1

~   CUPRINS   ~






    Pag.
•    Istoria antraxului        2
•    Răspândire geografică    3
•    Importanţa economică şi sanitară    4
•    Etiologie    5
•    Caracterele epizootologice    7
•    Mecanismul de infecţie    12
•    Tabloul clinic    14
•    Modificări anatomo-patologice    17
•    Diagnosticul    18
•    Tratamentul    21
•    Profilaxia şi combaterea    21
•    Antraxul la OM    25
•    Participare personală    26
•    Bibliografie    27
 
    ANTRAX    

        Antraxul este o boala infecţioasă cu caracter septicemic în marea majoritate a cazurilor. Afectează mai multe specii de animale domestice şi sălbatice şi este transmisibilă şi la om. Clinic se caracterizează prin tulburări grave respiratorii, circulatorii, digestive şi uneori prin hematurie iar  anatomo-patologic, prin tumefierea splinei, ramolismentul pulpei splenice şi infiltraţia sero-hemoragică a ţestului conjunctiv subcutanat sau subseros.



Istoria antraxului


    Antraxul a fost cunoscut încă din antichităţi ca o boală care produce epizootii pustiitoare printre animale, transmiţându-se şi la om. Este originar probabil, din sudul Asiei.
    In Europa, antraxul a căpătat o răspândire mare prin sec. XVI, impunându-se luarea de măsuri care au fost elaborate prima oară la Veneţia (1596) şi constau în linii mari, din carantină şi izolarea animalelor bolnave.
    Descrieri exacte ale bolii au fost făcute în sec. XVIII în Rusia şi Franţa. În 1792, Gamaleia a semnalat transmiterea bolii prin insectele hematofage.
    Etiologia bacteriană a bolii a fost întrevăzuta de Devaine (Franţa 1860), Pollender (Germania 1855), Brauell (Rusia 1857), Delafond (1860), dar abia în 1876, R.Koch şi L.Pasteurin în acelaşi timp şi independent unul de altul, au izolat bacilul antraxului şi au reprodus boala experimental cu ajutorul culturilor. R.Koch, a pus în evidenţă proprietatea bacilului de a sporula în mediul exterior iar L.Pasteur şi Jouber studiază circulaţia sporilor în sol. În 1881, Pasteur împreună cu Chamberland şi Roux, prepară primul vaccin anticărbunos, făcând celebra demonstraţie de la Pouilly de Fort.
    În 1882, Tencovschi prepară primul vaccin sporulat.
    În ţara noastră, primele documente scrise despre antrax, datează din 1808 şi cuprind măsuri sanitare veterinare aplicate în judeţul Ilfov. După această dată au apărut diverse semnalări şi descrieri ale bolii. În 1902, Motas face un studiu al bolilor infecţioase pentru perioada 1889-1900, în care ne arată că antraxul există în majoritatea judeţelor.
    Cercetări privind antraxul au făcut în tara noastră Ciuca, Combiescu, Cernmianu şi alţii.
    Cele mai importante cercetări în această boală, au fost făcute însa de N.Stamatin, dintre care, menţionăm crearea tykoubuu 1190 R
(1931-1938), tulpina sporogenă, edmatogenă, acapsulegenă şi apatogenă, din care, Isopescu pune la punct prepararea unui vaccin anticărbunos, cel mai bun vaccin anti-bacterian care se foloseşte în ţara noastră.
    Independent de N.Stamatin şi cam în acelaşi timp, Stenne (1937-1939) obţine variante asemănătoare de bacili cărbunoşi (acapsulogene, sporogene, edmatogene ) care au fost folosite pentru prepararea vaccinului anticărbunos utilizat în Africa de Sud.
 


Răspândire Geografică

    Antraxul este răspândit în aproape toate ţările lumii dar frecvenţa este variabilă şi dependentă în special de climă. Răspândirea bolii este mai mică în ţările cu climă rece din cauza condiţiilor nefavorabile pentru sporulare, acest proces fiind slab la 20° şi încetând complet sub 14°. În zonele cu climă temperată sau caldă, antraxul este mai des întâlnit.
    În Europa, în trecut, antraxul a cunoscut o mare răspândire şi a produs mari pierderi dar în prezent, pierderile produse de antrax sunt în continuă scădere. Scăderea frecvenţei apariţiei de antrax se explică prin extinderea vaccinărilor anticărbunoase şi prin aplicarea mai severă a măsurilor sanitare veterinare privind în special distrugerea cadavrelor.
    După Manninger, Asia este continentul în care antraxul are răspândirea cea mai mare. În Indonezia, antraxul bântuie printre bivoli iar în Birmania chiar şi printre elefanţi.
    În Africa de Sud, antraxul reprezintă încă boala cea mai păgubitoare. Este întâlnit şi în America iar în Australia produce încă pierderi simţitoare.
    În ţara noastră, antraxul a avut o mare răspândire în trecut din cauza insuficienţei organizării veterinare care a avut ca urmare, neglijarea celor mai elementare măsuri de profilaxie referitoare mai ales la distrugerea cadavrelor care erau lăsate pradă animalelor carnivore, creându-se astfel focare permanente de infecţie.
    Începând cu anul 1908 s-au introdus vaccinările anticărbunoase, dar boala s-a răspândit totuşi. Astfel, (după Ciuca ) în 1908 au fost 447 cazuri de antrax, în 1910, 558 cazuri, în 1912,  1083 cazuri, în 1915, 724 cazuri, în 1936,  (după Lupa) 2417 cazuri iar în 1938, 16221 cazuri.
    În timpul de faţă, în urma introduceri în practică a vaccinului preparat de Stamatin şi Isopescu şi a luării unor măsuri planificate de combatere, antraxul apare numai sub formă de cazuri sporadice.




Importanţa economică şi sanitară

    Antraxul este o boală mortală în imensa majoritate a cazurilor. De la animalele bolnave nu se poate valorifica nimic, dată fiind rezistenţa deosebită a sporilor şi transmisibilitatea la om. Acestea fac ca importanţa antraxului sub raport economic să fie foarte mare.
    Pentru profilaxie se cheltuiesc sume mari reprezentate de materiale biologice folosite pe scară largă şi de forţele de muncă ocupate cu aplicarea lor. La acestea, se adaugă şi lucrările necesitate pentru asanarea terenurilor infectate.
Antraxul are şi o importanţă sanitară, prin faptul că se transmite la om.
Infecţia se face prin manipularea cărnii, a cadavrelor sau a produselor de origine animală, lâna, piei, păr, coarne etc.




