1 Carierele în organizaţii

    Scopul capitolului este de a explica şi trata conceptul de carieră. Se începe prin prezentarea concepţiei tradiţionale de carieră.

Concepţia tradiţională de carieră

    Teoria carierei tradiţionale percepe cariera ca un model coerent şi o serie de indicatoare în ciclul de muncă a unui angajat care deţine o poziţie de conducere sau ar putea îndeplini un asemenea rol. Dezvoltarea carierei pentru managerii actuali şi potenţiali joacă un rol esenţial în ce priveşte atenţia, programele şi resursele, unde programelor de dezvoltare a carierei pentru alte categorii le este acordată mai puţină atenţie.
    Carierele sunt adesea monitorizate de programe structurate de dezvoltare la locul de muncă, unde un anumit număr de indivizi sunt identificaţi şi desemnaţi pentru o serie de slujbe rapide. Aceste programe sunt suplinite de activităţi şi traininguri înafara locului de muncă. 48% din organizaţiile nord-europene şi-au mărit numărul de traininguri la locul de muncă în perioada 1992-1995, dar şi seminariile şi cursurile externe.
    Accentul pus pe dezvoltarea managerială individuală arată o percepţie că managementul este un rol, o atitudine şi un comportament individualistic realizat într-un context organizaţional. Literatura de specialitate permite validitatea unei perspective asupra carierei individuale, accentuând poziţia unei persoane, tipul organizaţiei în care persoana respectivă a lucrat şi suucesul obţinut de persoana respectivă. Perspectiva conceptuală este intraorganizaţională, ţintind la eşalonul superior de angajaţi şi manageri.
    Mediul organizaţional este considerat drept un mediu stabil pentru procesele de dezvoltare a carierei. Percepţia dezvoltării unui individ este privită drept un proces de liberalizare: „dezvoltarea este văzută ca trecând de la stadiul de dependenţă şi închistare la stadiile relative de independenţă şi autonomie psihologică.”
    Dezvoltarea personală este o dimensiune esenţială a conceptului tradiţional de carieră. Potenţialul de a creşte într-o organizaţie depinde de perspectivele de dezvoltare ale organizaţiei respective. Este mult mai uşor de a accentua creşterea personală în dezvoltarea carierei când economia este puternică, iar organizaţia se miţcă într-o direcţie pozitivă.
    Teoria şi practica recentă a carierei a arătat că barierele creşterii organizaţionale nu restricţionează întotdeauna dezvoltarea individuală. Din contră, problemele organizaţionale măresc potenţialul de creştere individuală, mai degrabă decât să-l restricţioneze. Cu alte cuvinte, creşterea personală ca ingredient cheie al carierei se accentuează când se trece de la definiţia tradiţională a carierei, la un concept mai contemporan care include o arie mai extinsă de experienţă şi dezvoltare şi nu doar creştere.
    Există patru probleme cheie referitor la acest concept de carieră. Primul este acela că perspectiva asupra proceselor carierei nu este doar intraorganizaţională, ci carierele sunt tratate şi ca variabile dependente. Al doilea aspect este excluderea in definiţia tradiţională a carierei a fenomenelor dinafara locului de muncă. Definiţia carierei recunoaşte doar acea parte a vieţii care se leagă cu munca din cadrul organizaţiei. Problemele familie-muncă au fost luate în considerare doar începând cu ultima decadă.
    În al treilea rând, cariera a fost definită în concepţia tradiţională ca un fenomen de micronivel. Consecinţa este că cercetările de macronivel nu sunt reprezentative în teoria carierei. Al patrulea aspect se referă la situaţia dacă conceptul tradiţional de carieră este un fenomen specific american. Teoria şi practica americană în domeniul carierei îşi menţine o poziţie fermă atât în interiorul cât şi în exteriorul Statelor Unite. Exportul de modele metode şi cunoştinţe este foarte cuprinzător, astfel sistemele americane de carieră au călătorit în locuri îndepărtate. Totuşi faptul că unele ţări au o practică predominant similară cu cea americană, nu înseamnă că a fost exportată din Statele Unite ( Franţa).
    În concluzie putem accentua faptul ca cu cât conceptul de carieră este definit ca o variabilă individualistică, cu atât va conduce la un concept de carieră liberă de context. Constituind un cadru pragmatic unde „omul poate şi trebuie să-şi contureze destinul” înseamnă excluderea factorilor contextuali din definiţia carierei. Acesată delimitare este respinsă de teoria moderna a carierei, aceasta însemnând faptul că este respinsă şi percepţia că indivizii îşi pot contura propria carieră.
    Rezumând elementele cheie ale conceptului tradiţional, cariera este un fenomen individualizat, intraorganizaţional, care explică cum angajaţii şi managerii de nivel superior îşi dezvoltă cunostinţele prin activităţi de dezvoltare la locul de muncă şi înafara acestuia. Cariera este privită drept o variabilă dependentă de micronivel din cadrul organizaţiilor, dar care este influenţată de caracteristici ale fiecărei culturi.

