1 Învaţamântul  Medical Veterinar


La numai un sfert de secol după ce la Lyon, în 1762, luase fiinţă prima şcoală veterinară din lume,în Transilvania s+au predat primele cursuri de medicină veterinară din ţara noastră.
În Moldova şi Muntenia, ideea  înfiinţării unei şcoli veterinare,sau cel puţin a unor cursuri de “veterinărie”, începe să preocupe factorii de răspundere abia în prima jumătate a secolului trecut, odată cu măsurile luate pentru extinderea întregului sistem de învaţământ.
Pentru a urmări etapele care au dus la întemeierea învaţământului medical veterinar de sine-stătător, vom vedea mai întâi ce s-a realizat în Transilvania, apoi în Moldova şi vom încheia cu Muntenia, unde încercările s-au soldat cu înfiinţarea primei şcoli  veterinare  din patria noastră, ca şi din întregul sud-est, european.


                            PRIMELE   CURSURI
                           
                               În Transilvania


Cronologic,Transilvania este prima provincie română unde s-au ţinut cursuri  de medicină  veterinară , însa în cadrul  a doua instituţii medicale umane : Şcoala medico-chirurgicală din Cluj şi, probabil, într-un spital  din Sibiu, existent ,împreună cu o infirmerie, încă din 1494.



Cursul de medicină veterinară de la şcoala medico-chirurgicală din   Cluj ( 1787- 1881 )

Întemeiată în 1775, Şcoala medico-chirurgicală din Cluj este prima instituţie  din ţara noastră şi pregatea aşa numiţi chirurgi civili şi obstetriciani civili.
     Absolvenţii, intitulaţi magiştrii în chirurgie şi obstetrică , aveau dreptul de liberă practică numai în Transilvania.
   Dintre absolvenţii români ai Şcolii medico-chirurgicale din Cluj, doi s-au evidenţiat şi ca veterinari.
Primul este Vasile Cornea ,absolvent din 1868, care, cu titlul de “ magistru în chirurgie , obsteriţie şi veterinariu”, fiind în Vişeul de Sus, jud. Maramureş ,scrie ,în 1876, cartea Veterinarului de casă, imprimată în 1877, la Gherla.
Secundul, Simeon Stoica, absolvent din 1870, cu titlul de “ magistru în chirurgie şi veterinar , medic cercual al Rodnei”, publică ,în 1891, la Sibiu ,Tratatul boalelor acuto-infectătoare, un capitol fiind rezervat descrierii unor zoonoze, dovedind astfel preocupări şi în domeniul patologiei comparate.

                   

                     ÎN     MOLDOVA

Cursurile de medicină veterinară de la Iaşi

Rezultatele frumose, obţinute la ctitoria sa , Gimnasiul Vasilian ,îl îndemnau pe Asachi să intervină pentru întemeierea  unei şcoli superioare ,prevazută dealtfel în Regulamentul Organic în vigoare şi pretenţios intitulată “Academie”,unde urmau să se predea şi cursuri veterinare.
Pentru îmbunataţirea învaţământului,dintr-un  jurnal încheiat în 1843 de Comitetul academic, aflăm că „Comitetul învăţăturilor publice din Principatul Moldovei” s-a întrunit „spre a chibzui asura reformei ce are a se face în  Academia Mihăileană” şi, după „chibzuială, în schiţa noului regulament întocmit,se prevedea şi un curs de „economia câmpului, ştiinţa forestată şi chimia”, fiind prevăzută „veterinăria şi desenul lineal”.



                            În Muntenia
           
La fel ca şi în Transilvania şi Moldova , nici în Muntenia învăţământul medical veterinar nu a depăşit iniţial nivelul unor noţiuni elementare ,predate de cadre didactice mai mult sau mai puţin competente, însă după mai multe încercări, într-o oarecare măasură mai reuşită ,la începutul anului 1861, deci după  Unirea Principatelor, s-a deschis , în bucureşti ,prima Şcoală de medicină veterinară, existente astăzi  în ţară.