Etiologie

    Antraxul este produs de B.Anthracis, un bacil aerob, imobil, care în culturile tinere în special, se prezintă sub forma dreptunghiulară regulată. Este lung de 4 – 6 microni, şi gros de 1 – 1,35 microni, Gram pozitiv. În organism ca şi pe medii de cultură cu lichide organice (sânge, ser) capsulează şi  capsula poate fi pusă în evidenţă prin coloraţia Giemsa. (Capsula se colorează în roz iar bacilul în albastru).
    Bacillus anthracis are proprietatea de a sporula în anumite condiţii. Acestea sunt determinate de factori interni (unele tulpini sporulează intens, altele mai slab) şi de factori externi, de mediu (uscarea, prezenţa aerului, pH. Alcalin, sărăcia în substanţe anutritive, favorizează sporularea). Dintre factorii externi temperatura are rol important.    
    Procesul de sporulare este intens la temperaturi de 30° – 37°. Sporii sunt ovali, situaţi în centrul formei vegetative şi nu diformează corpul bacilului. Sub 14° sau peste 42°, sporularea încetează. În cadavrele nedeschise, bacilul nu sporulează, ori se lizează sub acţiunea proceselor de putrefacţie.
    În cazul când cadavrul a fost deschis şi bacilii au venit în contact cu aerul, ei sporulează şi procesul este cu atât mai intens, cu cât materialul infecţios a fost mai întins, împrăştiat, răspândit în straturi mai subţiri şi mai supus uscăciunii şi contactului cu aerul.
    Bacilul creşte pe mediile de cultură uzuale. În bulion formează un depozit cu aspect de vată, mediul rămânând limpede. Pe ogor, creste sub forma de colonii albe, asemănătoare fulgilor de zăpada, cu margini neregulate care privite cu lupa, au aspectul de păr frizat.
    Formele vegetative sunt puţin rezistente fiind distruse cu uşurinţa de către lumina solara (6 – 12 ore), căldura la (la 55° – 60° - în 15 minute), suc gastric, dezinfectante ( formol, fenol, sodă caustică, var cloros în soluţie de 1-5 %, sublimat 1% ) în câteva minute sau prin putrefacţie (dependent de temperatură, în câteva ore sau zile).
    Sporii însă sunt foarte rezistenţi. În el rezistă mulţi ani – chiar zeci de ani în solurile afânate cu humus. În bălegar rezistă 8 luni iar în apă 2 ani şi jumătate. Rezistă mult timp în piei, lână etc. Rezistă câteva ore la 14° căldură uscată dar la 120° căldură umedă sunt distruşi instantaneu.
    Nu sunt distruşi prin putrefacţie nici de sucul gastric.
    Dezinfectantele distrug sporii numai în soluţii concentrate şi fierbinţi. Glicerina care distruge formele vegetative, nu are nici o acţiune asupra sporilor. Antibioticele şi sulfamidele lizează formele vegetative dar nu au acţiune asupra sporilor.
    Tulpinile virulente sunt inhibate de 8 – 10 U.I. penicilină la 1 ml. Mediu sau de 5 gama streptomicină. Germenii capsulaţi în urma cultivării pe medii cu lichide organice, au aceeaşi sensibilitate faţă de aceste antibiotice. Sulfamidele sunt inhibate pentru B. Anthracis în doze de 0,04 grame pe 1 ml.
    Soma germenului conţine un poliosid de natura glucidică) iar capsula, o polipeptidă, care conţine un acid glutamic dextrogir. Din bacili fie capsulaţi sau necapsulaţi, se extrage si o nucleoproteidă care se comportă ca un antigen complet.
    Conţinutul în acid ribonucleic al corpilor microbioni variază cu vârsta culturii dar acidul dezoxiribonucleic variază în raport cu tulpina. Conţinutul în acizi nucleici este mai mare la tulpinile virulente decât la cele atenuate. Antigenic,  B. Antharacis este apropiat de o serie de germeni din genul Bacillus (cereus, myciudes, megaterium etc.).
    Cultivat în anumite condiţii, se obţin variante cu patogenitate scăzuta sau fără proprietatea de a capsula. Scăderea virulenţei germenilor cultivaţi la temperatura de 42°-43°, a fost demonstrată prima data de Pasteur apoi de numeroşi alţi cercetători. La aceste temperaturi, bacilul nu sporulează dar virulenţa scade. Rezultatele asemănătoare se obţin şi prin cultivarea pe medii care conţin diverse substanţe antiseptice în concentraţii care nu inhibă creşterea.
    Cultivarea bacililor pe medii care conţin lichide organice, duce la apariţia de variante atenuate, care nu-şi mai recapătă virulenţa.
    Fermentează repede glucoza şi trehaloza şi mai încet zaharoza, maloza, levuloza etc. Lichefiază gelatina, reduce nitraţii în nitriţi, nu produce indol şi are proprietăţi hemolitice mai slabe decât bacilii antracoizi dar lizează globulele de om şi iepure.
    B. Antracis precipită cazeina din lapte. Alcalinizează mediul ca o consecinţă a producţiei de amoniac rezultat din dezintegrarea peptonelor, albumozelor şi proteinelor serice.
    În organism, bacilul secretă agrezine şi îşi formează o capsulă, care are după unii un rol important în patogeneza bolii. Elaborează substanţe  antigenice precipitante, rezistente la căldură şi putrefacţie şi pe aceasta se bazează reacţia de termoprecipitare, folosită curent în diagnosticul bolii.
    Animalele de experienţă cele mai sensibile sunt şoarecii apoi cobaii, care inoculaţi, mor de antrax in 48 -72 ore. Iepurii şi şobolanii sunt mai rezistenţi.




Caracterele epizootologice


Specii receptive.  În mod natural, animalele cele mai receptive sunt caprele, urmând în ordinea receptivităţii oile, taurinele, caii, bivolii, cămilele, porcii, carnivorele apoi pasările care sunt cele mai rezistente, deşi se îmbolnăvesc şi ele în mod natural, mai ales după consumul de carne contaminată.
    Sunt receptive şi animalele sălbatice, atât rumegătoarele (cerbi, caprioarele), carnivorele (lupi, vulpi), rozătoarele (iepuri) şi alte animale.
    Omul este mai puţin receptiv decât erbivorele şi se îmbolnăveşte fie prin consumul de carne contaminată fie prin manipularea produselor animale, (lână, piei, coarne).
    Animalele mai tinere, de rase perfecţionate, fac mai uşor boala, pe când animalele de rase rustice, mai bătrâne şi care au trăit în zone contaminate, sunt mai rezistente.
    Receptivitatea creşte în cazul oboselii, inaniţiei, răcelii, supraîncălzirii, în caz de hipo sau avitaminoze, în timpul schimbării dinţilor, în cazul tulburărilor digestive.
    Frecvenţa bolii la anumite specii depinde nu numai de gradul de receptivitate, ci şi de felul de viaţă al animalelor, de sursa de infecţie, tipul de alimentaţie, condiţiile geo-climatice.
    Astfel, caprele care circulă în turmă cu oile, fac antraxul mai rar, deşi sunt mai receptive, din cauza ca îşi culeg hrana altfel decât oile care o căută pe pământ.
    În ţara noastră, după statisticile existente antraxul este mai frecvent la taurine decât la oi dar în unii ani cu condiţii meteorologice deosebite (ploi, inundaţii), antraxul apare mai frecvent la oi. Datele referitoare la frecvenţa mai mare a antraxului la taurine pot fi datorate însa faptului că declararea cazurilor de mortalitate la taurine se face mai regulat decât la ovine.