Critici ale conceptului tradiţional
Factori contextuali în teoria şi practica carierei

Una din cele mai frecvente critici aduse conceptului tradiţional de carieră este cea a incopatibilităţii cu condiţiile contextuale actuale. Argumentul este faptul că vastele schimbări din structuraorganizaţiilor, conceptul de poziţie sau slujbă, prodominanţa concedierilor şi fuziunilor, şi nevoia de flexibilitate au crescut complexitatea contextului organizaţional. Acestea sunt efecte ale sistemelor de carieră tradiţionale. Schimbările în educaţie, valori şi norme creează presiuni asupra schimbării conceptului tradiţional de carieră.
    Insuccesul structurilor organizaţionale tradiţionale, în special a ierarhiei, este un proces semnificativ care a contribuit la eliminarea bazei teoretice şi practice stabilite în ce priveşte cariera. Deoarece mişcările verticale au servit înainte drept ghiduri externe pentru experienţa în muncă, oamenii sunt acum obligaţi, doarece ierarhiile încep a fi eliminate, să se bazeze pe ghiduri interne, proprii cum ar fi dezvoltarea, învăţarea, integrarea.
    Mişcările de carieră orizontale şi diagonale sunt exemple de promovări pe bază ierarhică. Aceste posdibilităţi au fost folosite în organizaţii ca parte a restructurărilor, concedierilor şi fuziunilor în sectorul privat şi public. Din ce în ce mai mult angajaţii se confruntă cu situaţii de mai puţină securitate în ce priveşte locul de muncă, aceasta putând fi obţinută prin căutarea unei alternative de angajare externă.
    Oamenii care rămân în organizaţiile actuale, unde este o posibilă o reducere a locurilor de muncă, se confruntă nu numai cu efecte traumatizante, ci şi cu stoparea de noi angajări. Aceşti doi factori au implcaţii importante asupra carierelor. În ciuda consecinţelor aparent negative ale îngheţării angajărilor, această metodă a fost a doua frecvent folosită de către organizaţiile europene, care şi-au redus forţa de muncă cu mai mult de 5% în perioada 1992-1995.
    În concluzie, schimbările în structura organizaţională au făcut din sistemele de carieră bazate pe ierarhie să fie mai puţin dorite şi aplicabile, cerând crearea de noi modele de carieră. În organizaţii, conceptul de slujbă a suferit schimbări radicale, deoarece ne îndreptăm într-o eră „post-job”. Este nevoie aici însă de o diferenţă între slujbă sau poziţie, sarcină sau muncă. Slujbele, o sumă de sarcini, îndatoriri sau modele comportamentale, convenţional numite poziţii, vor dispărea. Oamenii vor continua să-şi îndeplinească sarcinile şi activităţile, dar acestea nu se vor încrusta într-o entitate formalizată numită poziţie.
    Un alt exemplu de schimbare contextuală care afectează cariera este nevoia de flexibilitate personală, funcţională şi geografică. Cariera bine planificată, gândită  şi previzibilă restricţionează adesea flexibilitatea individuală. Abilitatea de trece graniţele organizaţiilor nu era privită drept o calitate dorită, ci chiar opusul. De cele mai multe ori sistemul de norme şi roluri dicta o carieră lungă într-o singură organizaţie: „omul organizaţiei”. Dar acest lucru s-a schimbat, deoarece nu este sigur că o organizaţie este şi mâine acolo. Şi chiar indivizii poate că nu vor mai fi acolo, chiar dacă organizaţia este: în cazul în care se menţine o relaţie pe termen lung, flexibilitatea trebuie îmbinată cu contractul psihologic.
    În ce priveşte domeniile în care condiţiile pentru o carieră s-au schimbat se pune accentul asupra educaţiei, valorilor şi normelor. Schimbările în educaţie, sistemele de valoare şi educaţie, cu accent pe cunoştinţe şi mai puţin pe loialitatea constituită, influenţează aşteptările în ce priveşte cariera unui individ. Această situaţie face ca angajatul să fie conştient de împlinirea scopurilor personale în carieră. Dezvoltarea are loc mai aproape de client prin antrnare, feedback din partea diferitelor surse, instructaj, cereri de locuri de muncă, şi alte experienţe de muncă relaţionale.
    Această orientare către dezvoltarea mai aproape de client este subliniată de faptul că responasibilităţile managerilor cresc în ce priveşte recrutarea, selecţia, trainingul şi dezvoltarea, şi expansiunea şi reducerea forţei de muncă. Ca o consecinţă, nevoia organizaţională de socializare a noilor veniţi este foarte mare şi destul de greu de realizat cu succes. Socializarea joacă un rol important în familiarizarea noilor angajaţi cu valorile şi obiectivele organizaţiei. Această nevoie de socializare creşte cu cât nu se mai aşteaptă ca angajaţii să stea în firmă pentru o perioadă îndelungată de timp.
    Aşteptările indivizilor înainte de angajare, opusă experienţei actual pe care o au cu organizaţia, influenţează decizia de a rămâne pentru o perioadă mai lungă sau nu. Aceasta influenţează şi măsura în care angajaţii îşi vor asuma responsabilitatea pentru sarcinile realizate în timpul cât sunt angajaţi.
    Pe scurt, schimbările în educaţie, sistemul de norme şi caracteristicile organizaţionale nu au influenţat doar aşteptările angajaţilor, ci au făcut anumite aşteptări mai compatibile cu realităţile organizaţiei. Aceste schimbări reflectă culturile naţionale (şi schimbările lor). Totuşi, metodele tradiţionale (socializarea), şi-au pierdut potenţialitatea în contextul organizaţional actual, iar sistemele de carieră par a promova aşteptări care nu se suprapun cu realităţile organizaţionale.
    