Transfeul şcolii veterinare la ministerul instrucţiunii şi desfiinţarea
                                   ei  1864-1871



Paşind cu succes în anul şcolar 1863-1864, al patrulea de la înfiinţare,programului de studii i se adaugă „boalele epiyootice”, „obstetrica”şi „hipologia”, ca materii de speciaitate ,iar de cultură generală „fizică” şi  „ chimia anorganică”.
Prin Regulamentul Şcoalei veterinare din 1864, rămas în vigoare până în 1872, materiile-împarţite în 6 catedre ,repartizate pe 5 ani de studii-erau următoarele:
1.    Ştiinţele naturale, fizica, chimia, farmacologia, botanica.
2.    Anatomia descriptivă, fiziologia, exteriorul animalelor domestice.
3.    Anatomia şi patologia copitelor, arta potcovitului.
4.    Anatomia patologică, patologia generală, clinica internă.
5.    Patologia chirurgicală, chirurgia veterinară, clinica veterinară.
6.    Higiena, poliţia sanitară, morbele epizootice şi contagioase, medicina legală.


1 Louis Vincent ,născut la Lyon, în 1851.Urmează un an medicina la şcoala din Bucureşti,apoi trece la Şcoala veterinară unde ,în 1869,obţine diploma de subveterinar.După audieri la şcolile veterinare de la Alfort şi Lyon, i se conferă diploma de medic veterinar la Torino. Întors în Bucureşti, va fi medic veterinar al oraşului,in care calitate,fiind trimis să cumpere cai pentru serviciile Capitalei, moare în oraşul Radkersburg, din Austria. Este înhumat la cimitirul Belu catolic din Bucureşti,în 1893.
Alexandru Locuşteanu (1848-1922) „ a fost cea mai reprezentativă figură a Corpului veterinar, adevărata personificare a acestui corp profesional timp de peste jumătate secol.A fost preşedinte al Societaţii de medicină veterinară şi al Asociaţiei generale a medicilor veterinari, membru corespondent al societaţii centrale de medicină veterinară din Paris şi membru onorific al Colegiului veterinar din Londra.
Ion Popescu (1843-1899) este cel de-al doile absolvent al Şcolii veterinare, având diploma de medic veterinar din 1869.
Constantin Fometescu (1838-1903), născut la Oraviţa Română, veterinar de la Budapesta, din 1863.Vine în ţară în 1864 şi „este primul care a pus scalpelul în mâna studenţilor veterinari.


ŞCOALA SUPERIOARĂ DE MEDICINĂ VETERINARĂ
                              1883-1921


Odată cu noua mutare,în viaţa şcolii veterinare încep să mijescă zorile unei ere de reală prosperitate. Astfel, în decursul anului 1883, asistăm la mai multe evenimente,parte din ele de o covârşitoare importanţă pentru evoluţia învăţământului veterinar.
Prin noul Regulament-în vigoare până în 1909-Şcoala superioară, se prevăd din nou cinci ani de studii şi reapare obligativitatea susţinerii unei teze pentru acordarea titlului de medic veterinar-şi nu de „magistru”- formalitate desfiinţată prin Regulamentul din 1872.
Printre profesorii Şcolii,nou numiţi în 1883, găsim pe Nicolae Mihăilescu, suplinitor la catedra de patologie generală, anatomia patologică şi inspecţia cărnurilor, precum şi pe Louis Vincent, suplinitor la catedra de yootehnie,igienă şi agronomie.
„Şcoala –se spune în articolul din:Drepturile omului,nr. 119 din 29 iunie 1885- era destul de incăpătoare” iar „ curtea nu prea mare ,era împarţită în trei compartimente. În primul ,foarte mic, se izolau animalele atinse de boli contagioase. În al doilea, foarte neîncăpător şi el,se dădeau consultaţiile, iar al treilea compartiment,ar fi putut să nu se despartă de al doilea, dar aceasta s-a făcut căci la consultaţiuni...năvălea curioşi în curte”.