    Sursele de infecţie în antrax, sunt constituite mai ales de animalele bolnave, cadavrele şi solul şi apa contaminate de acestea.
    Cadavrele animalelor moarte din cauza antraxului septicemic, constituie sursa primara. După A. Popovici, într-un mililitru de sânge de cobai mort de antrax se găsesc 1690 milioane de bacili iar într-un centimetru cub de splină de bou mort de antrax, de la 132 de milioane pana la 4.050.000.000.
    Animalele bolnave cu forma septicemică pot elimina bacili prin toate secreţiile şi excreţiile din cauza leziunilor vasculare şi a hemoragiilor.
    Animalele bolnave cu forma cronică, localizată, sunt mai puţin bogate în bacili, germenii fiind cantonaţi în organul lezat (amigdale, ganglioni).
    Cadavrele animalelor moarte, jupuite, autopsiate, sfâşiate de animale şi pasări răpitoare, reprezintă cea mai periculoasă sursă de infecţie, întrucât bacilii în contact cu oxigenul atmosferic sporulează, menţinându-se în stare virulentă un timp foarte îndelungat. Sporularea la temperaturi favorabile (30°-37°)  se face în câteva ore.
    În cadavrele nedeschise, bacilii se lizează sub acţiunea proceselor de putrefacţie într-un timp invers proporţional cu temperatura. La temperaturi joase, sporularea nu are loc dar în lipsa fenomenelor de putrefacţie, formele vegetative pot rămâne viabile timp de o lună, astfel că, dacă în acest interval de timp apar condiţiile necesare sporulării, aceasta se poate produce.
    Vara temperatura este favorabila sporulării dar favorizează şi procesele de putrefacţie, astfel că o parte din bacili se distrug dar o parte pot sa sporuleze iar  sporii daca s-au format, persistă un timp îndelungat.
    Produsele animale : piei, blănuri, lână, păr, coarne, oase etc. Împreuna cu obiectele confecţionate din ele conţin spori şi pot contamina animalele şi oamenii care vin în contact cu ele.
    Dintre aceste produse pieile  prezintă pericolul cel mai mare. Intr-adevăr, dacă părul, lâna, coarnele, oasele, pot fi sterilizate în mod cert prin autoclavare, pieile nu suportă aceasta operaţie iar prelucrările la care sunt supuse în procesul de tăbăcire, nu distrug sporii.
Prezintă de asemenea pericol venisecţiile practicate la animalele bolnave de antrax, întrucât sângele conţine un număr mare de germeni, care ajunşi în mediul exterior, sporulează şi sporii odată formaţi, persistă în sol cu zecile de ani.
Furajele de origine animala (făina de sânge, de carne, de oase) pot fi contaminate dacă au fost preparate din materie primă insuficient autoclavată. În acest caz, prin exportul şi importul lor, pot determina o redistribuire a antraxului pe scară intercontinentală, aşa cum se citează cazuri în S.U.A. şi în alte state unde în urma importului de furaje de origine animală au izbucnit enzootii importante în localităţi în care antraxul nu apărea de obicei.
Sursele secundare de infecţie sunt reprezentate de obiectele, solul şi apa, care au venit în contact cu produsele infecţioase constituite mai ales din cadavre. Este de subliniat că pot sporula bacilii nu numai la suprafaţa solului, ci şi în cazul cadavrelor îngropate. Este adevărat că în interiorul cadavrelor, bacilii nu sporulează dar de regulă, cadavrele prezintă scursori sanguinolente care vin în contact cu aerul un oarecare timp. Din aceasta cauză, la îngroparea cadavrelor cu antrax, se recomanda să se toarne var nestins dar cel mai bine este ca acestea sa fie arse în crematoriu sau să se arunce în puţul sec unde sub influenta proceselor de putrefacţie şi concurentei vitale dintre germeni, sporii se distrug.
Solul contaminat reprezintă sursa telurica de antrax. Persistenţa germenilor sporulaţi în sol se explică numai parţial prin rezistenţa sporilor, întrucât aceştia, sub influenta concurenţei vitale a germenilor, se distrug în cele din urmă. Intr-adevăr, sporii pot dispare după un oarecare timp în urma acţiunii antibiotice a bacteriilor solului sau în urma acţiunii unor plante de cultura (grâu, secara, măzăriche, trifoi, usturoi, ceapa) prin fitocidele ce le conţin. Totuşi, solul se poate îmbogăţi în germeni, printr-o nouă contaminare sau prin multiplicarea bacililor în sol.
În solurile cu humus în special, după Stamatin şi col.(1950) bacilii se pot multiplica dacă temperatura este convenabilă (25°-26°) pH 6 – 8 şi umiditatea este de 16 – 44 %.
Când aceste condiţii încetează, bacilii sporulează din nou şi procesul s-ar repeta, astfel că până la urmă, solul s-ar îmbogăţi în spori.
    Sporii pot fi antrenaţi cu apele de ploaie, pot fi scoşi la suprafaţă prin apele freatice şi pot fi duşi cu apa la distante mari, spre zonele joase mlăştinoase şi inundabile.
Sporii mai pot fi scoşi din adâncime şi de către rame ( aşa cum a arătat Pasteur şi Joubert ) şi prin lucrări agricole – săpături, arături şi de către plante. Din această cauză, în cazul îngropării superficiale a cadavrelor antraxul apare periodic sub forma de enzootii în fiecare an.
    Intr-adevăr, cercetarea cauzelor care au dus la apariţia enzootiei, nu rare ori duc la constatarea că un cadavru a fost îngropat pe păşune sau ca păşunea se afla în apropierea sau în aval de cimitirul de animale sau că pe locul de păşunat, cu 10 – 20 ani în urmă a fost un cimitir de animale.
    Pot constitui surse de infecţie şi întreprinderile care prelucrează produse animale precum şi instituţiile unde se lucrează cu animale bolnave şi germeni patogeni, tăbăcarii, ecarisaje, laboratoare, fabrici unde se prelucrează lâna, părul de animale etc. De aici germenii sunt duşi cu apele de canalizare sau cu deşeurile în râuri de unde se pot răspândi pe suprafeţe mari şi la distanţe apreciabile.
    Furajele recoltate de pe terenurile infectate prin revărsarea acestor ape, pot genera focare de antrax mai ales sub forma apariţiei de cazuri sporadice.
    Insectele hematofage au un anumit rol în răspândirea antraxului, mai ales în locurile mlăştinoase, umede, împădurite, unde acestea se găsesc în număr mare. Ele pot zbura pe  distanta de câţiva km. Şi înţepând animalele bolnave şi apoi pe cele sănătoase, pot transmite boala pe terenuri întinse dând naştere la adevărate epizootii mai ales la cai şi taurine.
    Contribuie la răspândirea antraxului şi carnasierele sălbatice şi domestice şi pasările care, fiind rezistente la îmbolnăvirea naturală, nu fac boala dar pot elimina sporii prin fecale, la mari distante dacă au sfâşiat şi au consumat cadavre provenite de la animalele moarte din cauza antraxului.    
    Este adevărat că în cadavrele proaspete nu există decât forme vegetative dar în cazul când un cadavru a stat un oarecare timp neîngropat, bacilii aflaţi la suprafaţă, pot sporula. Sucul gastric distruge formele vegetative dar în cazul deglutiţiei unor bucăţi mari, acestea pot trece în intestin incomplet digerate şi conţinând germeni vii.
    Frecventa sezoniera a antraxului este destul de evidentă dar aceasta nu are un caracter strict. Antraxul poate apare în tot cursul anului dacă animalele consumă furaje contaminate cu spori.
    În ţara noastră, frecvenţa cea mai mare a antraxului se constată în luna august. Frecvenţa mai mare a antraxului în timpul verii, se datorează faptului că vara, animalele vin mai uşor în contact cu sursele de infecţie (terenuri infectate) iar în perioadele de secetă, când animalele sunt obligate să rupă iarba lângă pământ, au posibilitatea de a ingera mulţi spori. Pe de altă parte, vara zboară insectele hematofage care au rol important în răspândirea bolii.
    În unele ţări, frecvenţa sezonieră a antraxului este mai puţin exprimată şi aceasta se explică  atât prin caracteristicile climei cât şi prin felul de exploatare a animalelor, mai mult la grajd şi mai puţin la păşune.
Dinamica epizootică.  Cu toate că antraxul nu este propriu zis o boală contagioasă şi apare de regulă sub forma de cazuri sporadice sau enzootii fără tendinţa de difuzare, uneori poate lua şi un caracter epizootic. Antraxul apare de obicei vara la păşune, sub forma de enzootii dar daca vaccinările anticărbunoase nu se fac regulat, în locurile contaminate, el apare în mod periodic.
În perioada de stabulaţie, antraxul apare de obicei sub formă de cazuri sporadice, atunci când animalele consumă furaje recoltate de pe locuri infectate sub forma de enzootii dacă este vorba de furaje de origina animală contaminate (faine de carne, oase etc.).
Apariţiile cu caracter epizootic se datoresc de obicei insectelor hematofage care pot transmite boala pe teritorii şi la distanţe mari dar ele pot fi datorate şi furajării cu alimente puternic contaminate sau pot fi urmarea unor inundaţii, sporii fiind aduşi de ape din locuri contaminate.