Baza ideologică a carierei
    
În acest caz, cariera este un concept foarte încărcat, adesea asociat cu progresul, creşterea şi succesul. Ceea ce este fascinant şi periculos în acest domeniu academic este contrastul dintre entuziasmul cu care noi cunoştinţe sunt câştigate prin cercetare şi lipsa simultană de cunoştinţe despre factorii contextuali, organizaţionali şi individuali care influenţează cariera.

Noul concept de carieră
Nevoia unui nou concept
Există mai multe motive pentru a determina construirea unei cariere incluzând aspecte teoretice, tendinţe sociale, incompatibilitatea cu trăsăturile culturale naţionale şi problemele practice şi psihologice de implementare a programelor de dezvoltare a carierei. Natura schimbătoare şi complexitatea crescândă a contextelor organizaţionale au dus la efecte neintenţionate şi nedorite. Aceste efecte provin din sisteme de carieră care necesită o modificare a conceptului. Studii empirice arată că practica organizaţională continuă să reflecte asupra conceptului de carieră individual, managerial. Definiţia carierei tradiţionale este considerată nevalidă dar o altă bază teoretică nu a fost încă îndeajuns dezvoltată pentru a-i lua locul. Practicienii au lăsat o posibilitate pentru cercetătorii care doresc să vadă schimbările ce au loc.


1 Definiţia noului concept de carieră

Cariera este un proces de dezvoltare continuă în care un individ, cu ajutorul relaţiilor interactive şi interdependente cu mediul organizaţional, trăieşte o serie de evenimente critice, activităţi şi situaţii prin care este achiziţionată competenţa, este creat sensul şi proiecţiile pentru viitor.
Această definiţie este distinctă de definiţia tradiţională a carierei. Nu se rezumă la carierele manageriale ci include toţi angajaţii unei organizaţii accentuând interacţiunea dintre individ şi organizaţie. Definiţia nu se referă doar la trecerea de la o anumită categorie de muncă la alta sau la anumite tipuri de procese de învăţare. Ea încorporeză dualitatea dintre cariera subiectivă şi obiectivă şi subliniază înţelegerea ca un proces cognitiv care îmbină trecutul, prezentul şi viitorul. Definiţia accentuează faptul că aceste cariere se desfăşoară nu doar prin metode formale de training şi dezvoltare ci şi printr-o secvenţă de evenimente, activităţi şi situaţii care au loc în organizaţie.

