană şi mari frământări în sânul Academiei Franceze. În 1859 Darwin a emis teoria selecţiei naturale şi a luptei pentru existenţă. În 1863 G. Mendel a publicat rezultatele sale privind experienţele făcute pe mazăre. 1886 – Hugo de Vries a elaborat o teorie a mutaţiilor. A urmat apoi Th. Morgan cu observaţiile sale întreprinse asupra musculiţei de oţet. În raport de doctrina lui Mendel şi a lui Morgan, genele sunt considerate suporturi materiale ale tuturor caracterelor morfologice, fiziologice şi psihologice ale unui individ. Dar nu cumva şi mediul îl influenţează pe individ ? În acest caz, modificările dobândite se transmit sau nu ?
În 1883 Weisman a întreprins o critică distructivă a teoriei lui Lamarck, accentuând imposibilitatea transmiterii caracterelor câştigate. Cu mici excepţii oamenii de ştiinţă au împărtăşit teza lui Weisman.

Explicaţia genetică a personalităţii

    Orice individ îşi începe viaţa la concepţie ca o singură celulă. Aceasta se divide apoi în două, iar după aceea fiecare parte rezultată din nou în două, operaţia de diviziune succedându-se mult timp printr-un proces cunoscut sub numele de mitoză, proces care arată că toate celulele din corp au o ereditate identică. Influenţa mediului celular ca: gravitaţia, presiunea, oxigenul, o serie de elemente chimice, ca şi câmpurile electrice, produc variaţii în celule.
    În discutarea clasică a eredităţii gena constituie factorul care transmite trăsăturile caracteriale. Astăzi se ştie că gena este formată din ADN (acid deoxiribonucleic) ce rezidă în molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentală a ADN-ului constă în posibilitatea de autoreplicare, prin care se asigură menţinerea capitalului ereditar de la o celulă la alta.
    Cu toate poziţiile diferite în privinţa eredităţii prin investigarea acesteia prin intermediul gemenilor, a studiilor de genetică umană şi de genetică experimentală s-a remarcat că ereditatea constituie un fundament al personalităţii. Factorul ereditar se prezintă pentru personalitate sub formă de echipament primar. În formarea personalităţii o importanţă deosebită o are însă şi factorul social în întreaga sa complexitate şi diversitate.
    
     Factorul social

    Influenţa pe care o exercită societatea asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată de către unii un individ socializat. Cercetările lui Malinowski şi ale Margaretei Mead au demonstrat că cea mai mare parte a conduitei care era descrisă ca expresie categorică a naturii umane permanente, nu e în fapt decât un produs al culturii.
    Literatura sociologică şi antropologică distinge, în formarea personalităţii, două garnituri de variabile: cultura şi societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiecte care exprimă valorile, credinţele şi concepţiile despre lume, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta şi limba. Termenul de societate se referă la instituţii, la relaţiile sociale. Este greu de despărţit cultura de societate, deoarece ele se subînţeleg una pe alta şi acţionează împreună asupra individului.
    Indivizii se adaptează la societatea şi cultura lor. Durkheim observă că însuşi mediul fizic al unui individ este în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte. Câmpul spaţial al conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În înţelesul acesta, indivizii se supun unor modele care aparţin unor anumite culturi. Fiecare societate şi cultură posedă un model social care uniformizează într-un fel conduita indivizilor.
    Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populaţii în stare apropiată de cea de „natură”, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului tot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înţelege o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă, pe care indivizii brodează apoi variante singulare. Kardiner precizează că această configuraţie psihologică nu constituie pentru membrii unei populaţii exact o personalitate, ci baza personalităţii, „matricea” pe care se dezvoltă ulterior trăsăturile individuale de caracter. Pentru el, cauzalitatea prezintă un sens dublu: pe de o parte există raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de altă parte de la individ la mediu. Această distincţie vizează în interiorul unei culturi două categorii de instituţii: primare şi secundare. Cele primare sunt acelea care dau conţinut acţiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimentează din retroacţiunea asupra sa. Personalitatea de bază este aşezată la jumătatea drumului dintre instituţiile primare şi cele secundare. În formarea personalităţii de bază, la modelarea ei concurează instituţiile secundare, dar ponderea principală o au cele primare. Kardiner susţine că instituţiile de bază creează problemele de temelie ale adaptării individului, acesta fiind obligat să ţină seama de regulile sociale în legătură cu prohibiţia sexuală, de practicile referitoare la hrană, de disciplina grupului.
    În demonstrarea afirmaţiilor sale, el accentuează cu precădere rolul pe care îl are familia prin educaţie, regimul alimentar impus copilului, în modelarea unei conduite comune unui tot unitar.
Problema statutului personalităţii de bază a fost repusă de către Kluckhohn şi Murray în sensul că:
•    fiecare om e ca toţi oamenii;
•    ca un grup restrâns de oameni;
•    ca nimeni altul.
Cu alte cuvinte, orice om are o natură umană, o personalitate de bază şi o personalitate individuală.
    Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie, tradiţia fiind supravieţuire psihologică. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleaşi: aşa numitele instituţii primare şi secundare precum şi personalitatea de bază, au un caracter relativ. Numai condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică. În virtutea principiului universalităţii, fiecare om este un om ca toţi oamenii. Independent de rasă, religie, naţiune, clasă socială, omul este animat de aceleaşi trebuinţe biologice generale, de aceeaşi tendinţă spre autorealizare. În acelaşi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiţii, printr-o anumită modelare psihologică, seamănă numai cu un grup restrâns de oameni.
    Toate poziţiile de mai sus vizează raportul individului cu grupul social la nivel sociologic, unde intră în acţiune finalitatea socială, care serveşte în obiectivarea tendinţelor sale, spre a şi-l putea face părtaş pe individ, după cum s-a văzut, la modele sociale.


