1 Calomnia

Încă din 1604, Shakespeare recunoscuse importanţa pe care o acordăm azi reputatiei :
„Furi punga-mi, furi un moft, un biet nimic
E-a mea, e-a lui, fu roaba tuturora,
Însă atunci când mă vorbeşti de rău
Îmi fură ceva ce nu te-mbogăteşte
Da-ntr-adevăr mă laşi calic.” (Othello)
Trei secole şi jumătate mai târziu, reputatia este (considerată unul dintre "bunurile personale" cele mai de pret, pe ea fundameniâiidu-se conceptul de libertate. Tendinta societătii de a o proteja de "invazii nejustificate şi lovituri nedrepte" demonstrează, conform spuselor judecătorului Stewart, valoarea pe care societatea o ataşează "demnităţii şi valorii fiintei umane".
Stewart se referea la legea calomniei, "aşa imperfectă cum e", ca la singurul mijloc legal de a răzbuna sau redobândi o reputatie întinată. În Statele Unite, oamenii pot intenta proces pentru cuvinte tipărite sau rostite care "diminuează stima, respectul, bunăvoinţa sau încrederea" pe care ceilalti o au în ei, sau pentru limbajul care incită la "sentimente sau opinii negative sau neplăcute" despre aceştia. Cei care consideră că au fost calomniati pot intenta proces şi cere despăgubiri.
Legea care permite indivizilor să intenteze proces pentru întinarea reputatiei dă naştere unor riscuri financiare pentru presă şi profesionişti. Centrul pentru Apărarea împotriva Calomniei, organizatie care monitorizează legea calomniei, a oferit un raport conform căruia media daunelor oferite pentru calomnia în presă în 1997 a fost de 590.000 de dolari. Cea mai mare sumă hotărâtă de un juriu ca plată pentru astfel de daune a fost de 222 milioane de dolari.
În 1997, Curtea Supremă a refuzat să ofere un milion de dolari într-un proces intentat ABC pentru un fapt din 1992 legat de emisiunea World News Tonight with Peter Jennings, în care televiziunea afirma că o maşină de reciclat gunoiul "nu functionează". Tribunalele au tratat fabricantul maşinii ca pe o persoană privată, pentru că firma nu se implicase în respectiva controversă. ABC a afirmat că producătorul trebuie considerat o persoană publică, pentru că şi-a promovat produsul în fata autoritătilor locale ca solutie pentru situatia existentă. Persoanele private şi publice trebuie să facă demonstratii diferite în fata juriului.

Terminologia calomniei
Defăimarea reprezintă expresia care atinge poziţia socială prin formulări menite să atace personalitatea şi calităţile profesionale. Defăimarea poate lua fie forma calomniei, fie a injuriei.
În mod tradiţional, defăimarea în scris, precum şi cea difuzată prin presă, a fost numită calomnie, iar cea transmisă oral, injurie. În urma proceselor de calomnie se câştigă mult mai mult decât în cazul celor datorate injuriei, pentru simplul fapt că defăimarea în scris pare să prejudicieze reputaţia mai mult decât o face injuria. De asemenea, cuvân'tul scris circulă pe arii mult mai largi. În plus, se consideră că autorul calomniei îşi premeditează efectele afirmaţiilor, în timp ce injuria este un gest spontan. Pentru că injuria e considerată mai puţin prejudiciantă, pentru a câştiga un astfel de proces, reclamantul trebuie să dovedească faptul că defăimarea l-a făcut să piardă sume importante. În cazul calomniei, astfel de premise nu sunt necesare.

Partea vătămată
Fiecare individ are dreptul de a-şi proteja reputaţia, fapt pentru care poate acţiona în justiţie pe cel care îi aduce prejudicii în acest sens. Totuşi nici o persoană nu poate intenta proces în numele altcuiva: rude, parteneri de afaceri, subalterni ai celor calom¬niaţi nu se pot bucura de câştigarea procesului pretinzând că ei au fost cei defăimaţi. Distrugerea reputaţiei este o chestiune individuală, ea nu se poate extinde şi asupra rudelor apropiate sau partenerilor de afaceri. De asemenea, nu se poate acţiona în justiţie în numele unei persoane decedate, chiar dacă reputaţia sa a avut de suferit.
Dreptul de a intenta proces dispare o dată cu persoana. Nici un prieten sau rudă a unei persoane decedate a cărei reputaţie a avut de suferit nu poate face acest lucru. Deşi oamenii pot lăsa ca moştenire case, maşini, drepturi de autor şi alte proprietăţi, nu pot face acelaşi lucru cu alte drepturi, precum reputaţia sau viaţa privată. Descendenţii lui George Washington, Al Capone, Richard Nixon şi Dr. Martin Luther King Jr. nu pot da în judecată jurnaliştii pentru defăimarea rudelor şi descendenţilor lor celebri. Drepturile asupra reputaţiei mor o dată cu individul.

Faptele care trebuie demonstrate
Pentru a-şi garanta câştigarea unui proces de calomnie, reclamantul trebuie să
dovedească următoarele fapte:
1.    Defăimarea - existenţa limbajului denigrant
2.    Identificarea - faptul că afirmaţiile se referă la reclamant
3.    Publicitatea - defăimarea a fost făcută cunoscută şi altora
Greşeala - defăimarea a fost publicată ca rezultat al neglijenţei
5. Falsitatea - afirmaţia e falsă
6. Pagubele - ofensă adusă reputaţiei, daune morale, pierderi materiale Legislaţia americană cere îndeplinirea tuturor celor şase condiţii, doar una dintre ele nefiind suficientă pentru a avea câştig de cauză într-un proces de calomnie. Dar, chiar şi aşa, îndeplinirea tuturor condiţiilor nu garantează câştigarea procesului.


1) Defăimarea
Defăimarea se defineşte ca afirmaţie ce expune o persoană la dispreţ public, ridicol etc., reflectând nefavorabil moralitatea sau integritatea ori discreditându-i profesia. Defăimarea se poate limita la contactele sociale ale persoanei, insinuând că aceasta suferă de o boală psihică sau de una contagioasă, nedorită. Această formă poate fi întâlnită în articole, comunicate de presă, reclame, emisiuni de televiziune sau de radio, mesaje pe Internet, discursuri. De obicei, sunt sugerate sau afirmate participarea la ilegalităţi, slăbiciuni morale, incompetenţă profesională sau în afaceri. De asemenea, defăimătoare sunt şi referirile la lipsa de patriotism, la problemele psihice, alcoolism sau boli nedorite.
Delincvenţa
Delincvenţa a devenit temă predilectă pentru ştirile de zi cu zi. Afirmaţia că o persoană a comis un delict sau e acuzată de comiterea unui delict este calomnioasă. În aceeaşi categorie se înscrie şi publicarea informaţiilor false conform cărora cineva e suspect sau acuzat de viol, consum de droguri sau că a condus sub influenţa alcoolului.