Trăsături teoretice ale definiţiei

1. Carierele – fenomen individual versus organizaţional
Cariera semnifică caracteristicile unui individ (competenţă, trăsături de personalitate, identitate, comportament, loialitate, angajament), interacţiunea individului cu sarcinile şi funcţiile postului şi poziţia contextuală a individului (rol, reputaţie, profesiune). Concentrarea asupra individului scoate la iveală anumite apecte. În primul rând trebuie să determinăm despre care indivizi se vorbeşte şi care ne vor permite să le comparăm carierele cu alte grupuri de indivizi. Trebuie să se descifreze şi rolul carierei în relaţia individ-organizaţie. Unii specialişti îşi exprimă îngrijorarea asupra riscului de a pierde concentrarea asupra conceptului de carieră prin extensia la toate categoriile de angajaţi. Totuşi acest punct de vedere este considerat rar şi literatura contemporană consideră că o definiţie mai puţin restrictivă a grupului ţintă va oferi un concept de carieră mai semnificativ. Trebuie accentuat că dacă toţi angajaţii sau numai un grup ar fi incluşi în studiul conceptului de carieră nu depinde neapărat de faptul că organizaţia are o definiţie largă sau îngustă a grupului ţintă selectat. Această distincţie reflectă dezbaterea teoretică cu privire la specificitatea fenomenului de carieră şi nu la practica actuală a organizaţiilor. Cu alte cuvinte o perspectivă teoretică conform căreia conceptul de carieră poate include toţi angajaţii poate fi aplicată unei organizaţii care are o abordare elitistă a carierei.
Deşi conceptul de carieră este atribuit individului este răspândit consensul că această carieră nu poate fi înţeleasă fără a face referire la mediul în care se desfăşoară. Toate acestea provin dintr-o arie largă de discipline academice: managementul resurselor umane, teoria organizaţională şi psihologia industrială.
Teoriile referitoare la cariere care accentuează procesele de nivel organizaţional sunt puţine la număr şi au eşuat în explicarea modului în care factorii structurali influenţează comportamentul individual. În concluzie, cariera este văzută în primul rând ca un fenomen individual.

2. Carierele – dovezi fizice versus percepţii şi sensuri
Distincţia dintre carierele văzute ca entităţi fizice structurale şi tangibile versus cele intangibile şi sociale este o diferenţiere care reiese din teoria carierei. Până la mijlocul anilor 80 cariera era văzută exclusiv ca o trăsătură observabilă şi tangibilă, de obicei susţinută de ritualuri şi manifestări organizaţionale cum ar fi promovarile, programele de training şi dezvoltare şi procedurile de selecţie. Excepţia semnificativă era distincţia între cariera obiectivă şi subiectivă. În literatura de specialitate există 4 definiţii diferite:
-    cariera – ca şi avansare: mobilitate verticală în ierarhia organizaţiei
-    cariera – ca şi profesie: ocupaţii cu tipare predefinite de avansare sistematică
-    cariera – ca o secvenţă de posturi durabile: trecutul ocupaţiilor unei persoane
-    cariera – ca o secvenţă de experienţe durabile: modul în care o persoană trăieşte o secvenţă de posturi şi activităţi care constituie munca sa
Aceste 4 definiţii sunt oarecum exclusive dar primele 3 sunt fără îndoială exemple de cariere definite ca fiind trăsături fizice, legate de traseul unei persoane pe plan organizaţional şi ocupaţional. A patra definiţie se referă la aşa numită carieră subiectivă aratând modul ăn care aceasta este trăită de o persoană.

3. Carierele – fenomen obiectiv versus fenomen subiectiv
Studiind carierele la nivel individual trebuie făcută o distincţie între cariera obiectivă sau externă care poate fi măsurată prin munca individului şi cariera subiectivă sau internă care reflectă diferenţele individului cu privire la trăsături, orientare, aspiraţii şi modele de comportament uman. Specialiştii consideră cariera obiectivă ca fiind o serie de poziţii oficiale, schimbări salariale, status formal şi titluri, toate acestea fiind publice. Cariera subiectivă cuprinde aspecte cum sunt aspiraţiile, satisfacţia, concepţia de sine, atitudini legate de muncă, direcţia proprie şi responsabilitatea personală pentru alegerile făcute. Din mai multe motive, accentul principal din punct de vedere istoric s-a pus pe cariera externă deoarece este mai uşor să se măsoare problemele obiective şi progresul este mai uşor de observat.
Distincţia între carierele obiective şi subiective a devenit extrem de importantă pentru cercetători. Deşi acestea sunt inseparabile, cu câteva excepţii, cercetările recente se concentrează mai mult sau mai puţin asupra unui aspect sau altul.

