1                  Acţiunea hormonilor hipofizari ACTH
                           Reglarea secreţiei de ACTH

Hormonul adrenocorticotrop

Hormonul adrenocorticotrop (ACTH, corticotrofina sau corticostimulina) controlează dezvoltarea şi secreţia hormonală corticosuprarenală.
ACTH posedă proprietăţi antigenice, generatoare de anticorpi specifici.
Sinteza ACTH are loc în celulele bazofile adenohipofizare prevăzute cu mici granulaţii colorate în roşu, dintr-un precursor cu greutatea moleculară de 31.000 daltoni, denumit proopiomelanocortin.
În lipsa ACTH hipofizar, glandele corticosuprarenale se atrofiază.
Proprietăţile biologice ale ACTH sunt primare şi secundare. Cele primare aparţin  hormonului însuşi şi constau în stimularea zonei fasciculate a glandei corticosuprarenale, secretoare de glucocorticoizi (cortizol şi corticosteron). Sub influenţa ACTH, secreţia acestora creşte rapid şi proporţional cu doza în intervalul scurt de 7-8 minute. Paralel cu activarea sintezei şi secreţiei de glucocorticoizi, ACTH stimulează zona reticulată şi chiar zona glomerulată a corticosuprarenalelor.
La animalul hipofizectomizat, cu capsulele suprarenale atrofiate, ACTH restabileşte greutatea glandei şi aspectul normal al zonelor fasciculate şi reticulate.
Referitor la mecanismul intim de acţiune, se admite că efectele stimulatoare ale ACTH asupra secreţiei corticosuprarenalei sunt mediate de cAMP. Mai exact ACTH activează transformarea colesterolului în pregnenolon, ca primă etapă a biosintezei glucorticoizilor, cu participarea cAMP.
Proprietăţile secundare ale ACTH se datoresc efectelor metabolice ale hormonilor glucocorticoizi. În esenţă este vorba de activarea metabolismelor glucidic, proteic şi lipidic.
Ca acţiuni extracorticosuprarenale figurează efectele lipolitice, melanotrope şi aldosteronoeliberatoare slabe, asigurând doar 30% din secreţia de fond a mineralocorticoizilor.
Dacă acţiunea lipolitică trebuie admisă cu rezervă, întrucât adenohipofiza de oaie conţine un hormon peptidic cu structură similară ACTH şi proprietăţi lipolitice, activitatea sa melanotropă apare evidentă în insuficienţa corticosuprarenală în care pielea prezintă pigmentaţia caracteristică bronzată (boala Addison). Aceasta se datoreşte fie excesului de ACTH circulant prevăzut cu proprietăţile melanocitostimulatoare, fie formării unui produs intermediar de inactivare similar cu MSH.

1 Reglarea secreţiei de ACTH se realizează pe cale umorală şi neuroreflexă centrală. Principalul factor umoral îl constituie concentraţia sanguină a hormonilor glucocorticoizi reprezentaţi la om îndeosebi de cortizol. Sub influenţa acestuia, secreţia de ACTH scade, realizând un veritabil mecanism de feed-back negativ, şi invers, creşte în absenţa glucocorticoizilor din circulaţie. Administrarea de extracte corticosuprarenale sau de cortizol provoacă de altfel atrofia zonei corticale a suprarenalelor, similară cu cea observată după hipofizectomie. Hipertrofia compensatoare a corticosuprarenalei restante după suprarenalectomie unilaterală nu apare la animalul hipofizectomizat sau tratat cu cortizol. Inhibarea biosintezei glucocorticoizilor suprarenali cu metopironă, care blochează 11-β-hidroxilaza, este urmată de creşterea secreţei de ACTH, ca urmare a deficitului de cortizol circulant. Testul cu metopironă se foloseşte în clinica umană pentru explorarea secreţiei de ACTH şi a funcţiei axului hipofizo-suprarenal în general.
S-a dovedit astfel că sinteza şi eliberarea ACTH hipofizar depind de concentraţia glucocorticoizilor din plasmă (corticosteron şi mai ales cortizol). Reglarea secreţiei de ACTH de către produşii eliberaţi de o glandă periferică se realizează prin feed-back lung, în timp ce autoreglarea asigurată de ACTH circulant este consecinţa relaţiei de tip feed-back scurt. Prima modalitate deţine un loc mult mai important decât cea de-a doua. În afara acestor informaţii umorale specifice, un rol deosebit revine factorilor nervoşi nespecifici de origine extero- şi interoceptivă. Aceştia sunt foarte numeroşi şi polimorfi, începând cu variaţiile termice (cald, frig), traumatismele şi hemoragiile şi sfârşind cu efortul, anoxia, infecţiile sau stările psiho-emoţionale. Ansamblul stimulilor nociceptivi nespecifici generatori de reacţii neurohormonale complexe de adaptare şi apărare poartă denumirera generică de stres.
Informaţiile stresante nespecifice determină stimularea corticosuprarenalei cu participarea obligatorie a ACTH hipofizar. Veriga hipofizo-corticosuprarenală este indispensabilă reacţiilor de apărare contra factorilor de agresiune nervoasă şi umorală cunoscută sub numele de sindrom general de adaptare, descris de Selye.
Mecanismul de stimulare a secreţiei de ACTH în stres este independent de reacţiile de feed-back specific dintre cortizol şi ACTH. Descărcările de ACTH în stres, fiind de necesitate, sunt imediate.
În cazul stimulilor umorali, acţiunea se exercită direct asupra teritoriului glandular hipofizar.
Reglarea directă este dublată de o componentă neuromumorală indirectă, de origine hipotalamică.
S-a emis presupunerea că stimularea secreţiei de ACTH se realizează cu participarea hipotalamusului. Acesta îndeplineşte atât un rol de zonă receptoare pentru glucocorticoizii circulanţi cât şi de convergenţa şi integrarea  aferenţelor senzoriale din întregul organism. Prin intermediul iminenţei mediane şi a circulaţiei portale de la nivelul tijei infundibulare, hipotalamusul participă la reglarea neuo-umorală a secreţie de ACTH.
Saffran şi Schally (1955) au precizat că asupra secreţiei hipofizare de ACTH controlul hipotalamic se face pe cale sanguină cu ajutorul unui factor de eliberare a corticotrofinei, denumit corticoliberină, (CRF sau corticotrophin releasing factor) secretat de eminenţa mediană. În timp ce lipsa glucocorticoizilor circulanţi activează secreţia de CRF, excesul lor în plasmă o inhibă. Blocând sinteza şi secreţia de CRF de către neuronii eminenţei mediane, dozele mari de cortizol împiedică secreţia de ACTH în stres.
Rezumând, se poate spune deci că reglarea secreţiei de ACTH se realizează prin reacţii de feed-back negativ sau pozitiv pe cale directă hipofizară şi indirectă hipotalamică cu participarea CRF eliberat de la nivelul eminenţei mediane.




BIBLIOGRAFIE

I. Haulică – „Fiziologie umană”, Ediţia a II-a, Ed. Medicală, 2000, 752-756.