Mecanismul de infecţie


Căile de infecţie.  În antrax, infecţia se realizează de obicei prin ingestia de spori, formele vegetative fiind distruse de sucul gastric. Germenii pătrund în organism prin soluţiile de continuitate de la nivelul cavitaţii bucale, farinxului, amigdalelor şi intestinului subţire.
Uneori, infecţia se realizează prin contaminarea soluţiilor de continuitate ale pielii de către materialul infecţios (direct sau prin intermediul insectelor hematofage).
Rolul insectelor hematofage în transmiterea antraxului  a preocupat pe mulţi cercetători, stabilindu-se că poate fi transmis de către Tabanide (T.rubidus , T.striatus, T.autumnalis, T.bovinus, etc.). Stomoxis calcitrans, Stegomya fasciata, ţânţari din genul Anopheles şi altele.
    La carnasiere, pasări şi porci, infecţia se poate realiza şi cu ajutorul formelor vegetative care dacă sânt ingerate în cantitate mare, pot trece prin stomac fără a fi distruse  în totalitate sau pot pătrunde prin soluţiile de continuitate din cavitatea bucală.
    La oi, din cauza felului de viaţă, infecţia se realizează adesea şi pe cale respiratorie, inhalarea prafului care conţine spori.
    Pulmonul reprezintă o poartă de intrare importantă pentru sporii bacilului cărbunos şi acest lucru rezultă atât din observaţia că antraxul este mai frecvent la oaie în anotimpul secetos, când are ocazia de a inhala mai mulţi spori, cât  şi din observaţii asupra antraxului la om. Scărmănătorii de lâna care inhalează sporii din lâna oilor moarte de cărbune, fac antrax pulmonar. Antraxul pulmonar a fost descris şi la porc. (Cernaianu şi Popovici).


Patogeneza.  Sporii pătrunşi în organism germinează dând forme vegetative care ies din spori necapsulaţi. Dacă numărul lor este mic, germenii sunt distruşi de către fagocite dar daca sunt mai mulţi, unii reuşesc să-şi formeze capsula şi încep să secrete agresiune împiedicând fagocitoza. Capsularea începe după 5 – 10 minute şi la o jumătate de oră procesul de capsulare este terminat. De aici înainte, multiplicarea devine intensă şi prin vasele limfatice, bacilii ajung în ganglionii regionali respectivi. Sub acţiunea  exotoxinelor ca şi a endotoxinelor puse în libertate prin dezagregarea bacililor, se produce reacţia locală infiltraţia  seroasă sau sero-hemoragică (carbunculul primar).
Pe cale limfatică, bacilii deşi sunt în parte distruşi la nivelul ganglionilor, ajung totuşi de la un ganglion la altul, până în canalul toracic de unde se varsă în torentul circulator. Aici sub acţiunea substanţelor antibacteriene, o parte din bacili sunt distruşi dar o parte ajung în ţesuturi şi organe unde se multiplică intens, mai ales în splină, măduva osoasă, ţesutul conjunctiv subcutant. Când toate substanţele bactericide ale sângelui au fost neutralizate, din aceste organe, bacilii ajung în sânge şi încep să se înmulţească invadând toate organele şi ţesuturile, producându-se septicemia care este urmata de moarte.
La animalele foarte sensibile (oi, capre) procesul infecţios capătă de la început un aspect septioomic din cauza slabei fagocitoze şi slabei puteri bactericide a sângelui.
La animalele foarte rezistente (carnivore, porci, pasări) – procesul infecţios este oprit la nivelul porţii de intrare sau la nivelul ganglionilor regionali respectivi, fără ca bacilii să ajungă în sânge. În acest caz, se produc leziuni hemoragice şi necrotice în organele respective (în amigdale, farinx, intestin sau în ganglionii retrofaringieni, submandibulari şi mezenterici). În acest caz, simptomatologia este mai ştearsa sau inaparentă, boala putându-se vindeca.
Moartea animalelor bolnave de antrax se datoreşte în specia hipoxiei şi anaxiei tisulare consecutive absorbţiei oxigenului de către bacili care sunt strict aerobi precum şi acţiunii exotoxinelor şi andotoxinelor eliberate din corpii microbieni în urma dezintegrării lor. Aceste toxine provoacă, tulburări circulatorii şi acţionând asupra endoteliului vascular, produc alteraţii ale vaselor urmate de hemoragii.
În mecanismul morţii este incriminată şi înmulţirea externă a germenilor care produc embolii şi îngreunează circulaţia, ajungâdu-se la rupturi vasculare şi hemoragii consecutive.