Rolul social

    Indiferent de ipostaza sub care se manifestă, individul se exteriorizează esenţial prin acţiune, prin activitate, şi ca factor activ concurează la finalitatea socială, realizându-şi însă şi propria finalitate.
    Noţiunea de acţiune şi de activitate sugerează noţiunea de rol, ce constă într-un model de conduită prescrisă pentru toate persoanele având acelaşi statut social. Atât în cadrul finalităţii sociale, cât şi a tendinţei de a-şi  realiza propria sa finalitate, individul, ca persoană, joacă diferite roluri pe scena vieţii sociale. În discuţia raportului dintre personalitate şi rol se cunosc, în mare trei atitudini:
•    Newcomb e de părere că rolul constă într-un ansamblu de prescripţii şi că nu posedă nimic comun cu personalitatea;
•    Newman, reluând concepţia dramatică a lui Shakespeare, după care lumea e o scenă şi oamenii actori, consideră că viaţa constă într-o suită de roluri asumate în realitate şi pe plan imaginativ. Conduita în rol condiţionează conştiinţa şi conştiinţa de sine. Noi suntem rolurile noastre. H.Mowrer afirmă că personalitatea se constituie în mod unic pornindu-se de la rolurile jucate. Bogardus vede in rol un factor de integrarea a personalităţii. Toţi aceşti autori, în cele din urmă, reduc personalitatea la un ansamblu de roluri;   
•    Kluckhohn şi Mowrer explică personalitatea ca produs a trei categorii de determinanţi: al factorilor idiosincratici, al determinanţilor de roluri şi al condiţiei universale.
După G.H.Mead, personalitatea rezultă în principal din conduita rolurilor. Totuşi, precizează el, alături de „eu”, reflectare a rolurilor sociale, în procesul de personificare activează un element mult mai individual şi mai profund: subiectul care ia contact cu ambianţa, reprezentantul tendinţelor biologice şi psihologice ale individului.
 