Profesia
Legea calomniei apără de acuzaţii false oamenii de afaceri, profesionişti, muncitori, angajaţi guvernamentali care nu îşi pot exercita profesia datorită unor inabilităţi, studii nefinalizate etc. În acest sens, calomnia înseamnă a spune despre un medic că nu are licenţă sau despre o casă de economii că e "incapabilă" să gestioneze banii.
Afirmaţiile conform cărora o persoană nu oferă serviciile pe care le presupune profesia sau încalcă deontologia profesională au repercusiuni asupra reputaţiei. Acesta este cazul doctorului Charles E. Pearce, acuzat, într-un articol publicat pe prima pagină din Louisville Times, că i-a injectat un medicament unei paciente de 76 de ani, fapt pentru care a obţinut bani, fără ca medicatia administrată să fi constituit vreun tratament. Tribunalul a hotărât că "efectul normal şi probabil al acestui articol asupra conştiintei cititorului de rând" ar fi desconsiderarea doctorului Pearce, drept pentru care acesta are tot dreptul să demonstreze în instanţă falsitatea afirmaţiilor.
Defăimătoare sunt şi acuzatiile de corupţie. Un tribunal din statul Illinois a decis în 1991 ca Wall Street Journal să plătească omului de afaceri Robert Crinkley suma de 2,25 milioane de dolari ca daune pentru pagubele provocate de un articol bazat pe informatii false, articol în care Crink1ey era acuzat de deturnare de fonduri către guvernele altor ţări. Autorul spunea că Robert Crink1ey, preşedinte al unui departament din cadrul G.D. Searle and Company, şi-a dat demisia după ce fuseseră făcute dezvăluiri în legătură cu plata unor sume în baza cărora compania primea contracte de lucru. Deşi asemenea plăţi nu sunt considerate ilegale, tribunalul a apreciat că afirmaţiile false au prejudiciat integritatea profesională a lui Crink1ey.
Desigur, nu orice articol care generează un astfel de conflict trebuie considerat calomnios. În acest sens, iată cazul unui curs de criminalistică ţinut la Universitatea Stanford şi criticat de revista Newsweek, fapt ce nu a ridicat însă întrebări legate de reputaţia profesorului titular. În Newsweek, cursul profesorului Stanley Kaplan era descris ca fiind "cel mai uşor mod de a obţine un credit de cinci puncte" la Stanford. Situaţia era astfel prezentată în articol: studenţii ascultă înregistrări ale cursurilor, în timp ce stau la plajă, profesorul nu pretinde decât un examen parţial şi unul final, unde notele "reflectă graficele normale ale Universităţii Stanford", la acestea adăugându-se şi faptul că doi studenţi s-au prezentat la examenul de an costumaţi cu jobene şi veşminte de epocă, bând în acelaşi timp şampanie. Tribunalul a hotărât că articolul nu făcea trimiteri directe la calităţile sau integritatea profesorului, afirmaţiile neputând fi socotite nici măcar ten¬denţioase la adresa cursului de criminalistică. Astfel, s-a decis ca "gratuită" orice insinuare conform căreia cursul e lipsit de valoare pentru că e facil.

Afacerile
Orice companie poate intenta proces dacă este acuzată că oferă servicii de proastă calitate sau că a comis un delict. De asemenea, afirmaţia e valabilă şi în cazul în care o companie e acuzată că îşi înşală clienţii, că le vinde cu bună ştiinţă produse periculoase, ineficiente sau că se află în imposibilitate de plată. Procesul astfel intentat trebuie să graviteze în jurul renumelui companiei şi nu al reputaţiei individuale.
De aceea, apelul la termeni de genul "fraudă", "înşelătorie" trebuie făcut cu măsură, pentru că astfel de acuzaţii pot duce la pierderea clientelei. În cazul băncilor şi al caselor de asigurări, afirmaţiile legate de instabilitatea financiară sau imposibilitatea de plată determină scăderea creditului instituţiilor şi, implicit, pierderea clientelei.
O companie acuzată în mod public de fabricarea sau promovarea unor produse ce pot pune în pericol sănătatea sau siguranţa publică poate câştiga cu uşurinţă un proces de calomnie. Compania Brown & Williamson Tobacco a câştigat 3,5 milioane de dolari ca daune, după ce un comentator de televiziune o acuzase de încercarea de a vinde minorilor ţigări Viceroy. Walter Jacobson, comentator la WBBM-TV, afirmase că strategia Viceroy încearcă să convingă tinerii că fumatul este o "plăcere ilicită", ca şi alcoolul, marijuana sau activitatea sexuală. Jacobson susţinea că Viceroy doreşte să "prezinte ţigara ca pe o iniţiere în lumea adultilor", ca pe o "declaratie de independenţă". În comentariul său, Jacobson a afirmat că Viceroy minte când susţine că obiectivul campaniei nu este acela de a vinde ţigări copiilor. Cu toate acestea, cei de la Brown & Williamson au demonstrat juriului că acuzaţiile sunt false, respingând strategia centrată pe "plăcerea ilicită", care viza copiii, ceea ce a determinat anularea contractului cu agenţia de publicitate care propusese această imagine.
Dacă o persoană este pentru prima dată acuzată de nepricepere sau eroare la locul de muncă, afirmaţiile împotriva sa nu sunt considerate calomnioase decât dacă se face şi dovada unei pierderi financiare considerabile. Cititorii şi telespectatorii - toţi cei expuşi la mesaj - ştiu că a greşi e omeneşte, ceea ce înseamnă că o singură greşeală nu are repercusiune asupra reputaţiei persoanei în cauză. Un fost procuror general al statului New York, Nat Hentel, fusese acuzat într-o lucrare, Cazul Alice Crimmins, că s-a lăsat influenţat de convingerile sale politice în timpul procesului intentat unei mame care îşi omorâse copiii. Autorul, Ken Gross, afirmase că Hentel s-a folosit de un "caz de rutină", temându-se că, "fiind un procuror lipsit de putere, nu va mai fi ales la următorul scrutin", în condiţiile în care ar fi lăsat cazul "să-i scape printre degete". Tribunalul a hotărât că toate criticile aduse se află sub incidenta legii primei abateri, ceea ce nu-l îndreptăţeşte pe Rentel să pretindă că reputaţia sa a avut de suferit.
Discreditarea produselor sau calomnia comercială
Aşa cum firmele pot fi victime ale calomniei în ceea ce priveşte activitatea financiară sau practicile comerciale, şi produsele rezultate pot fi supuse aceloraşi neplăceri. Calomnierea produselor, discreditarea produselor sau calomnia comercială, se referă la calitatea sau eficienţa produselor, nu la compania care le-a produs: o marcă de foarfeci care nu taie, o minge care nu sare sau un medicament cancerigen sunt câteva exemple în acest sens. Produsele sunt astfel criticate, fără a se susţine ideea că firma încearcă să-şi înşele clientii, de aceea şi sumele obtinute ca daune compensează, de obicei, pierderile din vânzări şi nu ştirbirea reputatiei companiei.