Tabloul clinic

Perioada de incubaţie variază în infecţia naturală de la câteva ore la 5 – 8 zile şi durata ei depinde de mai mult factori, receptivitatea organismului, cantitatea şi virulenţa germenilor, calea de infecţie.
În medie, perioada de incubaţie este de 1-3 zile şi numai rareori este mai lungă. În forma fulgerătoare,  este foarte scurta ( câteva ore ). La porci, perioada de incubaţie este mai lungă în comparaţie cu alte specii de animale.
Alterarea stării generale începe de obicei în momentul instalării septicemiei. Boala evoluează cu foarte rari excepţii, ca o boală acută, febrilă. Când infecţia s-a făcut pe cale faringiană, pot apare aici edeme care precedă apariţia tulburărilor generale.
După durata evoluţiei, se disting următoarele forme clinice :

•    Forma supraacută, fulgerătoare sau apoplectica este întâlnita la speciile cele mai receptive (oi şi capre).
Semnele clinice în această formă sunt de cele mai multe ori trecute cu vederea din cauza rapidităţii cu care se succed şi a morţii care se poate produce în 10 – 16 minute.
Cand boala dureaza mai mult (durata de ordinul orelor) se observa hipertermie, 41°, (hipertermia precedă de regulă apariţia tulburărilor generale) hiperemia mucoaselor, cordul pocnitor metalic, pulsul filiform, respiraţia accelerată, dispneică, mersul vaccilant, frisoane, hematurie. În cele din urmă, animalul prezintă scurgeri sanguinolente din orificiile naturale, cade în decubit, are contracţii musculare, moartea producându-se în 1 - 4 ore de la debut.

•    În forma acută întâlnită la taurine şi cai, boala are o durată mai lungă. Temperatura urcă la 40 - 41° şi peste 41° şi se menţine la acest nivel tot timpul evoluţiei bolii, pentru a scădea brusc înainte de moarte.
Caii prezintă colici, taurinele meteorisme, se observă hiperemia mucoaselor, pulsul este filiform, în discordanţă cu bătăile cordului care sunt puternice, cu sunet metalic, uneori atât de violente, încât pot fi percepute de la distanţă.
Discordanţa aceasta  dintre violenţa bătăilor cordului şi pulsul foarte slab, aproape imperceptibil, are importanţă în diagnosticul clinic al bolii.
Respiraţia este accelerată şi se observă tremurări musculare.
După câteva ore, mucoasele devin cianotice, cu echimoze, apare diareea sanguinolentă, hematuria şi în cele din urma animalul transpiră (este vorba de cal) are tenesme care pot duce chiar până la prolaps rectal. Aceasta formă are o durata de 10 – 24 ore şi animalul moare în hipotermie şi convulsii.

•    În forma subacută,  semnele clinice sunt în linii generale aceleaşi doar că pot apare perioade de ameliorare urmate de agravări şi foarte rar, de vindecări spontane dar de obicei, boala se termină cu moartea în 2 – 7 zile de la debut.

•    Forma septicemica cu tumori se întâlneşte la porci, cai, taurine. La porci, tumorile edematoase apar mai ales în regiunea gloso-faringiană şi din această cauză, se numeşte glosantrax sau angină cărbunoasă. La cai şi taurine, edemele numite şi tumori cărbunoase sau carbunculi, apar în regiunile bogate în ţesut conjunctiv (regiunea prescapulară, substernală, inguinală, etc.) jenând funcţiunea membrului respectiv din cauza caracterului lor invadator.
Tumorile cărbunoase la cabaline şi taurine, apar mai ales în cazul infecţiei pe cale cutanată, în timpul păşunatului în locuri umede, împădurite, când transmiterea bolii s-a făcut prin intermediul insectelor   hematofage. În acest caz este vorba de o leziune primară dar tumoarea cărbunoasă poate apare şi ca leziune secundară când poarta de intrare a fost alta decât soluţiile de continuitate ale pielii. Tumoarea cărbunoasa se prezintă sub forma unei tumefacţii de consistenţă păstoasă cu caracter edematos şi evoluţiei năvălitoare ajungând în câteva ore la dimensiuni foarte mari.
Aceasta formă poate evolua scurt  (2 – 4 zile) sau subacut (5 – 10 zile). În cazul formei anginoase, boala se poate termina cu moartea prin asfixie înaintea septicemiei sau, la porc, poate trece în formă cronică.
Forma anginoasă de antrax a fost descrisa şi la raţe ( Marian si col. 1959 ).


•    Forma cronica se întâlneşte de obicei la porc şi se manifestă
prin simptome dependente de localizarea procesului. În cazul localizării amigdaliene, sunt afectaţi şi ganglionii regionali şi după faza acută cu tulburări locale şi generale intense, procesul inflamator regresează, starea generală se ameliorează şi evoluţia devine subclinică. În cazul formei intestinale cronice, semnele clinice sunt necaracteristice sau lipsesc încât această formă constituie adesea o surpriză de autopsie.
Antraxul se poate manifesta si prin forme atipice care sunt rar întâlnite.
•    Forma cutanată apare mai ales la om.


1 •    Forma intestinală şi pulmonară se manifestă clinic ca şi
antraxul septicemic acut, cu deosebirea că predomină semnele determinate de organele afectate.
Forma intestinală este observată mai frecvent la carnasiere şi la porc decât la cabaline şi taurine şi apare în cazul ingerării unui număr mare de germeni. În această formă pe lângă tulburările generale deschise se observă la câine şi porc vomizări la cai colici iar la rumegătoare meteorisme.
Forma pulmonară este observată în cazul infecţiei pe cale respiratorie. Este mai frecventă la oi, mai  rară la porci şi mai rară la alte specii. Această formă este observată uneori şi la om  (boala scărmănătorilor de lâna).

•    Forma avortată  este rar întâlnită. Este observată mai ales la
taurinele de rase rustice şi bătrâne. Se manifestă printr-o simptomatologie ştearsa (stare subfebrila, indispoziţie,  inapetenţă ) urmată de vindecare.

•    Antraxul apiretic se observa la cal. Temperatura rămâne normală şi există manifestări din partea aparatului digestiv (colici).

In antrax numărul globulelor roşii scade (25 – 50 %) iar
 elementele albe cresc ca număr ( 62.000 mm3 ).