1  O poziţie mai clară o are Sarbin. După el personalitatea se constituie prin interacţiunea dintre sine şi rol. Sinele se formează prin maturizarea organismului şi prin contribuţia factorilor socio-personali. Sinele constituie fondul stabil şi originar al individului. Spre deosebire de sine, rolul este dinamic şi se compune din acţiuni. Personalitatea rezultă din interacţiunea dintre nucleul personal şi profund, sinele, şi roluri.
    Într-o sinteză a celor prezentate mai sus, cu excepţia părerilor lui Newcomb, se desprind două lucruri:
•    rolul contribuie la formarea personalităţii;
•    personalitatea se manifestă încontinuu prin rol, conduita acesteia fiind într-un procentaj apreciabil o conduită în rol.
Dintre toate rolurile pe care le joacă individul pe scena vieţii, cel care-l ţine angajat aproape toată viaţa în aria sa este rolul profesional. De felul cum se achită de rolurile profesionale membrii societăţii depind avutul obştesc, civilizaţia şi cultura unui grup social; gradul de integrare şi echilibrul psihic diferă în funcţie de modul cum se potrivesc indivizii cu rolurile profesionale.

Structura personalităţii

    Din întreaga analiză reiese că prin concurenţa factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la „un rezultat al dezvoltării depline şi unitare a însuşirilor persoanei”, la o construcţie proprie prin care cineva se „distinge ca individualitate” manifestându-se printr-un comportament „tipic şi unic”, deci ca personalitate.
    Personalitatea se caracterizează prin două trăsături fundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare şi de trăire interioară relativ neschimbată în timp, şi prin integrare, adică prin formarea unei unităţi şi totalităţi psihice. Stabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de plasticitate şi reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalităţii, pentru ca persoana să poată face faţă unor schimbări capitale ale condiţiilor de viaţă şi să se adapteze la ele. Privită ca formă de organizare cu o anumită funcţionalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este în fond aşa cum s-a anticipat, o structură.
    În descrierea ştiinţifică a personalităţii, psihologia apelează la conceptele de structură şi de proces. Structurile sunt aranjamente, organizări mai mult sau puţin stabile ale unor părţi în cadrul sistemului; procesele sunt funcţii ce se evidenţiază prin intermediul părţilor. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu autoechilibrat şi, deci, relativ invariant de relaţii. Schimbările care se produc în cadrul interacţiunii cu condiţiile concrete de mediu alcătuiesc procesele sau dinamica actuală a personalităţii. Multe dintre structurile care alcătuiesc sistemul general al personalităţii, nu sunt direct observabile sau măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice, de abstractizare convenţională, apărând astfel ca modele ipotetice.
    Se emite principiul evidenţei comportamentale a structurilor şi proceselor personalităţii. Reacţiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale conţinutului intern al personalităţii, sunt foarte diferite: reacţii involuntare, de natură reflex-necondiţionată, care intră în categoria expresiilor emoţionale, manifestări empatice, relatări verbale, produsele activităţii, etc. fiecare dintre aceşti indicatori externi dobândeşte o anumită valoare informaţională în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalităţii, dar nici unul nu le exprimă integral. De aceea, se impune colaborarea lor şi aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare şi ierarhizare.
    În cadrul sistemului personalităţii, delimităm două grupe de componente: calităţile şi structurile. Primele se referă la modul specific de închegare şi manifestare a personalităţii, iar structurile ne indică determinarea substanţială, de conţinut a personalităţii.
    Printre calităţii se numără: consistenţa, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea şi integrarea. Consistenţa se referă la stabilitatea liniilor generale de conduită ale subiectului în decursul timpului, la pregnanţa şi unitatea tabloului său dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trăsături stabile, prin care să poată fi recunoscută în ciuda variaţiilor circumstanţiale. Stabilitatea priveşte atât configuraţia fizică, cât şi pe cea psihică. Calitatea consistenţei trebuie căutată în structurile care condiţionează comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se relevă în actele mărunte, episodice, ci în conduite mari, sistematice: conţinutul activităţii, motivele, atitudinile. Ea desemnează stilul activităţii.