Un asemenea proces se câştigă greu. În primul rând, trebuie dovedit că firma a avut de suferit din punct de vedere financiar de pe urma acuzaţiilor calomnioase. Apoi, trebuie stabilit dacă afirmaţiile au fost făcute cu premeditare, cu bună ştiintă, adică dacă a existat intenţia distructivă, conştientizarea falsitătii sau neglijarea adevărului. În anumite condiţii, cele două aspecte, discreditarea companiei şi a produsului, pot coexista. Discreditarea calitătilor unui produs atrage după sine faptul că producătorul e necinstit sau incompetent. Aşa s-a întâmplat în cazul producătorilor somniferului Snooze (Rarwood Pharmacal Co.), care au acţionat în instanţă postul de televiziune NBC şi pe reprezentantul acestuia, Jack Paar, care afirmase într-un comentariu că produsul dă dependentă, duce la scăderea greutăţii corporale, inducând o stare asemănătoare celei pe care o are "un ogar mort de oboseală". Tribunalul a hotărât că emisiunea nu numai că a calomniat produsul, dar a sugerat neseriozitatea firmei care ar fi introdus pe piaţă un produs "nesănătos şi periculos".
Comportamentul, obiceiurile şi obligaiiie
În timp ce majoritatea cazurilor de calomnie implică atitudini critice asupra activităţii desfăşurate de anumite persoane, un studiu al profesorului Marc Frank1in şi-a propus să demonstreze că multe procese pornesc totuşi de la acuze legate de trăsăturile de caracter sau de modul de viată. De exemplu, informaţiile care sugerează lipsa de onestitate, sadismul sau nerespectarea obligaţiilor sociale pot avea influenţe nefaste asupra reputaţiei individului. Aserţiunile conform cărora soţul sau soţia nu şi-a îndeplinit obligaţiile maritale sau familiale pot fi considerate, de asemenea, calomnioase. Astfel, un tribunal a hotărât într-un asemenea caz că soţia şi-a calomniat fostul soţ spunând despre acesta:
"M-a abandonat, m-a tratat cu indiferenţă, fără nici o urmă de afecţiune sau consideraţie".
Afirmaţiile legate de comportamentul sexual deviant sunt de obicei defăimătoare. În 1985, un tribunal din statul Virginia a hotărât o despăgubire În valoare de 25.000 de dolari unei femei despre care se scrisese În ziarul Charlottesville Daily Progress că ar fi gravidă, dar necăsătorită, afirmaţie dovedită ulterior a fi falsă. De asemenea, articolele despre femei violate sunt considerate şi ele calomnioase. Din nefericire, mulţi continuă să privească victimele violurilor ca pe nişte proscrise ale societăţii. În acelaşi timp, se consideră că un articol care susţine că un bărbat a făcut propuneri indecente unei femei îi prejudiciază acestuia reputaţia.
În aceeaşi categorie intră şi afirmaţiile legate de presupusa homosexualitate sau prostitutie, ca şi termeni de genul "nebun", "idiot", "bolnav psihic". În 1964, Barry Goldwater, fost senator şi candidat la preşedintia SUA, a câştigat 75.000 de dolari în urma unui proces de calomnie intentat revistei Fact, care afirmase despre el că ar fi paranoic, sadic, antisemit şi indecis în ceea ce priveşte propria masculinitate. Publicaţia, lansată cu scopul de a semnala "pericolele" pe care le-ar fi implicat alegerea lui Goldwater în calitate de preşedinte, continea numeroase minciuni şi distorsiuni, ceea ce i-a făcut pe juraţi să considere acuzele de instabilitate mintală ca fiind false şi calomnioase.
Deşi alcoolismul e recunoscut de lege ca fiind o boală, a acuza pe cineva că e alcoolic sau că a condus sub influenta alcoolului constituie o injurie. În majoritatea cazurilor, a afirma că o persoană a băut nu e o calomnie, însă, dacă acest fapt induce un comporta¬ment neplăcut al celui în cauză, acuzatiile pot fi considerate defăimătoare.
În 1983, actrita Carol Burnett a intentat proces publicatiei National Enquirer pentru că aceasta publicase un articol în care actrita era acuzată pe nedrept că băuse în exces şi devenise violentă într-un restaurant din Washington D.C.
De asemenea, tendinta pe care o au unele articole de a inhiba contactele personale poate fi considerată calomnioasă, datorită faptului că persoanele care, de exemplu, suferă de boli sexuale sau contagioase, sunt de cele mai multe ori ocolite de semenii lor. E vorba despre boli cu transmitere sexuală, ca SIDA, herpes genital sau sifilis şi chiar hepatită infectioasă, boli cărora le este ataşat stigmatul social. Cu toate acestea, nu poate fi luată drept calomnie afirmati a conform căreia o persoană are guturai! Un purtător al virusului HIV va fi întotdeauna mai "periculos" în contactele sale umane decât o persoană care suferă de gripă. În cazul cancerului, informatiile false conform cărora cineva suferă de această boală nu sunt calomnioase, deşi se pare că oamenii au tendinta să izoleze respectivele persoane. Cancerul însă nu este contagios şi nu poate dăuna reputatiei.
De fapt, multe dintre afirmatiile jenante, neplăcute, ofensatoare nu dăunează neapărat imaginii persoanei. Astfel, a spune despre o femeie că are 52 de ani când ea are de fapt 32 nu reprezintă o calomnie, chiar dacă o face să se simtă jignită. Vârsta, ca şi lipsa simţului umorului, nu are prea multe în comun cu trăsăturile negative. O persoană acuzată că e săracă poate avea câştig de cauză într-un proces doar dacă acuzatiile pornesc de la premise legate de trăsături de caracter, cum ar fi lenea sau incompetenta. Afirmatia că o persoană este săracă nu implică faptul că aceasta este imorală, bolnavă psihic sau certată cu legea.
Politica, religia şi rasa
Imaginea personală poate fi afectată de afirmatii care pun la îndoială patriotismul sau acuză de ralierea la grupuri politice considerate o potentială amenintare la adresa comunităţii. Afirmatiile false conform cărora cineva e trădător, spion, anarhist, interesat de răsturnarea prin fortă a guvernului sunt, de asemenea, calomnioase. Un fost procuror general al statului Arizona a primit suma de 485.000 de dolari drept despăgubiri plătite de Arizona Republic, unde editorialistul îl acuzase de simpatii comuniste. La fel, afirmatia falsă conform căreia o persoană face parte dintr-o organizatie compromiţătoare, de exemplu partidul nazist, constituie o defăimare.
De asemenea, calomnioase sunt şi asertiunile conform cărora o persoană a fost respinsă dintr-un ordin religios sau aceea că o organizatie religioasă nu este ceea ce pretinde. Ambele afirmaţii implică falsitate, necredinţă, calităţi de neacceptat pentru majoritatea oamenilor.