Modificări anatomo- patologice

    Decretul 167/955 interzice deschiderea cadavrelor animalelor moarte de antrax din cauza pericolului diseminării germenilor. Dacă aceste cadavre sunt totuşi deschise, leziunile constatate sunt dependente de forma clinică şi sunt cu atât mai puţin pronunţate şi mai necaracteristice, cu cât boala a durat mai puţin timp.
    În forma supraacută, leziunile sânt slab pronunţate şi se constată mai ales o diateză hemoragică, uneori linfadenită sero-hemoragică şi edeme subcutanate. La acestea se poate adăuga şi un edem gelatinos şi hemoragic al meningelor.
    În formele septicemice acută şi subacută, leziunile sunt caracteristice.
    Cadavrele sunt de obicei balonate, intra repede în putrefacţie, nu au rigiditate cadaverică iar din orificiile naturale se scurge un lichid sanguinolent. Mucoasele sunt cianotice şi au peteşii. La deschiderea cadavrului, se constată congestii şi hemoragii ale organelor interne. Sângele este necoagulat, negru ca păcura şi vâscos. În cavităţile seroase, se găseşte un lichid seros sau sero-hemoragic. Splina este mărită de 5-10 ori, este tumefiată, turgescentă, cu marginile rotunjite, cu pulpa moale, cu aspect noroios, negru vâscos şi filant. De multe ori se constată ruptura splinei. Microscopic se constată dezintegrarea structurii organului şi cantităţi mari de bacili.
    La porci, splina poate avea aspect şi dimensiuni normale dar uneori, prezintă zone tumefiate, asemănătoare infarctelor la nivelul cărora, pulpa splenică este noroioasa.
    Cordul, ficatul şi rinichii, sunt degeneraţi si friabili.
    În bazinet şi vezică, se găseşte urina amestecată cu sânge ca urmare a hemoragiilor la nivelul glomerulilor renali. Se mai pot găsi leziuni de enterită hemoragică difuză sau în focare, cu infiltraţia sero-hemoragică a mucoasei sau cu focare de necroză.
    În formele cu tumori, se mai găsesc infiltraţii sero-hemoragice ale ţesutului conjunctiv subcutan în zona tumorii.
    În glosantrax, moartea se poate produce dese ori prin asfixie, înainte de a se instala septicemia şi în acest caz, numai în regiunea gloso-faringiană şi ganglionii regionali, se găsesc infiltrate seroase sau sero-hemoragice.
    În forma cronică, se găsesc leziuni de tip hemoragic necrotic în amigdale şi ganglionii regionali sau în intestin şi ganglionii mezenterici.







Diagnosticul


Diagnosticul clinic al antraxului este destul de nesigur din care cauză, se va suspiciona antraxul în toate cazurile de moarte subită sau în caz de edem în regiunea faringiană sau în alte regiuni.

Antraxul se poate confunda:

-    la porci, cu formă edematoasă a pasteurelozei;
-    la taurine, cu pasteureloza, cărbunele emfizematos, piroplasmozele, edemul malign;
-    La oi, cu exterotoxiemia anaerob[, piroplasmoza;
-    La cal, cu anemia infecţioasă forma acut[, pasteureloza, colicile de diverse entiologii;

La toate speciile, antraxul se poate confunda cu  congestia sau edemul pulmonar acut, cu hemoragiile cerebrale, insolaţia.
La stabilirea diagnosticului, trebuie să se ţină cont dacă animalele au fost vaccinate contra antraxului şi dacă în zona respectivă apar bolile cu care antraxul se poate confunda.
Lipsa datelor epizootologice îngreunează sau uneori, face imposibilă stabilirea diagnosticului de antrax, pe animalul în viaţă.
Pentru diferenţierea antraxului de piroplasmoză, se fac frotiuri din sângele periferic şi se colorează cu May-Grunald-Giemsa pentru a se pune în evidenţă parazitul. Se va ţine cont de asemenea de stricta sezonicitate a piroplasmozei şi de prezenţa căpuşelor.
Diferenţierea antraxului  de cărbunele emfizematos şi edemul malign, se face prin examenul atent al edemului care este crepitant în cazul cărbunelui emfizematos şi edemului malign.
Diferenţierea clinică a antraxului de pasteureloză este mai dificilă mai ales dacă lipsesc datele epizootologice.
Diagnosticul anatomo-patologic nu se face de obicei din cauza interdicţiei deschiderii cadavrelor cu suspiciune de antrax. Dacă totuşi cadavrul a fost deschis, se va ţine cont de leziunile deschise la cap „modificări anatomo-patologice” .
Diagnosticul de laborator, se face în toate cazurile când se bănuieşte antraxul. La laborator se trimite de la cadavrul nedeschis, os cu măduva  (metacarp, metatars) cu tot cu piele şi frotiuri de sânge. Osul se ambalează în vată muiată în sublimat 1%0 şi stoarsă.
Dacă suspiciunea de antrax s-a ivit în timpul autopsiei, se va trimite şi un fragment de splină ambalat după cum s-a menţionat. În cazurile de glosantrax, este obligatorie trimiterea unei porţiuni de edem cu ganglionii respectivi. În cazul când nu se găseşte altceva, cadavrul fiind găsit distrus, se trimite o porţiune de piele sau porţiune de ureche. Antigenul precipitant nu este distrus  prin putrefacţie şi poate fi decelat prin reacţia Ascoli-Valenti.
Recoltarea probelor pentru laborator se face la cimitirul de animale, puţul sec sau crematoriu, spre a se evita răspândirea germenilor. Se iau deasemenea măsuri pentru protecţia persoanelor care manipulează materialul patologic.
Examenul de laborator constă în primul rând din examenul fortiurilor colorate cu metoda Giemsa pentru punerea în evidenţă a capsulei.
Punerea în evidenţă a capsulei în frontiurile din sânge şi organe, nu prezintă nici o dificultate şi se poate face chiar la nivelul şi cu mijloacele unui dispensar veterinar. În materialele patologice putrefiate, bacilii se lizează dar rămân capsulele goale care pot fi puse în evidenţă.
În laboratoare, din materialul patologic se fac însămânţări pe medii de cultură obişnuite, în scopul izolării bacilului. Dacă bacilii sunt sporulaţi şi materialul este infectat cu alţi germeni, suspensia de organ se încălzeşte la 80° pentru a distruge formele vegetative iar culturile se fac în placi, în scopul de a obţine colonii izolate.
Examenul serologic se execută prin reacţia de seroprecipitare Ascoli-Valenti. Din organe (chiar putrefiate) se fac extrase la cald, prin fierberea unor fragmente în ser fiziologic (în proporţie de 1 gr. organe la 5 ml ser fiziologic) timp de 10 minute.
Din piei, extractul se face la rece, timp de 48 de ore, în ser fiziologic fenicat 0,5%
Extractele se filtrează prin vată de azbest pentru a fi perfect limpezi. Serul precipitant se introduce cu o pipetă  bine efilată spre a se forma doua straturi distincte. Reacţia se socoteşte pozitivă dacă la nivelul de separare a straturilor, se formează un inel tulbure.
Extractele de organe, în care precipitinogenul se află în cantitate prea mică, pot fi îmbogăţite prin tratarea lor cu ser precipitant, resuspendarea precipitatului într-un volum mic de ser fizilogic si repunerea în libertate a precipitinogenului prin fierbere ( V.Popovici 1958 ) .
Reacţia Ascoli nu este strict specifică. Ea poate fi falsificată prin prezenţă în materialul de cercetat (în special în mezeluri, pastrămi, carne tocată) a bacililor înrudiţi antigenic (B.mezentericus, antracoides, subtilis, megaterium, etc.) .  
Fiecare dintre procedeele de diagnostic menţionate da un procent oarecare de erori. Astfel, după datele serviciului de diagnostic al Institutului Pasteur Bucuresti din anii 1936 – 1940, frotiurile au dat cca. 18% erori, culturile cc. 24% iar reacţia Ascoli 15%.
Procesul de erori este în funcţie şi de organul examinat. Dintre toate organele, splina dă cel mai mic procent de erori.