4. Carierele – relaţii contractuale
Interdependenţa contractuală şi psihologică dintre individ şi organizaţie este un element important în definiţiile contemporane ale carierei. Teoria tradiţională reflectă o relaţie asimetrică între individ şi organizaţie. Ceasta începe atunci când organizaţia (angajatorul) decide să angajeze o persoană atribuindu-i acesteia o sarcină care este definită şi care serveşte obiectivelor organizaţiei. Deciziile asupra dezvoltării viitoare a carierei prin training formal, training la locul de muncă, transferuri, promovări, sunt luate de organizaţie pe baza a ceea ce serveşte interesului ei. Deoarece este în interesul acesteia să aibă angajaţi performanţi, atunci ceea ce este esenţial organizaţiei se suprapune într-un anumit gard interesului angajatului. Această relaţie evident asimetrică determină nu doar cine controlează şi beneficiază de iniţiativele luate în carieră dar crează şi o structură de putere unilaterală. Odată cu creşterea complexităţii pieţei muncii şi a cererilor înalte de competenţă şi a necesităţii angajaţilor de a fi familiari cu cererile specifice postului dar şi cu obiectivele generale şi cultura afacerii, a devenit dificilă menţinerea unei astfel de relaţii asimetrice.
    Negocierea contractului (angajarea psihologică) este unul din modurile prin care indivizii îşi influenţează cariera. Contractul psihologic este găsirea punctului comun pentru cele două seturi de aşteptări, promisiuni şi beneficii anticipate susţinute de indiv şi de organizaţie. Contractul psihologic este un aspect important legat de carieră. Strategia carierei şi comportamentul actual al angajatului, la fel ca şi acţiunile şi paşii adoptaţi de managementul organizaţiei, se bazează pe negocierea contractuală.
    În general, un contract psihologic considerat fezibil depinde de tipul organizaţiei, activitate şi angajat. O observare a teoriei contemporane a carierei este că exită nevoia unor condiţii contractuale specifice nevoilor individului. Aceasta creează necesitatea şi oportunitatea pentru a continua mai multe trasee în cadrul organizaţiei.

5. Carierele – trasee multiple
    Teoria tradiţională se bazează pe supoziţia că scopul principal al dezvoltării carierei pentru organizaţie este de a produce talentul de a conduce (managerial). Pentru angajat scopul este de a fi inclus în dezvoltarea activităţilor manageriale şi eventual ocuparea unei poziţii de conducere. Cercetările spun  că s-a ajuns la concluzia că: dezvoltarea carierei pe o singură scară satisface nevoia organizaţiei şi aproape toţi indivizii sunt interesaţi de o carieră managerială şi doresc un progres vertical al carierei. Literatura de specialitate prezintă 3 componente ale carierei:
-    talente şi abilităţi proprii bazate pe succesul actual
-    motivaţii şi nevoi proprii bazate pe oportunităţi de testare şi diagnosticare proprii şi pe feed-back
-    atitudini şi valori proprii bazate pe întâlnirea dintre propriul eu şi norme şi valori ale organizaţiei
O altă clasificare a componentelor carierei este următoarea:
-    competenţă tehnică sau funcţională
-    competenţă managerială
-    securitate şi stabilitate
-    creativitate
-    autonomie şi independenţă
Faptul că există o interacţiune între ceea ce dorim şi preţuim şi la ceea ne pricepem nu înseamnă că aceste concepte sunt identice sau se suprapun. Motivele, nevoile, atitudinile şi valorile toate făcând parte din definiţiile carierei au în comun intensitatea, direcţia de alocare a investiţiei energice şi emoţionale în modelele comportamentale. Talentele şi abilităţile reprezintă o dimensiune a competenţei.
Din ce în ce mai multe organizaţii sunt dependente de o arie largă de profile ale angajaţilor cum ar fi: generalist, specialist, membru al echipei de proiect şi întreprinzător. Este deci în interesul organizaţiei să recruteze nu numai oameni cu diverse pregătiri ci şi să creeze un sistem şi o cultură multilaterală a carierei. Acesta nu trebuie să fie un program prestabilit de dezvoltare a carierei.

Concluzii
Teoria carierei este de natură interdisciplinară dar domeniile academice care contribuie cel mai mult au o micro-perspectivă asupra individului şi organizaţiei. Diversele cercetări sunt reflectate în ipotezele generate şi rezultatele descoperite de aceste discipline. În timp ce psihologii spun că oamenii fac carieră, sociologii condideră cariera fiind cea care îi face pe oameni, iar literatura de specialitate arată o interferenţă a celor două opinii.