1 Rolul fluidului salivar în
cario-rezistenţă

Lichidul bucal reprezintă factor de risc intern, major, având în vedere influenţa şi efectele pe care le are asupra iniţierii şi evoluţiei procesului carios, fiind reprezentat de amestecul dintre salivă şi fluidul sulcular.
Saliva influenţează cariogeneza prin calitatea, spălând de pe suprafaţa dintelui resturile dentare aderente, împiedicând concentrarea florei microbiene numai pe anumite zone, dispersând activitatea enzimatică în întreaga cavitate bucală. Secreţia salivară are în medie un volum de         1 – 1,5 l, o mare parte (90%) fiind rezultatul funcţiilor glandelor salivare majore: parotide, submandibulare, sublinguale.
Saliva are 2 componente majore:
o    Apa şi electroliţii (99,5%);
o    Macromoleculele: proteine, glicoproteine (0,5%).
Rolul salivei în menţinerea integrităţii dinţilor a fost recunoscut în urma studiilor efectuate pe loturi de pacienţi la care s-a produs o depresie calitativă şi cantitativă a secreţiei salivare în urma expunerii la cure radioterapice în zona cervico – facială pentru tumori în acest teritoriu.
Observarea în timp a acestor pacienţi arată apariţia unor carii explozive şi distrugerea rapidă a dinţilor. Utilizarea înlocuitorilor de salivă reduce amploarea acestor distrucţii.
Fluxul salivar este rezultatul ratei de secreţie salivară care o putem distinge în:
1.    rata fluxului salivar de repaus (RFR)
-    valori normale: 0,4 – 0,6 ml/min.
2.    rata fluxului salivar stimulat (RFS)
-    valori: 1 -2 ml/min = normal
sub 0,7 ml/min = hiposialie
sub 0,1 ml/min = xerostomie.
Saliva de repaus este prezentă în permanenţă sub forma unui strat subţire cu grosimea de 1 – 10 microni pe toate suprafeţele orale având în principal un rol protectiv.
Scăderea ratelor de secreţie din diferite motive fiziologice sau patologice are ca rezultat declanşarea în scurt timp a unei forme acute de boală carioasă (caria rompantă) caracterizată de apariţia a noi carii active chiar şi suprafeţele cario-rezistente, de acutizarea evoluţiei cariilor cronice şi de apariţia cariilor secundare marginale.
Modificările fluxului salivar apar ca urmare a unor boli generale:
o    boli cronice autoimune (sdr. Sjögren);
o    tulburări hormonale (D.Z.);
o    neurologice (boala Parkinson);
o    psihologice (depresii);
o    ale sistemului imunitar (SIDA);
o    ale glandelor salivare: sialoree, sialadenite, litiaze salivare;
o    malnutriţiei;
o    anorexiei nervoase;
o    menopauzei.
În aceste situaţii RFR şi RFS scad, crescând astfel atât carioactivitatea cât şi riscul cariogen individual.
Iradierea terapeutică a capului şi gâtului determină reducerea drastică a fluxului salivar care provoacă o creştere dramatică a incidenţei cariei dentare.
Xerostomia poate fi indusă şi medicamentos, în cazul unor asocieri:
o    antagonişti ai receptorilor histaminei;
o    antidepresive triciclice;
o    agenţi antihistaminici cu acţiune centrală.
Medicamentele blocante α şi β adrenergice contribuie la instalarea xerostomiei şi la schimbarea compoziţiei salivare, crescând şi mai mult riscul de apariţie a noii carii.
O dovadă clinică a rolului jucat de fluxul salivar în cariorezistenţă este apariţia „cariei de biberon” la copiii sub 3 ani. La aceşti copii apar carii rampante chiar şi pe suprafeţe netede la dinţii temporari cariorezistenţi (incisivi).
Scăderea ratei fluxului salivar stimulat (RFS) dar mai ales a RFR prin hipofuncţie salivară poate fi detectată încă din timpul anamnezei şi a examenului clinic, când pacientul poate prezenta multiple simptome şi semne clinice. La examenul clinic se observă:
•    turgescenţa glandelor salivare;
•    glosite candidozice;
•    cheilită angulară;
•    creşterea prevalenţei şi incidenţei cariilor dentare;
•    mucoase orale subţiri şi uscate.
Simptomele pe care le acuză pacientul sunt:
    xerostomie;
    disfagie;
    sete;
    senzaţii gustative anormale;
    piele uscată;
    uscăciune nazală, faringiană;
    tulburări oculare.
Cu cât RFS este mai mare, clearence-ul va fi mai rapid, iar determinanţii ecologici externi ce ar putea scade pH-ul plăcii bacteriene vor acţiona un timp mai scurt, având un rol carioinductiv redus.

Proprietăţi fizice – vâscozitatea

Mucinele sunt glicoproteine salivare cu greutate moleculară mare bogate în carbohidraţi, cu molecule extinse, asimetrice, care influenţează vâscozitatea salivei.
Au fost descrise două tipuri de molecule: MG 1 şi MG 2, cele din urmă prezentând pe lângă carbohidraţi şi un lanţ peptidic.
MG 1 are rol în formarea peliculei dobândite, protejând smalţul de agenţii nocivi exogeni, fizici şi chimici.
Mucinele asigură formarea unui strat protector cu rol lubrifiant, permiţând mucoaselor orale să fie mobilizabile cu o fricţiune mică pe alte suprafeţe. Mucinele ajută la formarea bolului alimentar şi la deglutiţie.
MG 2 ajută la agregarea microbiană şi scăderea timpului de clereance bacterian, mediul oral având astfel o capacitate carioinductivă mică.