Tratamentul


    Tratamentul se poate încerca în faza incipientă a bolii. Se injectează subcutan şi intravenos ser anticărbunos 200 – 500 ml la cal, 100 – 200 ml la taurine, 30 – 50 ml la animalele mici. Tratamentul se repeta dupa 5 – 6 ore dacă temperatura nu scade.
    Rezultate mai bune se obţin cu penicilină în asociaţie cu serul anticărbunos. Se injectează la animalele mari 400.000 – 500.000 UI intramuscular, doza repetându-se la interval de 12 ore.
    Se foloseşte deasemenea teramicina intravenos 4 mg/1 kg viu în prima zi şi 2 mg/kg în zilele următoare.
    Streptomicina se administrează în doza de 10 mg/Kg.



    Profilaxia şi combaterea


    Antraxul fiind o boala telurică, este necesar să se ia măsuri pentru asanarea terenurilor infectate şi prevenirea reinfectării lor, prin distrugerea cadavrelor într-un mod corespunzător (puţuri seci, crematorii). Aceste terenuri dacă nu se reinfectează, sporii dispar în câţiva ani dar acţiunea de asanare poate fi grăbita prin cultivarea lor cu plante trifoliene.
Terenurile cunoscute ca infectate nu vor fi folosite ca păşuni sau loc de construcţie pentru adăposturi de animale.
Se vor aplica prevederile decretului 167/ 955 privind prevenirea formării de noi focare.
    Se va exercita controlul circulaţiei animalelor şi produselor de origine animală (carne, lâna, piei etc.).
    Controlul întreprinderilor care colectează, transportă şi prelucrează produse animale (târguri, centre de colectare, abatoare, depozite de piei şi lâna, tăbăcarii, ecarisaje, cimitire de animale, laboratoare, institute).
    Vaccinarea preventivă periodică a animalelor în zonele în care apare antraxul.
Este necesar să se execute un control sever în special în ce priveşte colectarea pieilor iar întreprinderile care manipulează produse animale trebuie să aibă instalaţii pentru purificarea apelor reziduale.
Imunizarea activă a animalelor este unul dintre cei mai importanţi factori din ansamblul măsurilor profilactice ale antraxului.
Vaccinarea anticărbunoasa periodică a animalelor satisface dezideratul imediat de a se preveni îmbolnăvirea animalelor dar are şi rezultate de perspectivă întrucât, dacă se previne apariţia de noi cazuri, se previne şi îmbogăţirea solului cu spori. Astfel, dacă vaccinarea se aplica regulat, la toate animalele receptive, o perioadă de timp mai îndelungată, sporii din sol sfârşesc  prin a dispare, ca urmare a lipsei de aprovizionare a lui cu germeni din cadavre.
Pentru imunizarea activă se foloseşte vaccinul anti-cărbunos.
De la vaccinurile pasteuriene, intrate în practică din 1881 şi obţinute  prin atenuarea bacililor prin căldură, s-au obţinut progrese importante sub raportul evitării accidentelor ce le dădeau uneori aceste vaccinuri.
Accidentele frecvente date de vaccinurile pasteuriene erau datorite fie virulenţei tulpinilor folosite la prepararea lor fie acţiunii altor germeni care infectau vaccinul fie imunizării nesatisfăcătoare conferite de vaccin,
Tencovshi a fost primul care a înlocuit formele vegetative din vaccinul anticărbunos cu sporii, în excipient glicerinat.
Astăzi, în toate ţările, vaccinurile anticărbunoase sunt constituite din suspensii de spori şi nu de forme vegetative,
La noi în ţară, pentru prepararea vaccinului anti-cărbunos, se foloseşte tulpina sporogena, acapsulogena, edematogena, apatogena, creata de Stamatin în 1936 ( tulpina 1190 R ).
Pentru imunizarea pasivă se foloseşte serul anticărbunos care se prepară prin hiperimunizarea căilor. În ţara noastră se foloseşte pentru hiperimunizare tot tulpina 1190 R. Imunizarea pasivă conferită de aer, durează doar aproximativ două săptămâni.
Vaccinul anticărbunos folosit la noi în ţară, este o suspensie de spori din tulpina 1190 R, în proporţie de 60 de milioane spori la 1 ml. Intru-un excipient care conţine glicerină 50%, saponină 1% şi geloză 2% ca substanţe adjuvante.
El se inoculează în doză de 0,25 – 1 ml, dependent de specia şi vârsta animalului.
      Vaccinul anticărbunos folosit în ţara noastră da accidente postvaccinale în proporţii mult mai reduse şi de gravitate mult mai mică decât vaccinurile pasteuriene. Aceste rare accidente constau din edeme care depăşesc 20 cm în diametru şi au tendinţa de extindere. În aceste cazuri, se injectează ser anticărbunos în doza de 50 – 300 ml subcutan si intravenos.
În afară de ser, în asemenea cazuri se aplică comprese reci, se administrează clorură de calciu, tonice cardiace şi penicilină.
Unele accidente postvaccinale pot fi cauzate de acutizarea unor infecţii latente cu pasteurele, Cl.chauvei, streptococi, germeni ai gangrenelor gazoase, stafilococi. În aceste cazuri se aplică un tratament adecvat.
În planurile de acţiuni sanitare veterinare, se prevăd vaccinări ale animalelor  în zonele în care antraxul a aparul în ultimii 10 ani. Vaccinarea se face înainte de ieşirea animalelor la păşune şi se aplică la toate taurinele trecute de 6 luni şi la toate ovinele. Porcii se vaccinează numai în focare şi în efective amenitate de contaminare (vaccinare de necesitate).
    Vaccinarea este o metodă de profilaxie foarte eficace şi a redus mult apariţia antraxului dar nu trebuieşte privită ca metodă exclusivă întrucât măsurile de profilaxie nespecifică şi în special evitarea infecţiei solului prin cadavre, au o mare importanţă în acţiunea de eradicare a bolii.
În caz de apariţie a antraxului, se vor lua în linii mari următoarele măsuri :
-    Cadavrele se vor distruge transportându-le la puţul sec unde se aruncă cu piele cu tot. Transportul se face în condiţii care să evite răspândirea infecţiei.
-    Dezinfecţia obiectelor contaminate şi adăposturilor.
-    Termometria animalelor, cu izolarea acelor găsite febrile sau cu semne clinice suspecte şi supunerea lor la tratament.
-    Serumizarea animalelor sănătoase cu 20-50 ml ser la animalele mari şi 10-20 ml. la animalele mici.
-    Vaccinarea acestora după 10 zile de la serumizare.