În orice caz, termenii rasiali nu afectează reputaţia. A numi pe cineva evreu, ţigan etc. reprezintă o ofensă, dar nu şi o injurie. Pentru a câştiga un asemenea proces, victima trebuie să facă dovada că reputaţia sa a avut de suferit, aceşti termeni nereflectând caracterul sau convingerile personale.
Umorul şi ridicolul
Publicarea unui articol în care o persoană este luată în derâdere sau care transformă un individ în ţinta unor ironii nu e în mod obligatoriu calomnioasă, exceptând cazul când se sugerează că respectivul nu merită să fie respectat. În ceea ce îi priveşte pe scriitori, marea problemă vine din faptul că nu se poate trasa, din punct de vedere legal, o linie clară de demarcaţie între umorul nevinovat şi ridicolul calomniator.
Unele tribunale consideră că falsele ferpare din ziare sunt doar glume proaste şi nu aduc prejudicii reputaţiei persoanei vizate. În acest sens, un tribunal din New York a hotărât că nu e vorba de calomnie în cazul unui anunţ conform căruia "trupul neînsufleţit" al unei persoane "e depus" la adresa la care se află de fapt. .. un bar. Chiar dacă cititorul ştie că e vorba de adresa unui bar, conform juraţilor, anunţul mortuar nu expune persoana ruşinii, ridicolului sau aversiunii publice, cel mult "ar putea oferi cunoscuţilor persoanei ocazia de a se distra copios pe seama acestuia". Un alt caz este cel al unui muncitor despre care un ziar a scris că strânge bani pentru propria înmormântare. Însă George Powers a câştigat 50 de dolari în urma procesului, după ce fusese numit de un ziarist "un exemplu clasic al tipului de yankeu strâns la pungă", pentru că îşi făcea singur sicriul, urmând să-şi sape chiar şi mormântul. Powers a negat aceste afirmaţii şi a câştigat procesul, juriul considerând că imaginea creată în percepţia cititorilor a fost aceea de personaj ciudat, de nebun.
2) Formele calomniei
Procesele de calomnie apar, de obicei, ca rezultat al informaţiilor tipărite sau difuzare pe mijloace audiovizuale, cuprinse în ştiri, articole, editoriale, scrisori către redacPe şi comunicate de presă. Însă calomnia mai poate apărea şi în titluri, dar şi în publici:.are. De regulă, termenii folosiţi sunt consideraţi calomnioşi doar însoţiţi sau cauzaţi de circum¬stanţe necunoscute jurnalistului. Calomnia poate apărea şi prin folosirea anumitor fotografii, benzi desenate, caricaturi sau imagini video.
Atribuirea unor citate
Unele cuvinte sunt calomnioase prin ele înseşi, per se, având înţelesu:i c1are, neambigue, sensuri considerate în mod curent ca atare, cum ar fi, de exemplu. _imoral-, "adulterin", "hoţ", "beţiv", "escroc".
Ghilimelele indică faptul că vorbele persoanei sunt reproduse fidel în tir:lp ~ ciwele fabricate pot calomnia "vorbitorii", atribuindu-Ie afirmaţii false sau inzeso'iDdu-i cu atribute pe care aceştia în realitate nu le au.
Multe cuvinte şi expresii au mai multe înţelesuri. Cel puţin un stat a aOopw k:gea indecenţei care susţine că limbajul nu trebuie considerat defăimător doar penr:u .că poare fi citit şi ca atare.
Într-un caz de calomnie, înţelesul cuvintelor trebuie considerat În contextul întregului articol, întregii cărţi sau emisiuni. Dacă articolul creează o imagine neutră sau favorabilă persoanei, cuvintele şi propoziţiile izolate nu pot fi considerate defăimătoare. Acesta este cazul unui martor ocular al atacului terorist asupra atleţilor israelieni care a avut loc în 1972, la Jocurile Olimpice. Shaul Ladnay l-a dat în judecată pe autorul cărţii Sângele Israelului, considerând că acesta l-a calomniat când a afirmat că fugise singur de la locul atentatului, fără să-şi prevină tovarăşii, aflaţi în acelaşi apartament cu el. Juriul a concluzionat că Ladnay nu apărea drept laş, chiar dacă în carte era prezentat, în mod greşit, ca fugind de la locul atentatului. Aşadar, tribunalul a hotărât că nu e vorba de calomnie, pasajele în care Ladnay era înfăţişat astfel fiind izolate, în timp ce cartea, în ansamblu, lăsa impresia că Ladnay nu ştia că nu e singur în apartament înainte să fugă. Mai mult, din carte rezulta că fuga a fost "cel mai prudent lucru posibil". Deşi pasaje izolate din carte ar putea fi considerate defăimătoare, a spus Curtea, mesajul Cărţii nu transmite acest lucru.
Cuvintele trebuie de asemenea integrate în context social, chiar dacă limbajul considerat calomnios poate fi interpretat în funcţie de situaţie. În 1976, a spune despre cineva că lucrează pentru CIA reprezenta o calomnie, ceea ce nu era valabil cu 20 de ani mai devreme. La mulţi ani după cel de al doilea război mondial, falsa acuzare a unei persoane că a lucrat pentru CIA nu implica supunerea persoanei la dispreţ, ură, ridicol. În anii '60-'70, a face o asemenea acuzaţie reprezenta însă o calomnie dat fiind faptul că CIA era implicată în diferite activităţi ilegale.
lmplicaJia şi insinuarea
În timp ce unele cuvinte sunt, prin ele înseşi, defăimătoare, altele calomniază mult mai subtil, prin implicaţie sau insinuare. Omisiunile pot distorsiona adevărul astfel încât se poate ajunge la acuzaţii false, ca în cazul soţilor Nichols. În Memphis Press - Scimitar a apărut un articol despre împuşcarea doamnei Nichols de către o anume doamnă Newton, care "îl găsise pe soţul său la doamna Nichols". Povestea, deşi adevărată, omisese informaţia furnizată într-un comunicat al poliţiei, conform căreia soţul victimei se afla acasă în momentul crimei, împreună cu doi vecini. Tribunalul a subliniat faptul că cititorii nu ar fi tras concluzia că era vorba de adulter dacă le-ar fi fost oferită informaţia completă. Cu toate acestea, la procesul intentat ziarului, Ruth Ann Nichols nu a putut susţine defăimarea, falsitatea şi prejudiciile aduse.
Calomnierea prin insinuare sau implicare este numită calomnie per quod; o astfel de calomnie este evidentă doar pentru cititorii care ştiu că în afara informaţiilor oferite de relatare există şi altele, cunoscute de ei. De exemplu, o greşeală strecurată în ortografierea numelui unuia dintre părinţi pe certificatul de naştere al copilului nu este considerată calomnie. Doar dacă se face referinţă la o altă persoană care e necăsătorită sau căsătorită cu altcineva decât mama copilului, atunci e considerată calomnie.