    În fiecare categorie de sarcini şi tipuri de comportamente se poate vorbi de existenţa unui stil specific: stilul activităţii motorii, concretizat într-o anumită configuraţie valorică a amplitudinii, ritmului mişcărilor, stilul cognitiv, evidenţiat în căile sau modalităţile de organizare şi desfăşurare a proceselor de percepţie şi gândire, indiferent de conţinutul lor informaţional. Stilul constituie filtrul prin care subiectul modulează în felul său specific diferite situaţii obiective cu care vine în contact, care-l solicită sau pe care le solicită.
    Limita consistenţei este dată de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprimă posibilitatea reorganizării unor structuri particulare sau generale sub influenţa schimbării conţinutului relaţiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o funcţie de vârstă: valoarea ei scade pe măsura înaintării în vârstă. La copii şi la tineri, structurile se caracterizează printr-o plasticitate ridicată, corespunzător, consistenţa personalităţii lor este mai puţin pregnantă, iar la bătrâni, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ,  este la fel de importantă atât formarea unei consistenţe de valoare ridicată, cât şi dezvoltarea „potenţialităţii pentru schimbare”. C. Rogers susţine că ideea reorganizării şi modelării structurii personalităţii nu trebuie abandonată nici la vârstele cele mai înaintate, psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar şi la subiecţii aparent rigizi.
    Structurile de bază ale personalităţii sunt: motivaţia, cogniţia şi controlul. Motivaţia dă orientarea, selectivitatea şi semnificaţia conduitei. Pentru definirea profilului personalităţii, esenţiale sunt motivele derivate şi condiţionate social-istoric. Ele plasează personalitatea pe o traiectorie de mişcare semnificativă şi-i determină aşa numitele piscuri de integrare.
    Structura personalităţii este o organizare plurimotivată, adică integrată pe un câmp mai larg de semnificaţii. Se disting însă niveluri diferite de stabilitate şi pregnanţă pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor, în cadrul căreia anumite componente sunt mai relevante pentru structura personalităţii decât altele.
    Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalităţii, plasând subiectul la scară obiectivă a competenţelor şi valorilor. Asociate cu structurile motivaţionale şi afective, ele alcătuiesc construcţiile complexe ale aptitudinilor sau capacităţilor. Aptitudinea reprezintă o organizare selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaţionale şi executive, care permite omului desfăşurarea cu succes a unei acţiuni într-un moment dat. A poseda aptitudini înseamnă a rezolva la indici de performanţă optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferenţial, referindu-se nu numai la simplul fapt al reuşitei într-o activitate oarecare, ci şi la gradul acestei reuşite: cât de mult în raport cu alţii. Întrucât indicatorul principal de relevare a aptitudinii este performanţa, structura ei nu poate fi redusă la o sumă de predispoziţii şi calităţi înnăscute, de ordin fiziologic, ci trebuie concepută ca un ansamblu integrat de operaţii care susţin un comportament specific.
    Metoda analizei factoriale a demonstrat că şi aşa numitele aptitudini simple, legate de rezolvarea unui câmp limitat de situaţii problematice, presupun participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivaţionale şi afective. Cu cât o aptitudine are o sferă mai largă de cuprindere în planul activităţii, cu atât organizarea sa devine mai complexă, angajând  tot mai multe dimensiuni ale personalităţii.
În sistemul general al personalităţii, un loc important îl ocupă construcţia specială a mecanismelor de comandă şi control asupra motivelor, scopurilor şi mijloacelor comportamentului. Aceste structuri reglatoare îndeplinesc următoarele funcţii:
•    simplă inhibiţie prin impulsuri frenatorii dirijate;
•    transformarea sferei de acţiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act comportamental decât cel specific lui;
•    amânare-reportarea realizării unui motiv în funcţie de circumstanţe
•    selecţie şi programare, în cadrul unor motive concurente.

