1         Articulaţia cotului - (Articulatio cubiti)

La formarea articulaţiei cotului participă trei oase: humerusul, ulna şi radiusul. Pentru acest motiv, teoretic la acest nivel se descriu trei articulaţii: humeroulnară, humeroradială şi radioulnară proximală. Dacă luăm în consideraţie faptul că pentru toate acestea există o singură capsulă şi o singură sinovială, atunci ne apare îndreptăţită părerea acelor autori care descriu la nivelul cotului o singură articulaţie. Din punct de vedere fiziologic trebuie descrise însă două articulaţii diferite, una in raport cu mişcările de pronaţie-supinaţie, şi alta în raport cu mişcările de flexiune-extensiune. Articulaţia radioulnară proximală (articualatio radioulnaris proximalis) este o trohoidă, în raport cu mişcările de rotaţie (pronaţie-supinaţie); pe când celelalte două, humeroulnară (articulatio humero-radialis) o trochleartroză şi humero radială a (articulatio humerororadialis) o elipsoidã, care sunt în raport cu rmişcările de  flexiune-extensiune ale antebraţului pe braţ.
Deoarece considerentele fiziologice (funcţionalitatea) au prevalat asupra celor anatomice, s-a convenit de cãtre majoritatea autorilor, ca în articulaţia cotului sã se recunoască de fapt două articulaţii: 1) articulaţia humerusului cu oasele antebraţului (humero-antebrahială); 2) articulaţia dintre extremităţile proximale ale radiusului şi ulnei (radioulnară proximală). După cum vedem, pentru mişcarea de flexiune-extensiune articulaţia humeroulnară este hotărâtoare.
Articulaţia humeroradială (elipsoidală) este astfel conformată încât urmează mişcările articulaţiei humeroulnare.
Suprafeţele articulare. Sunt reprezentate de partea humerusului prin fata articulară a epifizei distale, iar de partea oaselor antebraţului prin feţele articulare ale epifizelor proximale ale ulnei şi radiusului. Suprafaţa humerală este compusă din: trohlee, capitulul humerusului şi şanţul intermediar. Epifiza proximală a ulnei prezintă incizura trohleară, iar epifiza proximală a radiusului, foseta capului radial.
Toate aceste suprafeţe articulare sunt acoperite de un cartilaj hialin având o grosime de 1,5 mm. Corespunderea suprafeţelor articulare se face astfel: incizura trohleară răspunde trohleei humerale, foseta capului radial corespunde capitulului humeral, iar şanţului intermediar îi corespunde marginea fosetei capului radial.
Mijloacele de unire. Sunt reprezentate printr-o capsulă întărită de ligamente.
Capsula articulară este constituită din două straturi unul extern fibros şi altul intern sinovial. Membrana fibroasă prezintă o inserţie humerală şi alta antebrahială; inserţia humerală se face de-a lungul unei linii ce trece înainte, deasupra fosei coronoide şi a celei radiale; înapoi la periferia fosei olecraniene. Lateral şi medial ea coboară pe partea inferioară a epicondilului lateral şi a celui medial. Cei doi epicondili rămân astfel liberi pentru inserţii musculare. Inserţia antebrahială se face după cum urmează: pe radius, împrejurul colului, la 5-6 mm sub capul radial, iar pe ulna, pe ambele margini ale incizurii trohleare, pe incizura radială, pe olecran şi pe procesul coronoidian. Vârfurile olecranului şi procesului coronoidian se găsesc în interiorul capsulei. Inserţia capsulei ne ajută să înţelegem de ce fracturile sau smulgerile epifizelor respective vor interesa şi capsula, pe când fracturile izolate ale epicondililor o vor evita.
1)     Ligamentul colateral ulnar (lig. Collaterale ulnare) se desprinde de pe epicondilul medial şi radiază spre faţa medială a epifizei proximale a ulnei (marginea incizurii trohleare). Este un ligament puternic, de formă triunghiulară căruia i se pot descrie două fascicule: humerocoronoidian şi humeroolecranian.
2)     Ligamentul colateral radial (lig. Collaterale radiale) porneşte de pe faţa anteroinferioară a epicondilului lateral şi se împarte în două fascicule divergente. Acestea trec unul înaintea, celălalt înapoia capului radial şi se fixează fiecare la extremitatea respectivă a incizurii radiale a ulnei. Ele sunt strâns legate cu fibrele ligamentului inelar al radiusului.
Ligamentul colateral ulnar şi radial sunt foarte rezistente. Astfel se explică de ce prin intermediul lor se pot produce smulgeri ale epicondililor.
Sinoviala. Stratul sinovial al capsulei tapetează faţa profundă a capsulei. Stratul fibros se termină la oarecare distanţă de cartilajul articular. Stratul sinovial se reflectă la nivelul inserţiei stratului fibros acoperind întreaga suprafaţă osoasă dintre inserţia acestuia şi cartilaj. Datorită acestei dispoziţii, stratul sinovial tapetează faţa anterioară a fosei coronoidiene şi a celei radiale, formând un fund de sac bilobat anterior. Pe faţa posterioară, ea tapetează fosa olecraniană, formând fundul de sac poste¬rior (subtricipital). Pe acest fund de sac posterior se inseră câteva fibre musculare din triceps. Aceste fibre îl trag în sus în timpul extensiunii braţului. De aceea, ele sunt considerate ca fascicule tensoare ale stratului sinovial, similare cu cele ce se întâlnesc la articulaţia genunchiului. Cunoaşterea dispoziţiei fundului de sac poste-rior prezintă importanţă clinică. Prelungirile lui se găsesc între triceps şi cei doi epicondili. Când el este plin cu lichid, ca în unele leziuni inflamatorii, prelungirile sale pot fi observate pe laturile olecranului. Datorită situaţiei sale superficiale, el poate fi deschis pentru drenarea colecţiilor din cavitatea articulară. Stratul sinovial al capsulei formează, de asemenea, un fund de sac împrejurul colului radial, numit fund de sac periradial.
RAPORTURI. Faţa anterioară a articulaţiei constituie planul profund al regiunii plicii cotului. Faţa posterioară face parte din regiunea oleocraniană. Cartilajele de conjugare ale extremităţii inferioare a humerusului şi cele superioare ale radiusului şi ulnei se găsesc în raporturi imediate cu sinoviala. Aşa se explică de ce în cazurile de osteomielită (inflamaţie purulentă a osului) infecţia, după ce a perforat cartilajul de conjugare, ajunge la epifiză invadând articulaţia.