Reclamantii trebuie să dovedească faptul că informatia calomnioasă a fost publicată din neglijenţă sau nepăsare.
1itlurile
Justitia americană se împarte în două curente de opinie în acest sens. Primul consideră că în cazul unui titlu calomnios care este explicat în articol nu se pune problema defăimării. Cel de al doilea sustine însă că titlul şi articolul formează un întreg şi trebuie citate şi interpretate ca atare. Unele tribunale sustin însă că titlul în sine poate fi considerat ca fiind calomnios, chiar dacă în corpul articolului apare clarificarea informatiei din titlu, aceasta datorită faptului că publicului îi scapă cele mai importante părţi ale articolului, fie pentru că vede doar titlul, fie pentru că citeşte articolul în grabă şi îl înţelege incorect.
Publicitatea
Publicitatea poate fi, la rândul său, calomnioasă, în condiţiile în care, deşi o reclamă în care se pretinde că un produs e mai bun decât un altul nu e defăimătoare la adresa acestuia din urmă, există şi reclame în care se afirmă că produsul competiţiei e mai slab, ceea ce intră în categoria calomniei.
Un exemplu de reclamă care nu e considerată defăimătoare este următorul: spotul susţine că un anume magazin foto developează filmele mai repede decât un altul şi scoate fotografii calitativ superioare celor pe care le scoate concurenţa. Cu toate acestea, un caz petrecut în statul Pennsylvania a dovedit contrariul. Cal R. Pane, proprietarul unui astfel de magazin, a calomniat un competitor - Cosgrove Studio and Camera Shop - despre care a insinuat într-o reclamă că induce în eroare clienţii, producând fotografii de proastă calitate. Ca replică la un spot în care Cosgrove promitea clienţilor un film gratuit primit la fiecare developare, Pane îşi avertiza clienţii astfel: "Să fim serioşi, primiţi un nimic pentru alt nimic". Fără a menţiona firma Cosgrove, reclama lui Pane anunţa că acesta nu va mări pretul developării, astfel încât să poată oferi un film gratis, ceea ce implica faptul că firma Cosgrove făcea acest lucru. Tribunalul a decis că reclama lui Pane sugera că studioul Cosgrove presta servicii slabe din punct de vedere calitativ, ceea ce reiese din chiar textul sporului, în care Pane afirma că în magazinul său nu se developează negativele neclare, nu se distruge pelicula prin grăbirea procesului de developare şi nu se folosesc substanţe chimice sau hârtie de proastă calitate.
Fotografii, caricaturi, paginare
Fotografiile pot fi, de asemenea, motive pentru procese de calomnie, atât timp cât creează o iluzie sau sunt trucate. Cu toate acestea, defăimarea previne, de cele mai multe ori, din combinaţii între fotografii şi titluri sau articole învecinate lor.
Un judecător din Boston a dat în judecată ziarul local Boston Herald Traveller pentru faptul că numele şi fotografia lui apăreau sub un titlu care informa despre luarea de mită într-un scandal. Articolul se referea la o persoană oficială (ale cărei fotografie şi nume erau prezentate în corpul ştirii) acuzată şi condamnată pentru luare de mită la vânzarea unor terenuri ce aparţineau statului. Reclamantul, Mitchell Mabardi, nu avea însă nici o legătură cu respectiva poveste, numele şi fotografia lui fiind, în realitate, destinate ilustrării unui articol referitor la o altă problemă financiară.
Folosirea fotografiilor în afara contextului poate constitui, de asemenea, o calomnie, aşa cum s-a petrecut în cazul unei companii americane de transporturi, Drotzmann lnc., acuzată că a dat faliment de către o publicaţie de specialitate, în care era publicată, în afara contextului, o fotografie făcută la o acţiune de vânzare patronată de firmă. Compania a câştigat 245.000 de dolari în urma procesului intentat revistei Fleet Owner, care publicase un articol despre falimentarea companiilor de transport, ilustrat cu o fotografie ce anunţa o licitaţie pentru echipament auto a firmei Drotzmann şi nu o vânzare de lichidare a afacerilor, ceea ce a creat falsa impresie că Drotzmann dăduse faliment.
În timp ce prin caricatura politică este afectată reputaţia persoanelor vizate de aceasta, caricatura, de regulă, este forma de exprimare a unor opinii ce reprezintă expresie protejată, subiect pe care îl vom discuta mai târziu. Cu toate acestea, o caricatură care vizează caracterul şi competenţa unei persoane poate fi considerată calomnioasă. Un tribunal din Missouri a stabilit că o caricatură fusese defăimătoare pentru un cadru medical pe care o întăţişase ca fiind insensibilă faţă de pacienţii săi, sugerând astfel că nu ar fi o bună profesionistă. Tribunalul a conchis că Patricia BuBer a fost descrisă ca un "personaj îmbrăcat ciudat, aşezat în pat şi înconjurat de hărţi şi diagrame de neinţeles, ordonat aranjate". Personajul din caricatură tocmai dăduse unui pacient ,,0 explicaţie evident de neînţeles". Astfel, clientul arăta "uimit, chiar înfricoşat". Cu toate acestea, medicul nu făcea nimic pentru a-i alunga confuzia, ci, mai mult, cerea banii şi îl chema pe următorul pacient. Tribunalul a hotărât că desenul, deşi reprezenta opinia autorului său, constituia o defăimare per se pentru că afirma, în mod fals, că BuBer era o escroacă.

3) Identificarea
Pe lângă faptul că trebuie să stabilească valoarea defăimătoare a aserţiunii, reci amantul trebuie să demonstreze că respectivul limbaj calomnios face referire explicită la sine însuşi. O persoană care face parte dintr-un grup ce a fost calomniat nu poate intenta proces pentru că nu poate demonstra că detăimarea se referă la el.
Identificarea indivizilor
Cerinţa identificării se referă la faptul că reclamantul trebuie să demonstreze că limbajul defăimător este despre sau în legătură cu el. El trebuie să demonstreze că cel puţin un cititor sau un telespectator l-ar putea identifica ca obiect al remarcelor calom¬nioase. O persoană poate fi identificată după nume, fotografie, descriere, poreclă, semnătură, caricatură sau situaţie descrisă. În 1974, un astfel de caz a adus 60.000 de dolari unui anume Anthony Liquori din oraşul Agawam acuzat într-un proces intentat altui Anthony Liquori. Un ziar local care a relatat faptele a obţinut numele acuzatului, nu însă şi adresa acestuia. Reporterul care a preluat cazul a transcris în text adresa unicului Anthony Liquori găsit în cartea de telefon a oraşului Agawam. Din nefericire, adresa identifica o altă persoană, diferită de acuzatul real, locuitor al oraşului Springfield. Astfel, Anthony Liquori din cartea de telefon din Agawam a dat ziarul în judecată şi a obţinut despăgubiri.
