IUBIRE: Cruce şi Lumină

 Motto: „ Taina omului şi destinul său se situează
în  perspectiva Dragostei Trinitare”

                         OLIVER CLEMENT

       În viaţa liturgică ortodoxă,avem în Postul Mare,două Duminici care se succed şi anume:Duminica Sfântului GRIGORIE PALAMA şi Duminica SFINTEI CRUCI; revelaţia Luminii şi revelaţia Crucii.
Să le unim! Să împletim lumina cu Iubirea!(Iubeşti ceea ce vezi).
Pentru a înţelege despre ce este vorba,voi face o prezentare succintă a Învăţăturii Sf. Grigorie Palama.
Gândirea acestui Sfânt reprezintă un fenomen de renaştere specific creştinismului ortodox.El valorifică şi sintetizează tradiţia multiseculară în creştinismul răsăritean a RUGĂCIUNII LUI IISUS: „Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Începuturile practicării metodice a acestei rugăciuni se confudă practic cu începuturile creştinismului răsăritean.
Teologul KALLISTOS WARE,episcop de DIQKLETA,Marea Britanie şi profesor de Teologie la Universitatea din OXFORD,care a vizitat şi Colegiul Vasile Alecsandri nu cu mult timp în urmă,a încercat şi a reuşit să dea o explicaţie „Rugăciunii lui Iisus”,considerând-o drept forma cea mai concentrată a învăţăturii creştine.
În prima ei parte se afirmă învăţătura despre Sfânta Treime.Prin numirea lui Iisus drept Fiu al lui Dumnezeu se prezumă existenţa Tatălui şi pirn numirea lui Iisus ca Domn se prezumă existenţa Duhului Sfânt,dacă ţinem seama şi trebuie să o facem,de ideea Sf. Ap. Pavel exprimată la I Corinteni capitolul XII,versetul 3,după care Iisus nu poate fi Domn decât prin Duhul Sfânt.În acelaşi timp,prin invocarea numelui lui Iisus se afirmă şi firea lui umană(pe lângă cea Divină). Acest imn este o afirmare necondiţionată a convingerii în existenţa lui Dumnezeu.
Această Rugăciune este,după Sf. Grigorie o formă sublimă de cunoaştere care se distinge de cunoaşterea obişnuită prin supra abundenţa trăirilor şi experienţelor divine.
În acelaşi timp,prin cererea exprimată în rugăciune,omul îşi recunoaşte condiţia creaturală şi supusă păcatului şi mai departe,speranţa în iertarea acestor păcate şi în mântuire.
Dar în centrul doctrinei palamite stă revelaţia Luminii.
Textele lui Palama au apărut dintr-o motivaţie polemică.
Polemica dintre teologul(grec sau italian) Varlaam de Calabria şi Sf. Grigorie Palama din primele decenii ale sec. al XIV-lea creştin,va porni de la interpretarea momentului Schimbării la Faţă alui Iisus de pe Muntele Tabor,sărbătoarea prăznuită de noi la 6 August,mai precis în ceea ce priveşte lumina nefirească ce a ănsoţit acest fenomen.Pentru Varlaam aceasta nu a fost decât un fapt fizic, fie el şi creat prin puterea şi voinţa divină.
Sf. Grigorie,cu argumente dintre cele mai concludente afirmă în concluzie,că lumina taborică nu putea fi decât un simbol al divinităţii,având aceeaşi esenţă cu divinitatea.
În continuare Sf. Grigorie constituie teoria dinsticţiei dintre Esenţa Divină şi Energiile,Puterile sau Lucrurile Divine.
Esenţa Divină este absolut imposibil de perceput,cunoscut,trăit sau experimentat. În schimb harul divin reprezintă revărsarea unei părţi din această esenţă în anumite componenţe ale lumii create.Unirea dintre harul divin şi sufletul uman nu depinde numai de iniţiativă divină ci şi de efortul persoanei umane de a se constitui ca receptacul al acestei revărsări.Acest efort al fiinţei umane presupune eliberarea de patimi,trecerea de la cunoaşterea catafotică la cea apofatică şi practica neîncetată a Rugăciunii lui Iisus.
Fenomenul luminii taborice nu a reprezentat trecerea lui Iisus de la o stare la alta ci transfigurarea în sensul unei desăvârşite experienţe mistice a Apostolilor care au asistat la eveniment.
Aţi înţeles de ce este necesară unirea Crucii cu Lumina.
Lumina este prin excelenţă simbol al Învierii,nu putem vorbi de Cruce decât alături de Înviere;numai şi pentru Înviere.Crucea este revelaţia Treimii.Dumnezeu este Iubire pentru că este Treime.Un solitar metafizic nu poate revela Iubirea,n-o poate proclama.
Unul se poate iubi numai pe el.În trei iubirea este desăvârşită.Această iubire este în dezvăluirea Crucii:
„Fiindcă,atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,încât L-a dat pe singurul său fiu,ca tot cel ce crede în EL să nu piară ei să aibă viaţa veşnică”.Din Iubire s-a născut Jertfa,deci din Treime s-a născut Crucea.În acest sens zicea Dostoievski: „Nu piroanele l-au răstignit pe Hristos ci Iubirea!” Crucea e Taină,Icoană a supremei iubiri.
Crucea este şi răstignirea răului,a corupţiei,e moartea morţi.Aşa trebuie să înţelegem Crucea.
