1              Fiziologia scoartei cerbrale

Scoarţa cerebrală îndeplineşte următoarele funcţii: senzitivă şi senzorială, motorie, psihică şi vegetativă. În scoarţa cerebrală există în zonele amintite două categorii de centrii nervoşi: centrii de protecţie şi centrii de asociere.
Centrii de protecţie: centrii de protecţie leagă scoarţa cerebrală cu periferia corpului prin fibre senzitive şi motorii; ei reprezintă zonele senzitive şi motorii.
Funcţia senzitivă şi senzorială(neocortexul receptor):
Excitaţiile primite de organele de simţ sunt transmise, la scoarţa cerebrală, sub formă de influx nervos. Celulele din straturile granulare ale scoarţei cerebrale au însuşirea de a analiza aceste excitaţii şi de ale transforma în senzaţii corespunzătoare excitaţiilor care le-au produs, formând astfel senzaţii gustative, vizuale, olfactive, tactile.
 Centrii senzitivi:
Centrii senzitivi sunt: tactil, termic, dureros şi kinstezic. În circumvoluţia centrală posterioară a lobului parietal, în şanţul central (Rolando), într-o mică porţiune a lobului frontal (circumvoluţia centrală anterioară), precum şi porţiunea corespunzătoare de pe faţa internă a emisferei, numită aria senzitivă suplimentară, se află câmpurile unde excitaţiile tactile, dureroase şi termice (de la piele) şi excitaţiile kinestezice (de la muşchi,  articulaţii, tendoane, aponevroze, oase) se transformă în senzaţii tactile, de durere, temperatură şi senzaţii mio-artro-kinetice.
Centrii senzoriali:
•    centrul senzorial vizual: excitaţiile recepţionate de celulele vizuale din retină sunt transformate în senzaţii vizuale;
•    centrul senzorial auditiv;
•    centrul senzorial olfactiv: in centrul senzorial olfactiv vin excitaţiile culese de receptorii olfactivi din mucoasa nazală olfactivă şi sunt transformate în senzaţii de miros;
•    centrul senzorial gustativ: excitaţiile culese de receptorii gustativi de pe mucoasa linguală ajung, pe calea ramurii senzitive a nervului glosofaringian (IX) prin nervul lingual,ramură a nervului facial(VII), în centrul senzorial gustativ, care reprezintă segmentul cortical al analizatorului gustativ, unde sunt transformate în senzaţii de gust.
Funcţia motorie (Neocortexul motor):
Mişcările corpului, produse prin contracţia muşchilor scheletice, se desfăşoară prin intermediul a două sisteme, a căror activitate este condusă de scoarţa cerebrală: sistemul extrapiramidal şi sistemul piramidal. Aceste sisteme acţionează asupra muşchilor, prin intermediul neuronilor motori din nucleii de origine ai nervilor cranieni sau prin intermediul neuronilor somatomotori din coloanele anterioare ale măduvei spinării.
Localizările centrilor de proiecţie motori ai căii piramidale:
Distribuţia regiunilor excitabile ale câmpului 4, pe care se proiectează diferitele segmente ale corpului, este asemănătoare cu aceea din aria somestezică (câmpurile 3, 1 şi 2). Astfel: degetele piciorului se află proiectate la partea inferioară a feţei mediale a câmpului (aria motorie suplimentară); piciorul, glezna, gamba, genunchiul şi coapsa, de o parte şi de alta a marginii superioare a emisferei; trunchiul în partea superioară a câmpului, pe faţa externă; umărul, braţul, cotul,  antebraţul, capul şi mâna, în partea centrală a feţei externe, opunând cea mai largă suprafaţă; faţa, gura şi limba se află proiectate la piciorul câmpului. Funcţia motorie a câmpului 4, exercitată asupra muşchilor scheletici ai segmentelor corporale respective prin fasciculul piramidal, se face în doi timpi: primul timp se efectuează o funcţie tonică, controlând şi întreţinând tonusul muscular, precum şi micşorând pragul reflexelor tendinoase; în al doilea timp se efectuează o funcţie fizică, prin care se controlează orice activitate somatică motorie, de exemplu mişcările fine diferenţiate şi variate ale degetelor mâinii sub dependenţa acestei funcţii. Câmpul 4 primeşte excitaţii senzitive de la câmpurile 3, 1 şi 2 şi de la alte câmpuri pe care la analizează şi apoi le trimite, prin fasciculul piramidal, incitaţii motorii gândite şi voite la neuronii periferici (somatomotori) din coloanele anterioare ale măduvei spinării, care, la rândul lor, acţionează muşchii scheletici respectivi. Câmpul 4 poate iniţia şi controla orice activitate motorie somatică. Cele două arii vecine(câmpul 4 şi câmpurile 3, 1 şi 2)sunt aşa de strâns legate între ele din punct de vedere funcţional, încât pot fi luate ca un tot şi numite aria senzitivomotorie.
Funcţii psihice(neocortexul de asociaţie)

