1 Modificări desmodontale apărute
ca urmare a unei
forţe ocluzale insuficiente

Odontonul alcătuit din dinţi şi elemente de ataşare reprezintă un complex de ţesuturi structurate diferit, dar armonizate morfologic şi funcţional pentru a primi, amortiza şi transmite presiunile masticatorii.
Parodonţiul, a doua componentă a odontonului, alcătuit din parodonţiul de înveliş şi parodonţiul de susţinere, participă la ataşarea dinţilor la maxilare având funcţii metabolice, nutritive şi calităţi senzitive şi proprioceptive.
Suprafaţa radiculară acoperită de cement şi suprafaţa peretelui alveolar, delimitează spaţiul periodontal (dento – alveolar, desmodontal) în care se află un ţesut conjunctiv fibros (fibre, celule, vase şi nervi).
 Datorită prezenţei fibrelor, unii autori descriu la acest nivel o articulaţie dento – alveolară de tip sinartroză, cunoscută sub numele de gomfoză. Aceste fibre sunt alcătuite în mare parte din colagen şi sunt grupate în benzi groase care în totalitate formează sistemul ligamentului periodontal. Benzile de colagen se găsesc în număr de 28 000/mm2 la dinţii funcţionali, în timp ce la dinţii nefuncţionali sunt în număr de doar 2000/mm2.
Traseul fibrelor este ondulat, ceea ce le asigură un rol funcţional deosebit în prelucrarea solicitărilor exercitate asupra dintelui.
Sub acţiunea forţelor ocluzale, dinţii şi rădăcinile se înfundă în alveolă, ligamentele periodontale se tensionează, realizând tracţiuni la nivelul osului şi cementului radicular, tracţiune ce stimulează apoziţia la nivelul interfeţelor spaţiului periodontal.
Apoziţiile în urma tracţiunilor vor îngloba o nouă cantitate de fibre conjunctive ce vor îmbunătăţi stabilitatea dintelui.
Între fibrele parodontele există emifo****care sub acţiunea forţelor ocluzale şi în urma înfundării dintelui îşi măreşte presiunea care produce resorbţia pereţilor osoşi şi radiculari.
Presiunea determină la nivelul laminei dura procese de resorbţie iar tracţiunea, apoziţie. Din echilibrul acestor forţe (presiune, tracţiune) rezultă forma normală a peretelui alveolar.
La dinţii fără antagonişti, tracţiunea parodontală nu se mai produce, iar forţa masticatorie, neexercitându-se la nivelul coroanei provoacă diminuarea rezistenţei parodontale şi afectarea stabilităţii biomecanice. Acest fapt conduce la extruzia dintelui, ca expresie a etapei de decompensare a parodonţiului dintelui respectiv.
Dintele fără antagonist este considerat precar din punct de vedere al rezistenţei după o perioadă de aproximativ 2 săptămâni de la pierderea contactului cu antagonistul, aceasta datorându-se diminuării numărului fibrelor ligamentului parodontal şi a grosimii lor, cele rămase fiind mult mai subţiate, grosimea fibrelor parodontale variind direct proporţional cu presiunile ocluzale funcţionale, şi anume: presiunile ocluzale crescute, dar rămase totuşi în limite fiziologice, determină o creştere în grosime (după unele studii chiar şi numerică) în timp ce presiunile ocluzale subliminare duc la recăderi în diametru şi număr a fibrelor, precum şi la o modificare în orientarea lor, acestea fiind orizontale, cu orientare inversă faţă de cea obişnită şi uneori chiar paralele cu suprafaţa radiculară.
Tot sub acţiunea forţelor subliminare, ţesutul conjunctiv lax din spaţiul periodontal este neorientat şi după unii autori, ar provoca resorbţia laminei dura.
Dimensiunile spaţiului desmodontal variază şi el cu gradul de funcţionalitate al dintelui, fiind mai larg la dinţii cu funcţie normală, activi şi micşorându-se sensibil la dinţii fără antagonişti, aspect care poate fi evidenţiat radiografic.
În absenţa forţelor de ocluzie, ţesuturile parodontale nu-şi pot menţine structura normală, forţele subliminare nu asigură troficitatea normală ducând la atrofie prin inactivitate şi încetinirea circulaţiei locale datorate ischemiei.
Are loc şi scăderea proprioceptorilor desmodontali cu efecte asupra informării centrilor coordonatori cu privire la poziţiile mandibulei în mişcările cu contact dentar, parodonţiul fiind implicat în reglarea dinamicii mandibulare în proporţie de 90% asigurând:
    crearea unui reflex de protecţie la închiderea cavităţii bucale;
    reglarea intensităţii forţelor masticatorii;
    oprirea contracţiei muşchilor ridicători în momentul în care dinţii fac contact.


BIBLIOGRAFIE

1.    BRATU DORIN – „Aparatul dento-maxilar – date de morfologie funcţională clinică”, editura Helicon, 1998;
2.    BURLUI VASILE, FORNA NOIMA, IFTENI GABRIELA – „Clinica şi terapia edentaţiei parţiale intercalate reduse”;
3.    BURLUI V., MORĂRAŞU – „Gnatologie”, editura Apollonia, Iaşi, 2000;
4.    DUMITRIU HORIA TRAIAN – „Parodontologie”,                  editura Viaţa Medicală Românească, 1998.