Activitatea preventivă a serului imun nu este la fel folosită de către toate speciile de animale. Cercetări de laborator ( Isopescu ) şi mai ales observaţii de pe teren arată că îmbolnăvirea naturală a oilor nu este prevenită nici de doza de 30 ml.ser. Din această cauză oile se vaccinează direct fără serumizare prealabilă.
Pe animalele bolnave nu se vor face operaţii sângeroase  (venisecţii) iar cadavrele nu se vor autopsia.
Cadavrele şi produsele de la animalele bolnave (piei, lâna, păr etc.) se vor transporta la puţul sec sau se vor îngropa, turnâdu-se peste ele var nestins. Acolo unde se poate, este mai bine ca acestea să se ardă.
Dezinfecţiea terenului, adăposturilor, vehiculelor etc. Se va face cu soluţie de sodă caustică 10% . Obiectele se spală cu cloramina 10% sau formol 4%. În decretul 167/ 955, antraxul este trecut ca o boală declarabilă supusă măsurilor de carantină.
Ridicarea măsurilor de carantină se face după ce au trecut 14 zile de la ultimul caz de moarte sau vindecare şi cel puţin 6 zile de la vaccinarea animalelor şi după executarea dezinfecţiei.










    Antraxul la om



Omul este receptiv la antrax, situându-se din acest punct de vedere între ierbivore şi carnasiere. La om, antraxul apare ca o boală profesională la măcelari, jupuitori, lucrători de la ecarisaj, tăbăcari, manipulanţi de lâna etc. Dar infecţia se poate realiza şi prin intermediul blănurilor, periilor etc. confecţionate din materiale infectate.
La om, forma cea mai des întâlnită este forma cutanată - pustula malignă sau popular – buba neagră.
În cazurile de infecţii aerogene, - la scărmănătorii de lână apare forma pulmonară iar în cazurile de consum de produse alimentare infectate apare forma intestinală.
Pustula maligna apare la 12 – 24 ore la locul de infecţie, sub forma unui nodul roşu-vânat care se transforma în veziculă cu lichid hemoragic. În jurul pustulei se formează un edem care se extinde iar centrul pustulei se necrozează.
Aceste manifestări locale se însoţesc de manifestări generale : febră, stare generală rea şi dacă nu se tratează, se termină deseori cu moartea.
    Antraxul pulmonar evoluează ca o pleuro-pneumonie sau bronhopneumonie şi netrat, este mortal.
    Antraxul intestinal, evoluează ca o enterita hemoragică gravă.
    Diagnosticul se stabileşte pe cale bacteriologică.
    Tratamentul se face cu ser anticărbunos asociat cu antibiotice (penicilina, teramicina, streptomicină).






 


PARTICIPARE PERSONALĂ






    Am participat la vaccinarea anticărbunoasă a unui efectiv de 400 bovine, 250 cabaline, 145 ovine şi 200 suine din comuna Coşoveni, judetul Dolj, împreună cu medical veterinar şi cu subalternii săi, în primavara anului 2007.
Am făcut vaccinarea folosind vaccin “Antravac”, la bovine in vârsta de peste 2 luni.
    S-a făcut contentia animalelor şi s-a administrat subcutanat o doza de 0,5 ml antravac pe una din laturile gâtului.
    La cabaline in varstă de peste 6 luni  am administrat 0,2 ml antravac subcutanat pe una din laturile gâtului.
    La ovine si caprine in vârsta de peste 2 luni s-au administrat 0,2 ml antravac subcutanat.
    S-a evitat vaccinarea animalelor febrile, în gestaţie avansată ( in ultima lună ), fatate recent ( in primele 3 saptamani ), sub varsta de 2 luni cu 7 zile inainte sau după imbaierea antiparazitară.
    La animalele cu reacţii foarte puternice, manifestate prin febră persistentă si edeme mari cu tendinte de extindere s-a aplicat tratamente cu ser anticărbunos si antibiotice, cunoscute ca active contra B.anthracis.
    Sterilizarea instrumentarului folosit la vaccinare s-a efectuat prin fierbere.

                B I B L I O G R A F I A


Axente P.    Valoarea diferitelor metoade de diagnostic in antrax. Probl.Zoot. şi Vet.Nr.2.1956.p.37.
Isopescu I.    Vaccinarea anticarbunoasa in conditii experimentale si de teren cu tulpini edematogene-acapsu-logene. Anuarul I.P.I.A. 1949. I. p.34.
Isopescu I.,
Grăsoiu G.,
Dănescu A.    Relatii intre locul de inoculare, reactia vaccinala si imunitate in vaccinarea anticarbunoasa.
Probl.Zoot. şi Vet.N.5.1959.p.37.
Kolesov S.G.
Marian A.,
Adamesteanu C.,
Cotiga O.    Problema vaccinoprofilaxiei antraxului la animalele in alte tari. Veterinaria 1957 N.1.p.86.
Cazuri de antrax la rate.Probl. Zoot.si Vet.
Popa O., Bica-Popii V.,
Roth R.    Modificari sezoniere privind durata infectiei si numarul de germeni din sange la cobali si iepurii morti in urma infectiei cu B.Antharacis.
Anuarul I.P.I.A. V.4.1953.p.165
Popovici Aurel.    Numarul germenilor vii continuti de organelle animalelor moarte sau sacrificate din cauza  in fectiei carbunoase.Anuarul I.P.I.A. V.II.1950.p.33
Popovici V.    O metoda de concentrare a precipitinohenului carbunos din extractele folosite in R.Ascoli. Anuarul I.P.I.A. V.VIII.1958.p.217.
Stamatin N.,
Lungu I.,
Isopescu I.,
Popa O.,
Draghici D.
Stamatin N.,
Popa O,.
    Ce se intampla cu bacili carbunosi raspanditi pe sol odata cu sangele animalelor infectate.(I) Anuarul I.P.I.A. 1950.p.26.
Ce se intampla cu sporii carbunosi din solurile infectate si supuse unor conditii variate de mediu.Anuarul I.P.I.A. 1953.p.155.

LICEUL DE SPECIALITATE VETERINA MALU MARE PROIECT PENTRU DIPLOMA DE ATESTAT CLSASA A XII.