Gradul de control devine un important indicator în caracterizarea structurii personalităţii. Din acest punct de vedere, oamenii pot fi împărţiţi în trei grupe:
•    normal controlaţi; se caracterizează printr-un relativ echilibru între tendinţa reflexivă, analitică, critică şi tendinţa spre acţiune, îmbinând într-o formulă optimă principiul libertăţii cu cel al necesităţii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv;
•    subcontrolaţi; se caracterizează prin supraestimarea impulsului spre acţiune şi subestimarea condiţiilor obiective ale realizabilităţii lor, ca urmare ei se comportă impulsiv, după glasul primei dorinţe; pentru ei este mai important să acţioneze decât să gândească asupra oportunităţii acţiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate;
•    supracontrolaţi (cenzuraţi); aceştia se caracterizează printr-un comportament de tip reflexiv, bazat pe considerarea tuturor condiţiilor pro şi contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului imediat, ci şi a consecinţelor derivate lui.
De aici pot genera o serie de trăsături specifice, precum prudenţa, conservatorismul, tradiţionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaborează în timpul evoluţiei individuale, ca rezultat al acţiunilor dinamice dintre succes şi insucces.
    În cercetările cu caracter diagnostic individual, aproximarea trăsăturilor şi aproximarea tipului sunt două operaţii complementare.

           Personalitatea şi vocaţia  

    Realitatea sistemului personalităţii echivalează cu prezenţa unui model interior al persoanei, care într-un anumit mod îi vectorializează conduita acesteia, schiţându-i un unghi de deschidere faţă de lume şi viaţă, iar în mod propriu o vocaţie profesională în câmpul producţiei.
    Cercetările în materie conduc spre următoarele constatări:
•    personalitatea însăţi, care nu-i un dat, ci o rezultantă a concurenţei unei multitudini de factori, depinde de luarea sau neluarea în consideraţie a unor indici, ce se manifestă încă din copilărie. În timp ce respectarea în evoluţia persoanelor a liniilor sale interne conduce spre construirea unei personalităţi armonioase, nerespectarea poate să concureze la obţinerea unui sistem deficitar. Se evidenţiază astfel că, pe când o corespunzătoare dirijare a puberilor spre şcoli potrivite cu modelul lor interior, se soldează cu o foarte bună integrare în câmpul psiho-social, echilibru optim, succes şcolar, o orientare necorespunzătoare constituie o cauză a unui echilibru precar, o sursă a unor impedimente de adaptare;
•    orice persoană prezintă o anumită disponibilitate auto-socio-reglatoare faţă de structurile de activitate productivă, în funcţie de gradul de corespondenţă sau necorespondenţă dintre modelul personalităţii şi o structură de activitate productivă, se ajunge la un gradient de integrare în rolul profesional; aşa se explică de ce unele persoane au un randament mediu sau sub medie în unele profesii, rezultând că integrarea în producţie e în strânsă corelaţie cu vocaţia;
•    respectarea vocaţiei reprezintă pentru persoana umană, în plus, un factor de sanogeneză cu implicaţii individuale şi sociale, sănătatea fiind definită ca o stare de plenitudine fizică, psihică şi socială, o corespunzătoare încadrare vocaţională, generează sentimentul de excelentă funcţionare a organismul, determină un tonus psihic perfect şi conduce la o integrare socială optimă;
•    se ştie că vocaţia este un rezultat al unui lung proces de definire, în promovarea ei dându-şi concursul instituţiile de educaţie şi învăţământ; o defectuoasă îndrumare, contrar vocaţiei, poate fi pentru acesta o cauză a unei conduite ineficiente, precum şi a unor tulburări psihice, de obicei din categoria nevrozelor;
•    faţă de constatările de mai sus, în raportul dintre om şi profesie se impune activarea principiului vocaţional.
Orientarea vocaţională dă satisfacţie persoanei umane, aceasta prin intermediul unei încadrări vocaţionale realizându-se optimal, atingând cel puţin în parte ceea ce se înţelege prin noţiunea de fericire: serveşte deci principiul individual. În egală măsură satisface şi principiul social. Printr-o orientare vocaţională se promovează valorile, acestea constituind promisiunea ridicării nivelului material şi cultural al societăţii, asigurării creşterii bunăstării sociale.
Beneficiarii orientării vocaţionale sunt, ca atare, individul şi societatea, înţelegându-se atât societatea civilă cât şi statul.
Individul apare ca beneficiar întrucât printr-o integrare vocaţională într-o activitate productivă munca devine pentru el un complement al personalităţii sale; societatea, deoarece printr-o încadrare vocaţională a persoanei a persoanei în procesul productiv factorul social, îşi îmbunătăţeşte calitatea, iar elementele sale de risc scad la minimum.