Acest caz demonstrează faptul că nu e suficientă verificarea identificării într-un singur loc; verificarea trebuie făcută cu atenţie, în funcţie de trei coordonate: numele întreg, inclusiv iniţiala, adresa şi ocupaţia, la care se poate adăuga, pentru siguranţă, şi vârsta.
Reclamantul poate stabili dacă un articol calomnios este despre sau în legătură cu el, chiar dacă numele său nu apare specificat. Un tribunal din Massachusetts a dat câştig de cauză lui Haim Eyal, proprietar al unui magazin de delicatese (Haim's Delicatessen) din oraşul Brookline, care a demonstrat că a fost astfel identificat de un post de radio: "patronul unui magazin de delicatese din Brookline şi alte şapte persoane au fost arestate pentru că fac parte dintr-o reţea internaţională". Deşi numele lui Haim nu apărea în enunţ, tribunalul a decis că un număr semnificativ de persoane au crezut că ştirea se referea la Haim.
Calomnia de grup
Din vreme ce defăimarea este o chestiune de reputatie personalli, grupurile largi (membri ai unui partid etc.) nu pot intenta proces de calomnie pentru comentarii făcute asupra grupului lor. Ca persoane individuale, membrii unor astfel de grupuri nu pot ataca în justitie afirmatii de genul "toti medicii este vorba de şarlatani" sau "toti politicienii sunt corupţi". Tribunalele americane sustin cli în această situatie este vorba de persoane ce apartin unor grupuri care au mai mult de 100 de membri. Cu cât grupul e mai restrâns, cu atât membrii pot avea mai multe şanse sli câştige un asemenea proces.
Tribunalele au stabilit că limbajul calomnios ce vizeazli grupuri mai mici de 15 persoane este despre sau în 1egăturli cu fiecare membru.

4) Publicarea
Pe lângă faptul că trebuie să demonstreze cli textul calomnios îl identifică, reclamantul trebuie să arate că acesta a fost comunicat şi altor persoane, în afară de el însuşi. Termenul de publicare se justifică în prezenta a cel putin trei persoane: cel care initiază calomnia, persoana calomniată şi o persoană care aude sau vede defăimarea. Aceasta din urmă trebuie să fie expusă calomniei înainte ca persoanei defăimate să ii fie atinsă reputatia.
Se porneşte de la premisa că presa scrisă "publică" atunci când circulă în cel putin un exemplar sau număr. La fel, posturile de radio şi televiziune "fac publică" o anumitli informatie. Reclamantul nu trebuie să demonstreze că abonatii, cititorii, ascultătorii sau telespectatorii au citit sau au auzit calomnia, juriile pornind de la premisa că semnalele transmise au atins un anumit public.
Calomnia poate apărea nu doar în ziare sau emisiuni de radio şi televiziune, ci şi în comunicate de presă, conversatii, interviuri, scrisori de afaceri, Internet.
Specialiştii în comunicare sunt de obicei responsabili de repetarea, " republicarea " calomniei dacă aceasta nu vine dintr-o sursă oficială. Reclamantul poate da în judecată prima persoană care a rostit sau a scris un comentariu denigrator. De asemenea, el poate acuza pe oricine, inclusiv mass-media, care răspândesc calomnia. Un cetătean care acuză un medic de malpraxis poate fi dat în judecată pentru calomnie. La fel, un reporter care citează acuzatia într-un articol, cei care fac revizia textului şi editorul publicatiei. La fel, un cititor calomniat într-o scrisoare adresată redactiei poate da în judecată atât editorul, cât şi autorul scrisorii. De asemenea, o persoană calomniată pe Internet poate da în judecată operatorul de sistem dacă acesta controlează ceea ce se publică pe un anumit site. Un ziar sau un post de televiziune poate fi actionat în instantă pentru calomnie prin publicitate, indiferent cine a scris sloganul. Astfel, ziarele, radiourile şi televiziunile se fac vinovate în cazul preluării de la alte media a reclame lor şi ştirilor calomnioase.
Persoanele responsabile pentru republicarea unei calomnii se fac vinovate de acest lucru, chiar dacă declară că au publicat "doar nişte zvonuri".
Trusturile de presli sunt responsabile de aceste fapte pentru că angajatii lor sunt cei care selectează, scriu, publică şi distribuie informatia către public, acuzele de calomnie bazîndu-se pe faptul că editorul detine controlul asupra continutului mesajelor. Companii cum ar fi cele de telefonie, nu pot fi acuzate de calomnie pentru că nu detin controlul asupra informatiei, acestea nefăcând altceva decât să o transmită contra unui abonament.
De asemenea, şi librarii au fost absolviţi de responsabilitatea comercializării materialelor obscene şi denigratoare despre care nu au de unde şti că există în cărţile pe care le vând. Operatorii de ştiri electronice şi grupuri de discuţie, ca şi companiile de telefonie sau librarii, nu sunt consideraţi responsabili de defăimarea făcută prin serviciile de informare electronice. Chiar dacă un furnizor al unui asemenea serviciu încearcă să publice mesaje calomnioase şi obscene, operatorul de sistem nu se face vinovat de calomnie.
5) Greşeala
O dată demonstrate defăimarea, identificarea şi faptul că informaţia a fost făcută publică, trebuie arătat că suportul mediatic a greşit în procesarea informaţiei. Astfel, trebuie demonstrat că cel care se face vinovat de calomnie a publicat sau transmis din greşeală, de obicei, coroborată cu neglijenţă şi nepăsare. Gradul de vinovăţie ajurnalistului constituie problema centrală în cazurile de calomnie, însă pentru un reclamant este greu de stabilit dacă ziarul sau postul care a transmis ştirea ştia că informaţia este falsă sau omitea, din nepăsare, adevărul. Cu toate acestea, e mai uşor de demonstrat că informaţia a fost transmisă astfel din neglijenţă, decât că jurnaliştii au făcut-o în cunoştinţă de cauză sau din indiferenţă.
Până În 1964, oricine demonstra că a fost defăimat câştiga un proces de calomnie.
Legea de la acea vreme pornea de la premisa că textul trebuia să fie fals şi să dăuneze reputaţiei reclamantului pentru ca acesta să aibă câştig de cauză. Astfel, un jurnalist se poate face vinovat de calomnie dacă nu poate demonstra veridicitatea, chiar în condiţiile în care informaţia este adevărată. Jurnaliştii erau vinovaţi chiar dacă verificau greşelile şi considerau că informaţia este exactă.