                    Transformarea şcolii superioare
                  de medicină veterinară  în facultate

Acţiunea a început spre finele sec. XIX, când diferiţi membri ai corpului veterinar se ridică şi ţin să precizeze „ locul cuvenit învăţământului veterinariu în învăţământul general”, după cum chiar îşi intitula med vet. V. Timuş articolul publicat în Revista de medicină veterinară, nr. 3 din martie 1890.

                    




                     Facultatea de medicină veterinară


„ Cine ar fi crezut că după 13 ani – scria, în 1921, prof. C. Motaş – să fiu tocmai eu în capil instituţiei – când s-a realizat această reformă!”
scriind aceste rânduri, prof. C. Motaş, care va fi primul decan al noii Facultaţi, între 1921 şi 1926, se referea la articolul „Şcoala superioară de medicină veterinară şi modoficările în învăţământul superior”, publicat de el în Arhiva veterinară, nr. 1 din 1907,unde, printre altele nota profetizând: „Acolo unde este natural să ajungem, acolo unde tindem să fim, vom fi, căci în calea progresului nu se poate opune nici forţele naturei, necum mici fiinţe cum suntem noi oamenii. Potrivnicii noştri nu cunosc că forţa  noastră stă în moralul nostru pentru cauza bună pentru care luptăm şi în puterea voinţei  şi munciei noastre.



                Deontologia în medicina veterinară



Boala a apărut odată cu viaţa,iar „ tehnica lecuirii – după cum arată G. Brătescu – în perioada începuturilor societăţii omeneşti, era aplicată instinctiv şi de către cine se nimerea”.
În asemenea condiţii desigur că nu exista o diferenţiere între măiestria tămăduirii bolilor la om şi animale dar,cu timpul, lecuirea devenind o meserie, este de presus că cel ce o practică , pentru a insufla încredere celui ce-i solicită intervenţia, ar fi recurs la unele manifestări de etică profesională.
Medicul, dacă nu arată interes, blândeţe şi înţelegere faţă de pacienţii săi – oameni şi animale – înseamnă că este lipsit  de vocaţie pentru nobila profesiune aleasă şi deci şi-a ratat cariera.
Dealtfel, insuşi animalul suferind simte şi apreciază ajutorul dat şi este ilustrativ cazul sclavului Androcles  condamnat sa fie dat fiarelor în amfiteatrul Coliseum din Roma, fiindcă fugise de la stăpânul său, un proconsul din Africa. Leul destinat sa-l sfâşie, după ce-l adulmecă, îl privi neagresiv şi se culcă liniştit la picioarele lui, deoarece recunoscuse în el pe omul care, în deşertul african, îi extrăsese un ghimpe înfipt în laba unui picior. Datorită acestui act de recunoştinţă, sclavul a fost graţiat.
Medicul veterinar are îndatoriri către  confraţi, fie ei mai  în vârstă, carora le datorează respect, fie ei mai tineri, către care trebuie sa se comporte cu bunăvoinţă şi să le dea lămuririle şi sprijinul ce i se solicită, amintindu-si căprofesiunea noastră va fi onorată numai dacă şi noi ştim să ne onorăm între noi prin raporturi perfect confraternale. Acel ce nu-şi respectă colegul mai în vârstă, nesocoteşte pe cel tânăr, sau uită recunoştinţa  ce datorează profesorilor şi mai marilor săi, care i-au dat cultura necesară, ori critică confratele, nesocotind îndatoririle de colegialitate şi de elementară deontologie, cade, mai devreme sau mai târziu, în propria cursă, desgustând pe client, ântocmai cum te desgustă acel ce-şi critică fratele, părintele sau familia, pierzând şi clientela şi stima  ce se acordă profesionistului corect şi merituos, dezonorând corpul din care face parte”.