Proprietăţi chimice  - Capacitatea tampon

Stephan, încă din 1940 a demonstrat experimental dinamica valorii pH-ului existent la suprafaţa plăcii bacteriene timp de 1 h, după o clătire cu o soluţie de zaharoză 10%.





1 Figura 1. Curba lui Stephan

 






Normal, nivelul bazal al pH-ului se apropie de neutralitate  (6,8 - 7), dar după o expunere la zaharoză el scade foarte rapid (10 – 15 min) după care creşte lent ajungând aproximativ la valoarea iniţială după         1 h.
La indivizii cu cario–activitate medie, după o clătire cu glucoză pH-ul scade până la 5, după care se reîntoarce la valoarea iniţială după 1 oră.
La indivizii cu risc cariogenic mare şi cario – activitate crescută pH–ul de repaus este în jur de 6, iar după o clătire cu glucoză scade până la 4, după care creşte foarte încet până la valoarea anterioară.
PH-ul de la care începe demineralizarea cristalelor de hidroxiapatită se numeşe pH critic (5,2–5,5) iar timpul cât suprafaţa dentară este supusă atacului acid se numeşte şut acid.
Saliva prezintă multiple mecanisme de neutralizare a acestor acizi, prin care ea ajută conform curbei lui Stephan la neutralizarea plăcii bacteriene şi scăderea capacităţii ei cariogene.
    pH-ul plăcii bacteriene situate juxtagingival, care conţine S.mitis (cel mai puţin aciduric) este mai mic decât pH-ul plăcii situate imediat sub punctul de contact şi care conţine L. casei.
    La dinţii maxilari valoarea pH-ului este mai mică decât la dinţii mandibulari.
    Suprafeţele linguale au un pH mai mare decât pH-ul suprafeţelor vestibulare.
    La maxilar pH-ul dinţilor anteriori este mai mare decât cel al dinţilor posteriori;
    La mandibulă valoarea pH–ului dinţilor anteriori este mai mică decât la dinţii posteriori.
    pH-ul unei carii cu diametru mare şi puţină dentină infectată este mai mare decât pH-ul unei carii cu diametrul mare şi multă dentină infectată.
Determinantul major al capacităţii tampon salivare îl reprezintă ionul carbonat, deoarece în timpul neutralizării acidului este convertit în CO2 care se elimină prin volatilizare.
Sialina, factor de creştere al pH-ul este tetrapeptid ce conţine lizină şi arginină, care prin hidroliză produce amoniac.
Ureea creşte pH-ul prin capacitatea de a sintetiza substanţe bazice, fiind metabolizată de urează în amoniac, nivelul ei salivar fiind asemănător cu cel plasmatic.
Capacitatea tampon salivară se poate măsura prin metoda Dentobuff, care ne ajută să clasificăm capacitatea tampon în mică, medie, mare.

Capacitatea de remineralizare
Saliva conţine unele substaţe care inhibă precipitarea spontană a fosfatului de Ca, respectând integritatea cristalelor de hidroxoapatită, facilitâtnd astfel prin fenomenul de remineralizare formarea în leziunea necavitară a cristalelor de fluor – hidroxiapatită cu o cariosusceptibilitate mai redusă.
Staterina este o peptidă bogată în prolină, tirozină şi fosfoserină. Ea ajunge în lichidul plăcii bacteriene şi pe suprafaţa smalţului asigurând o suprasaturare minerală a acestor zone.
Împreună cu alte proteine, staterina ajută la formarea peliculei dobândite cu un rol protectiv fizic şi chimic al smalţului.

Proprietăţi antibacteriene
Saliva conţine o gamă de produse antibacteriene ce asigură apărarea nespecifică şi specifică a organismului la nivelul cavităţii bucale.
o    Apărarea antibacteriană nespecifică:
Lactoferina, lizozimul, peroxidaza salivară, glicoproteine salivare cu rol aglutinant, leucotoxina salivară sunt prezente permanent în cantităţi constante în salivă, asigurând mijloacele apărării nespecifice.
o    Factori specifici antibacteriene:
O suprafaţă dentară acoperită de filmul salivar este protejată din punct de vedere imunologic de o singură clasă de Ig secretată activ în cavitatea bucală: IgA secretorie.
La nivelul coletului, pe lângă salivă există lichidul sau fluidul cunicular care conţine IgG, IgA, IgE şi complement a căror concentraţie creşte în cazul unei inflamaţii gingivale sau parodontale.
IgA secretorie inhibă aderenţa bacteriană în mod dirtect prin inactivarea adezinelor bacteriene, reducerea hidrofobicităţii bacteriene sau prin aglutinarea microbiană. Ea blochează şi glicozil transferaza.
IgG serică inhibă aderenţa bacteriană, activitatea enzimatică patogenică şi induce inflamaţia în ţesutul gingival.



BIBLIOGRAFIE

1.    LĂCĂTUŞU ŞT. –Caria dentară–problemele remineralizării, Ed. Junimea, Iaşi, 1998;
2.    LĂCĂTUŞU ŞT. –Caria dentară explozivă, Ed. Cronica, Iaşi, 1996;
3.    SORIN ANDRIAN –Tratamentul minim invaziv al cariei dentare, Ed. Princeps, Iaşi, 2002;
4.    S. ANDRIAN, ŞT. LĂCĂTUŞU –Caria  dentară–Protocoale şi Tehnici, Ed. Apollonia, Iaşi, 1999;
5.    DĂNILĂ I., VATAMAN R., ILIESCU A. –Profilaxie stomatologică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.