1 MIŞCĂRILE. În articulaţia cotului, partea ei humeroantebrahială, articulaţie uniaxială, sunt posibile două mişcări: de flexiune (apropierea antebraţului de braţ) şi de extensiune (în sens invers). Axul articular este trans¬versal şi el trece prin mijlocul trohleei şi al capitulului humeral. Deoarece acest ax nu este perfect transversal, şi orientat din afară înăuntru, dinainte înapoi şi de sus în jos, în ambele mişcări braţul şi antebraţul nu se vor comporta unul faţă de altul ca ramurile unui compas. Astfel, în mişcarea de flexiune, antebraţul ajunge puţin medial faţă de braţ, iar când acesta este dus în extensiune cele două segmente formează un unghi deschis în afară. La aceasta contribuie şi traiectul spiroid al şanţului trohleei. Între flexiunea maximă şi extensiunea maximă mişcarea atinge o valoare de 140º. Limitarea flexiunii este făcută de întinderea părţii posterioarc a capsulei şi de muşchiul tri¬ceps. La aceasta mai contribuie interpunerea părţilor moi între braţ şi antebraţ, precum şi pătrunderea procesului coronoid în fosa coronoidă. În extensiune, olecranul ajunge în fundul fosei olecraniene, iar porţiunea anterioară a capsulei şi muşchii anteriori vor fi întinşi la maximum. Ulna este osul care participă obligatoriu la mişcările de flexiune-extensiune ale antebraţului, iar radiusul urmează ulna. În articulaţia cotului se mai produc şi foarte reduse mişcări de înclinaţie marginalã. Articulaţia humeroradială participă şi la mişcările de pronaţie şi supinaţie.
Muşchii motori ai articulaţiei cotului:
 A. Muşchi flexori: brahialul, bicepsul, brahioradialul, extensorul radial lung al carpului şi muşchii epitrohleeni.
 B. Muşchi extensori: tricepsul, anconeul, muşchii epicondilieni

ARTICULAŢIILE RADIOULNARE
(Articulationes radioulnares)

Oasele antebraţului, radiusul şi ulna, sunt unite între ele la nivelul epifizelor proximale şi distale prin două articulaţii trohoide, iar la nivelul diafizelor, printr-o sindesmoză. Articulaţiile sunt numite radioulnare. Ele alcătuiesc o unitate funcţională legată de mişcarea de pronaţie şi supinaţie. Vom studia aşadar articulaţiile radioulnară proximală, radioulnară distală şi sindesmoza (formată de membrana interosoasă ce ocupă spaţiul dintre cele două oase.
Face parte din grupul trohoidelor.
Suprafeţele articulate. Ulna prezintă pentru articulaţie incizura radială care este un segment de cilindru gol, iar radiusul prezintă jumătatea medială a circumferinţei capului, care reprezintă un segment de cilindru plin. Ambele suprafeţe sunt acoperite de cartilaj hialin. Între aceste suprafeţe articulare există o mare disproporţie; suprafaţa ulnară reprezintă un sfert din circumferinţa radială. De aceea ea este completatã deligamentul inelar.
Mijloacele de unire. Deoarece aceastã arliculaţie este integrată anatomic în articulaţia cotului, capsula articulară va fi formată în partea lalerală de capsula articulaţiei cotului, întărită de ligamentul colateral radial. Ligamentul inelar (lig. anulare radii) constituie principalul mijloc de unire a oaselor. El pleacã de la extremitatea anterioară a incizurii radiale, înconjoară capul radial şi se fixează la extremitatea posterioarã a acesteia. De fapt, ligamentul inelar este foarte puţin vizibil prin suprafaţa lui exterioară. El este acoperit în cea mai mare parte de aparatul fibros de pe partea laterală a articulaţiei, denumit ligamentul colateral radial al cotului. Adevăratul ligament inelar este constituit numai din fibre circulare profunde ale ligamentului colateral radial care înconjoară capul radial. În afara ligamentulu inelar, radiusul este unit cu ulna şi prin ligamentul pătrat (lig. quadratum), care este o lama fibroasă de formă patrulateră, întinsă orizontal de la marginea inferioară a incizurii radiale, la faţa medială a colului radial. Acest ligament este relaxat atunci când antebraţul se află în poziţia intermediară; dimpotrivă, întins, când antebraţul este dus în pronaţie sau supinaţie.
Sinoviala este o dependinţă a sinovialei cotului.
BIBLIOGRAFIE

1.    PAPILIAN V. – „Anatomia omului”, Ediţia a IX-a, Editura All, Bucureşti, 1998;
2.    THEODORESCU DEM. – „Mic atlas de anatomia omului”, Ediţia a II-a, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1982