1 În scoarţa cerebrală se găseşte un mare număr de neuroni de asociere, care au rolul de a stabili, pe de o parte, legături între neuronii senzitivi şi cei motori din scoarţă, iar pe de altă parte între aceştia şi alţi neuroni senzitivi şi cei motori din scoarţă, iar pe de altă parte între aceştia şi alţi neuroni de la diferite niveluri ale encefalului. Numărul neuronilor de asociere este mult mai mare decât al neuronilor senzitivi şi motori. Legăturile dintre diferitele straturi ale scoarţei se măresc şi prin faptul că dendritele şi axonii celulelor nervoase de aici trimit colaterale în direcţie orizontală, formând plexuri, care au originea în diferite straturi ale scoarţei. Scoarţa cerebrală se prezintă, datorită acestor conexiuni, ca o unitate funcţională. În ea se găsesc două feluri de legături: unele care există din naştere şi au caracter definitiv şi altele care se formează în timpul vieţii şi au caracter temporar. Funcţiile psihice sunt realizate de centrii de asociere.
Centrii de asociere sunt acei centri corticali care rezultă din gruparea neuronilor de asociere. Ei constituie un fel de centrală de legătură între centrii motori şi senzoriali de pe toată scoarţa cerebrală şi îndeplinesc funcţia psihică. Centrii de asociere motori sunt centrii care conduc mişcările ce au fost învăţate în cursul vieţii (centrul motor al vorbirii şi centrul motor al scrisului).
Centrii de asociere senzoriali: sunt centrii de asociere senzoriali, centrul înţelegerii cuvintelor vorbite centrul înţelegerii cuvintelor scrise. Faptul că toate procesele din organism se proiectează pe scoarţa cerebrală face ca acestea să se influenţeze unele pe altele, prin conexiunile care se creează între diferitele focare de excitaţie; organismul  apare ca un tot integrat în mediul în care se află.


Scoarţa cerebrală şi activitatea nervoasă superioară:
Reflexele necondiţionate sau absolute:
Arcul reflex este calea pe care se transmite excitaţia de la receptor până la organul efector, în arcul reflex necondiţionat, este înnăscut, există din momentul naşterii animalului sau al omului. Caracteristicile reflexelor necondiţionate: nu au nevoie de o pregătire anticipată, sunt înnăscute, au un arc reflex preformat, au caracter constant, sunt caracteristice pentru întreaga specie.
  Reflexele condiţionate
Reflexele condiţionate sunt reflexe pe care organismul nu le are în momentul naşterii, dar pe care le dobândeşte în timpul vieţii în anumite condiţii. Arcurile lor reflexe nu există în momentul naşterii, ele se formează în cursul vieţii şi se închid la nivelul cel mai înalt. Aceste legături dispar după un timp, dacă excitantul care le-a creat a dispărut. Reflexul condiţionat are caracter temporar şi se creează la fiecare individ în parte, este deci individual. Reflexele condiţionate, spre deosebire de cele necondiţionate, prezintă următoarele caracteristică: arcul reflex se închide la nivelul cel mai înalt, nu sunt înnăscute, se dobândesc în cursul vieţii, au caracter temporar şi sunt individuale. Unele reflexe condiţionate pot deveni ereditare şi se pot transforma în reflexe înnăscute, necondiţionate.
Procesele de excitaţie şi inhibiţie în scoarţă
Celula nervoasă poate prezenta două stări de activitate:de excitaţie şi de inhibiţie: se numeşte excitaţie acea stare a neuronului care lasă să treacă prin el influxul nervos; se numeşte inhibiţie acea stare  a neuronului care împiedică trecerea influxului nervos prin el.
În trecerea celulelor nervoase de la starea de excitaţie la starea de inhibiţie se observă că apar anumite faze caracteristice, care se numesc stări fazice sau faze de tranziţie. În timpul când neuronul trece de la starea de excitaţie la cea de inhibiţie se observă că, la un moment dat, excitanţii de intensităţi diferite provoacă reacţii de aceeaşi intensitate;aceasta este faza de nivelare sau de egalizare. Într-o fază mai înaintată de inhibiţie se observă că excitanţii condiţionali care declanşau reflexe condiţionate nu mai produc nici un efect, în schimb excitanţii condiţionali, care provocau inhibiţia reflexului, îl declanşează; această fază se numeşte faza ultraparadoxală. Aceste faze se observă la trecerea scoarţei cerebrale de la stare de veghe (care este o stare de excitaţie), la starea de somn (care este o stare de inhibiţie); de aceea ele se mai numesc şi faze hipnotice.