Calomnia sediţioasă în S VA
În anii formării Statelor Unite, ţara se baza în mare parte pe legea engleză. În Anglia din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, critica oficialităţilor guvernamentale - mereu considerată de oficialităţi ca fiind falsă, scandaloasă şi răuvoitoare - s-a numit calomnie sediţioasă. Persoana acuzată de calomnie sediţioasă era amendată, închisă, pusă la stâlpul infamiei şi biciuită. Autorităţile susţineau pedepsirea pentru a preveni incitarea publicului la criticarea lor. Adevărul nu constituia o modalitate de apărare împotriva acuzaţiei de calomnie instigativă pentru că oficialităţile spuneau că o critică adevărată va provoca mai uşor violenţă decât afirmaţiile false, aşa încât s-a adăugat legii fraza "cu cât e mai mare adevărul, cu atât e mai mare calomnia". Judecătorii decideau în cazurile prezen¬tate în funcţie de gradul de incitare al expresiei. Reprezentanţii publicului din juriu nu puteau să hotărască decât asupra modalităţii folosite de acuzat: dacă a rostit sau a scris calomnia respectivă.
La şapte ani după ratificarea Declaraţiei Drepturilor, Congresul a elaborat un statut privitor Ia calomnia sediţioasă. În ciuda Primului Amendament, federaliştii din Congres au adoptat în 1798 legea asupra înstrăinării şi legea asupra instigării pentru a-i pedepsi pe criticii lor republicani, conduşi de Thomas Jefferson. Federaliştii se temeau că republicanii vor distruge tânăra republică americană, dezvoltând idei radicale, de genul celor care au dus la Revoluţia franceză. Legea asupra înstrăinării permitea preşedintelui să deporteze pe oricine care nu era născut în SUA şi care era "periculos pentru pace" sau suspect de "maşinaţiuni secrete împotriva autorităţilor". Legea asupra instigării interzicea orice conspiraţie care se opunea autorităţilor şi orice scrieri "false, scandaloase şi răuvoitoare" la adresa autorităţilor şi a oficialităţilor. Cei care Încălcau această lege plăteau 2.000 de dolari amendă şi făceau Închisoare până la doi ani.
Deşi legea asupra instigării permitea apărarea adevărului şi dădea juriilor puterea de a determina ce publicaţii conţin instigări, aceste reforme au însemnat puţin, pentru că juriile erau dominate de federalişti, care cereau acuzaţilor să demonstreze adevărul "până în pânzele albe", prezentând documente pentru fiecare cuvânt din fiecare propoziţie. Opiniile critice al căror adevăr nu putea fi demonstrat erau considerate false.
Republicanii au argumentat că cele două legi Încalcă Primul Amendament pentru că pedepsesc critica împotriva autorităţilor. Istoricul Leonard Levy afirmă că statutele reflectau înţelesul convenţional dat pe atunci termenului de libertate a presei. Levy afirmă că majoritatea politicienilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea credeau În libertatea de expresie aşa cum era ea definită de William Blackstone, cunoscut analist al dreptului englez. Blackstone spunea că libertatea presei însemna doar libertatea faţă de cenzura dinaintea publicării şi nu faţă de pedeapsa pentru publicarea de cuvinte "impro¬prii, răutăcioase şi ilegale".

1 Levy susţine că americanii erau astfel sensibilizaţi la pericolul de a fi pedepsiţi pentru critica adusă autorităţilor. Teoreticienii republicani argumentează cu mândrie că libertatea de expresie nu are nici un sens fără să fie tolerat acest tip de critică, iar mesajul lor se pare că a fost ascultat. În 1812, Curtea Supremă a eliminat legile privitoare la calomnia sediţioasă, numărul acuzaţiilor în acest sens a scăzut iar tribunalele au declarat că guvernul nu poate fi calomniat iar legea calomniei sediţioasă fusese neconstituţională.
Protecţia constituţională pentru calomnierea oficialităţilor publice
Oficialităţile publice care intentează proces de calomnie ca urmare a publicării În presă a unor informaţii legate de comportamentul lor trebuie să demonstreze că defăi¬marea s-a făcut în condiţiile în care jurnalistul ştia că informaţia este falsă sau din nepăsare faţă de adevăr.
Definirea oficialită1U publice
Tribunalele au hotărât că persoanele care supervizează fondurile publice şi menţin sănătatea şi bunăstarea publică sunt oficialităţi publice. Contactul cu publicul şi autoritatea de a lua decizii sunt principalele trăsături ale oficialităţilor publice. Din această categorie fac parte intendentul şcolar, cel care fixează sistemul de taxe În oraş, directorul direcţiei medicale, directorul agenţiei Împotriva sărăciei, directorul pentru ajutor financiar din colegii şi diferiţi ofiţeri militari, şeful poliţiei. ajutorul de şerif etc., Într-un cuvânt, cei care au controlul asupra politicilor publice, care răspund de siguranţa şi fondurile publice.
Curtea Supremă a hotărât că Primul Amendament protejează publicarea de informaţii false care ating reputaţia. Oficialităţile publice care intentează proces presei pentru afirmaţiile făcute asupra comportamentului lor oficial trebuie să demonstreze că defăi¬marea a fost publicată cu buna ştiinţă a falsităţii sau din nepăsare faţă de adevăr.
Persoanele publice
Conform Constituţiei, persoanele publice sunt cele implicate "intim în rezolvarea problemelor publice importante sau care, din cauza notorietăţii lor, creează evenimente de interes pentru publicul larg".
Judecătorul Lewis Powell a identificat două categorii de persoane publice, numite (1) "bune la toate" şi (2) "limitate". În prima categorie intră persoanele care "ocupă poziţii de putere şi influenţă atât de persuasive încât sunt considerate bune la toate". Adesea, o persoană publică, conform judecătorului, "se implică în anumite controverse publice pentru a influenţa rezolvarea lor" , şi deci trebuie să demonstreze reaua intenţie doar în cazul calomnierii în contextul acelei controverse, de unde şi denumirea de persoane publice "limitate".
Powell sustine că legea calomniei trebuie să fie mai generoasă cu persoanele private decât cu persoanele publice, pentru că acestea se aşteaptă să se vorbească despre ele şi au mijloace de autoapărare mult mai bune. Persoanele publice, spre deosebire de cetăţenii obişnuiţi, atrag atentia şi comentariile; îşi obţin statutul jucând un rol influent în problemele societăţii şi astfel se expun în mod voluntar unui risc crescut al afirmaţiilor false despre ei, precum şi al urmăririi din partea publicului. Persoanele fizice, pe de altă parte, nu sunt supuse expunerii publice şi nu re nuntă "la interesul lor de a-şi proteja bunul renume şi astfel au mai multă trecere în faţa tribunalului când vor să demonstreze falsitatea afirmaţiilor".
Persoanele publice, spre deosebire de cetătenii obişnuiti, au acces la "canale de comunicare efectivă", astfel încât pot contracara afirmatiile false despre ei, a mai spus Powell. Datorită accesului lor la media, persoanele publice pot minimaliza daunele aduse reputaţiei şi pot "contrazice minciuna sau corecta greşelile". În schimb, persoanele private, spune Powell, sunt mult mai" vulnerabile la aceste daune" şi nu au posibilităţi efective de a demonstra falsitatea afirmaţiilor.