Noi suntem creaturi,într-adevăr diferite de cealaltă parte a creaţiei,dar creaturi.Ca şi creaturi,avem un început,deci şi un sfârşit.
Cum am eu nădejdea nemuriri dacă mă exprim ca făptură condiţionată?
Aici contribuţia Sf. Grigorie Palama este revelatorie;legătura Ziditorului cu noi este Harul.
Suflarea Divină pe care a suflat-o Dumnezeu în noi când ne-a creat este Harul Său,este Suflarea Iubirii;aşa avem sămânţa nemuririi,arvuna vieţii veşnice.În Har stă mântuirea.El a suflat în noi Harul veşniciei.
Despărţirea de Harul Divin este de fapt despărţirea de Dumnezeu.Despărţindu-ne de Dumnezeu,ne despartem de viaţă.Psihanaliza,o orintare în mare vogă în secolul trecut şi deloc neglijată astăzi,susţine prin reprezentaţii ei,unul dintre ei fiind Ligmund Freud,următoarele:dacă plăcerea şi voinţa de putere nu sunt satisfăcute,se refulează în subconştient şi provoacă aceste îmbolnăviri,ci lipsa luminii,vidul spiritual.
De ce pentru uni dintre noi viaţa nu are sens?Pentru că suntem în intuneric.Unde este sensul? Lipsa lui te îmbolnăveşte.
Sensul este Hristos Dumnezeu.Sensul este acolo unde prisoseşte Lumina,la Părintele Luminilor.
Reţin afirmaţia lui Olivier Clement referitoare la dezorientarea şi sentimentul singurătăţii izvorâte din necunoaşterea şi neîmplinirea omului în problemele de esenţă,ce-l privesc în mod special: „pentru că este atras de un model perfect,omul se regăseşte în această lume închisă între limite;nevoind să ştie prea multe despre acest model,din frică sau din comoditate,el trăieşte într-o permanentă iluzie ce-l înebuneşte”.
„Omul în adâncul său caută ceva care este altceva decât el,cineva pe care să-l iubească şi care să-l iubească”(Fer.Augustin).
Pornind de la afirmaţia filizofului Renée Descartes „Corgito ergosum” şi alăturând-o pe cea a Fericitului Augustin citată mai sus,îndrăznesc să afirm că exist în măsura în care iubesc: „Iubesc deci exist!”.
Eu sunt „eu”,numai în relaţie cu tine,cu un „tu”.Dar afirmam înainte că omul,în adâncul său caută ALTCEVA decât este el.
(Mărturie acestei afirmaţii stau mulţimea operelor de artă care grăiesc despre aşa-zisa „Chemare a absolutului”)
Cine este acest ALTCINEVA?
Este Dumneteu! Sfânta Treime.Numai prin El şi cu El omul are sens.În lipsa lui omul ar fi un atom rătăcitor care vine din neunde şi se duce în ne-unde.
Unirea cu Dumnezeu pentru că acesta este rostul vieţii şi al omului- se face prin răstignirea păcatului,după modelul lui Iisus Hristos,pe Cruce.Trebuie să fim conştienţi că orice viaţă adevărată nu este nici numai veselie,nici numai doliu ci este O ZI,de luptă eroică.Lupta se dă între bine şi rău.
Conştiinţa dinelui şi a răului este sfârşire.Moartea este sfârşire.Când a gustat din măr,Adam a murit sufleteşte.Moartea adevărată nu este cea trupească.Şi,dacă moartea începe în suflet,atunci acolo trebuie omorâtă.
Dumnezeu a îngăduit moartea,ca să moară răul.
Prin Cruce şi prin Lumină,Ortodoxia,propune adevăratele soluţii pentru ieşirea din criză spirituală prin care trecem la finele celui de-al II-lea mileniu de creştinism,condiţia ce se impune cu imperiozitate este renunţarea la egocentrism şi adeziunea la Hristrocentrism.
Iubirea lui Dumnezeu a mers până acoloîncât,nu numai că a murit pentru noi şi ne-a înviat,ci a luat firea noastră de om şi a dus-o de-a Dreapta Tatălui.Adică ne-a făcut fii luiDumnezeu.Numai aşa privim problema mântuirii putem rosti „Tatăl nostru…”.
Spunem „Tatăl nostru” pentru că El ne-a făcut fii lui.
Părăsind „Raiul,Lumina,omul a tras după sine şi darul său care l-a însoţit în cădere şi în suferinţă,dar şi dorul de a reveni acasă,la Dumnezeu,în proximitatea lui veşnică.De aici şi responsabilitatea omului de a readuce prin lucrarea sa,înapoi în Rai şi ceea ce a făcut să cadă odată cu el,de acolo.
Condiţia noastră ontologică şi destinul nostru normal sunt acelea de a fi „cetăţeni ai Raiului”,cum ne spune o cântare a Bisericii în ceasul plecării din această lume.
Prin Cruce şi Lumină care dau sens vieţii  noastre.Dar şi Crucea şi Lumina nu ne-ar conduce nicăieri dacă nu le-ar fi izvorât iubirea lui Dumnezeu,dovedită de-a lungul întregii istorii a mântuirii neamului omenesc.
Omul aşa a fost creat:pentru comunitate în două planuri-orizontal şi vertical.
În plan orizontal prin filantropie,adică: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”(îndemn şi normă nemairostită până la Iisus Hristos) iar în plan vertical,împlinirea iubiri faţă de semeni prin trăirea în comuniune cu Dumnezeu.Iată cele două aspecte ale unei vieţi creştine autentice  între Cruce şi Lumină izvorâte din IUBIRE.