1 PROBLEME ETICE REZULTATE DIN PROGRESUL MEDICINEI,
LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI TREI

Medicina umană este ramura ştiinţelor biologice care studiază organismul uman şi funcţionarea acestuia în scopul conservării şi restabilirii sănătăţii. Medicina studiază etiologia, patologia clinică, diagnosticul, tratamentul şi profilaxia bolilor care afectează organismul.

De la medicina empirică din etapele timpurii ale istoriei umanităţii s-a ajuns astăzi la medicina bazată pe dovezi. Au apărut şi s-au dezvoltat ramuri noi ale medicinii. Conceptul de sănătate a căpătat noi valenţe, OMS definind astăzi sănătatea ca starea completă de bine bio-psiho-social a individului, şi nu doar ca absenţa bolii sau a infirmităţii.

Medicina modernă operează cu concepte din majoritatea ştiinţelor fundamentale sau aplicate, de la ştiinţele naturii (fizică, chimie, biologie), până la modele matematice complexe şi noţiuni din câmpul filozofiei şi artei. Ştiinţele fundamentale şi cercetarea aplicată în domeniul medical au furnizat metode tot mai complexe de explorare a organismului uman, şi au determinat o creştere exponenţială a posibilităţilor terapeutice, de-a lungul timpului. Numeroase descoperiri au determinat progrese importante în diagnosticul şi tratamentul bolilor precum şi în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale.

Aceste progrese ale medicinii au generat şi o serie de probleme de etică medicală, cele mai multe controversate. Iată câteva exemple: euthanasia (moartea asistată) bolnavilor incurabili, menţinerea într-o stare de viaţă vegetativă – cu ajutorul aparatelor – a bolnavilor în stare de moarte cerebrală, avortul la cerere sau în scop terapeutic, contracepţia, metodele de reproducere umană asistată, folosirea în scopuri de cercetare sau terapeutice a ţesuturilor recoltate de la embrioni umani, clonarea.

O problemă controversată de etică medicală o reprezintă euthanasia. Avem dreptul să prelungim suferinţa unui bolnav incurabil când acesta solicită un sfârşit asistat medical (moartea asistată)? La 1 aprilie 2001, Olanda a devenit prima ţară din lume care a legalizat euthanasia. Există numeroase organizaţii care fac presiuni pentru legalizarea acesteia şi în alte state. În România, Codul deontologic aprobat de Colegiul Medicilor interzice explicit şi implicit euthanasia.

În mod implicit, în articolul 23 se specifică: „medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând demnitatea muribundului, dar în nici un caz nu are dreptul să-i provoace moartea în mod deliberat, act ce constituie o crimă, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient”.
În mod explicit în articolul 27 este specificat : „se interzice cu desăvârşire euthanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace apte de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea sau prognosticul bolii”.

Legat de euthanasie, cât de morală este recoltarea de organe vitale de la un bolnav în stare de viaţă vegetativă, fără şanse de vindecare, în scopuri de transplant? Conceptul de moarte a suferit transformări radicale la sfârşitul mileniului doi, prin apariţia noţiunii de „moarte cerebrala” şi legiferarea recoltării in vivo  a organelor vitale în scop de transplant.


1 Avem dreptul să menţinem într-o stare de viaţă vegetativă cu ajutorul aparatelor un bolnav cu excluderea funcţională a scoarţei cerebrale (sindrom apallic)? In SUA există încă din 1976 Natural Death Act (legea privind moartea naturală) document emis de statul California şi extins în termeni echivalenţi în alte state americane. Concret legea recunoaşte dreptul oricărui adult de a dispune de neaplicarea şi întreruperea „terapiilor de menţinere în viaţă” în cazul în care se află „la limita extremă a condiţiilor esenţiale”.

Prin „condiţii existenţiale extreme” se înţelege faza terminală, în care folosirea terapiilor ar întârzia moartea, dar nu ar conduce la recuperarea vieţii. Prin terapii de susţinere a vieţii se înţelege orice mijloc sau intervenţie medicală care, mecanic sau artificial, susţine, reactivează sau înlocuieşte o funcţie vitală naturală şi conduce doar la o întârziere a morţii. Pacientul trebuie să aibă un diagnostic terminală stabilit de doi medici.

Această dispoziţie (living will) trebuie să fie semnată de beneficiar în prezenţa a doi martori, care să nu fie legaţi de acesta prin legături de rudenie sau afinităţi, sau destinatari ai bunurilor sale, să nu fie medicul curant sau un subordonat al acestuia sau al instituţiei de tratament. Dispoziţia, elaborată în scris pe un formular foarte precis, prevede neaplicarea ei la pacientele însărcinate, şi are valabilitate timp de cinci ani.
 
Este moral avortul la cerere, ca metodă de control al naşterilor, sau avortul numit „terapeutic”, în caz de boli grave ale mamei sau fătului? Nu există un răspuns cu şanse reale de a fi unanim acceptat. Este o problemă cu numeroase conotaţii morale şi religioase, reglementată politic în mod diferit de state diferite. Extremele sunt reprezentate, pe de o parte, de statele islamice, în care atât avortul la cerere cât şi cel în scop terapeutic sunt strict interzise de lege, şi, pe de altă parte, de China, care duce o politică agresivă de limitare a creşterii populaţiei, inclusiv printr-o politică pro-avort. În Europa, Islanda a fost prima ţară care a legiferat avortul la cerere ca metodă de control al naşterilor. A fost urmată, mai devreme sau mai târziu, de majoritatea ţărilor europene.

În ceea ce priveşte avortul numit „terapeutic”, ca mijloc de profilaxie a bolilor genetice, există multe controverse. Cum poate fi privită uciderea unei fiinţe umane ca un mijloc de profilaxie? Uciderea deliberată a fătului în uter nu reprezintă oare un caz de euthanasie non-voluntară, punându-se capăt vieţii unui bolnav care nu poate alege el însuşi între a trăi şi a muri, acordul său neputând fi obţinut datorită stării lui mintale sau fizice? Fătul nu este autonom, nu are capacitatea de a acţiona în mod responsabil pentru a îşi exprima sau nu consimţământul. Cine are autoritatea morală de a decide uciderea acestuia? Părinţii, pe baza consimţământului informat? Medicul care îi consiliază? Diverse instanţe de judecată?Avortul ar trebui oare complet interzis, din considerente morale sau religioase?

Este morală utilizarea pentru cercetare sau în terapeutică a ţesuturilor recoltate de la embrioni umani? Pentru statele în care este legiferat avortul la cerere, aceasta pare să fie doar o întrebare retorică. Folosirea ţesuturilor embrionare astfel obţinute poate fi asimilată cu noţiunea de transplant de organ?

Care sunt limitele etice ale reproducerii umane asistate? Implantarea la cerere în uterul unei femei a unuia sau mai multor embrioni umani, care nu sunt copii biologici ai mamei purtătoare, poate fi asimilată legal cu adopţia? Putem vorbi despre adopţia de embrioni umani? Ar trebui ca această metodă să fie supusă aceloraşi reglementări legale ca şi adopţia? Clonarea umană poate fi considerată o metodă de reproducere asistată?

Iată întrebări la care nu există, deocamdată, un răspuns unanim satisfăcător.