Persoanele publice "bune la toate"
Prima categorie a lui Powell include persoanele de notorietate care exercită puterea sau influenţa generală şi a căror viată cotidiană însumează în mod permanent calităţile de ştire. Astfel de persoane şi-au câştigat o faimă largă. Persoanele publice din această categorie trebuie să demonstreze, în cazurile de calomniere a vietii private şi a comporta¬mentului public, reaua intenţie.
O Curte de Apel federală a afirmat că persoana publică "bună la toate" este
o    celebritate. Publicul o recunoaşte şi îi urmăreşte vorbele şi faptele, fie pentru că îi consideră ideile, comportamentul sau raţionamentele demne de atentie, fie pentru că ea urmăreşte în mod activ această consideratie.
Cu sigurantă, fostul preşedinte Jimmy Carter şi generalul Colin Powell sunt consi¬derati persoane publice "bune la toate", când se pune problema calomniei legate de activitătile lor din afara locului de muncă. Sau, actrita Jane Fonda şi proprietarul Atlanta Braves, Ted Turner, au suficientă faimă şi notorietate pentru a fi considerati persoane publice "bune la toate".
Persoanele publice "limitate"
Cea de a doua categorie a judecătorului Powell se referă la persoanele publice care se implică în controverse publice pentru a le influenta mersul. Aceste persoane sunt persoane publice "limitate" care trebuie să demonstreze reaua intentie doar pentru calomnia legată direct de actele lor voluntare. Când e vorba de afirmatii calomnioase despre viaţa lor privată, aceste persoane rămân persoane private. Curtea nu a definit însă în mod precis "controversa publică". Aceasta este o "dispută reală" asupra unei probleme specifice care afectează un segment al publicului larg: practici de marketing folosite în supermarketuri, valoarea continutului proteic în dieta alimentarll etc. Persoanele publice trebuie să-şi initieze participarea la dezbatere într-o controversll publicll. Nu e suficient ca o persoană să fie implicată involuntar într-o asemenea controversll sau sll facă ceva controversat. Persoana publicll trebuie sll facll şi efortul de a influenta rezolvarea controversei.
Pe lângă aceştia, există şi alte categorii de persoane publice "limitate": actori, sportivi şi alte persoane care atrag atentia datoritll unor cariere deosebite. Aceştia nu au faima şi notorietatea persoanelor publice "bune la toate" şi nici nu s-au aruncat în probleme publice controversate cu intentia de a le schimba cursul. În cazul calomniei, ei trebuie să demonstreze reaua intentie doar în ceea ce priveşte informarea asupra aparitiilor lor publice.
Reaua intenţie
O dată ce tribunalul a stabilit în ce categorie se înscrie reclamantul, accentul cade pe natura greşelii, adicll dacă specialistul în comunicare a publicat calomnia din neglijentă sau cu rea intentie. Pentru a câştiga un asemenea proces, trebuie demonstrat nu doar că afirmatia publicată e falsă şi detăimătoare, ci şi că a fost publicată în mod eronat. Oficialitătile publice şi persoanele publice trebuie să demonstreze cll afirmatia a fost publicată cu rea intentie, că persoana care a publicat-o ştia că e falsll sau a publicat-o în totală nepăsare fată de adevăr. Reaua intentie, care trebuie demonstratll ca "probă clarll şi convingătoare" , e o decizie subiectivă şi nu poate fi definitll precis. Însă un specialist care manifestă rea intentie demonstrează mai mult decât rllutate şi nepllsare, o atitudine mai flagrantă decît "îndepllrtarea" de practicile jurnalistice profesionale pe care le urmează majoritatea specialiştilor.
Acuzatorii trebuie sll demonstreze cll jurnalistul s-a îndoit de adevărul unei relatări calomnioase înainte de a o publica. Pentru a determina acest lucru, tribunalul verifică dacă jurnalistul a folosit tehnicile obişnuite de colectare a informatiei pentru a elabora materialul. De asemenea, este luată în calcul credibilitatea relatării, profunzimea investi¬gatiei, credibilitatea surselor şi motivele publicării. Premeditarea se poate stabili şi ea prin demonstrarea faptului că jurnalistul a fabricat relatarea sau a ştiut că publică o informatie falsă.
Greşeala în cazul persoanelor private
Judecătorul Powell a afirmat că persoanele private, mai vulnerabile şi având mai putin acces la presă decât oficialitătile publice, ar trebui sll nu fie obligate să demonstreze rea intentie, aşa cum trebuie să o demonstreze oficialitătile publice şi persoanele publice. Pe de altă parte, spune Powell, editorii nu trebuie tăcuti automat vinovati dacă au calomniat o persoană privată aplicând practici jurnalistice obişnuite.
Toti reclamantii, persoane publice sau private, trebuie să demonstreze reaua intentie, însll fiecare stat poate decide nivelul greşelii pe care persoana privată trebuie să-I demonstreze pentru a obtine despăgubiri. Patru state cer persoanelor private implicate în probleme de interes public să demonstreze reaua intentie, ca şi oficialitătile publice şi persoanele publice. Statul New York coboarll ştacheta, cerând persoanelor private să demonstreze "iresponsabilitatea generală", standard mai riguros decât neglijenta, dar mai putin pretentios decât reaua intentie. Aproximativ 30 de state impun standarde şi mai joase privitoare la neglijentă, cerând reclamantilor persoane private să demonstreze că detăimarea a fost publicată din neatentie.
Neglijenla
Neglijenta înseamnă recursul la comportament opus celui pe care o persoană ratională l-ar folosi în circumstante similare. De fapt, problema e dacă cel care a scris a stabilit cu atentie dacă povestea e adevărată sau falsă.
Termenul "neglijentă" are două acceptiuni. Unele state definesc neglijenta prin raportare la standardul unei persoane obişnuite: conceptul opus a ceea ce "o persoană ratională şi prudentă" ar face. Altele, printr-un standard profesional: imposibilitatea de a fi la fel de atent ca o persoană prudentă cu aceeaşi ocupatie. Diferenta dintre cele două standarde e clară: eforturile jurnaliştilor pentru acuratete sunt judecate fie prin prisma standardelor unei persoane care e probabil nefamiliarizată cu comunicarea, fie prin prisma deciziilor luate în conditii similare de scriitorii şi jurnaliştii profesionişti.
Neglijenta poate apărea din erori în luarea notitelor sau greşeli de tipar, adesea şi pentru că jurnalistul se bazează pe nume false sau pentru că nu verifică faptele. Un studiu teoretic relevă că juriile decid că un jurnalist a fost neglijent dacă descoperă:
- că acesta nu l-a contactat pe cel calomniat (numai dacă a fost o investigatie complexă) ;
- că acesta nu a verificat informatia prin cele mai bune surse avute la dispozitie;
- că a existat o neîntelegere nesolutionată între surse şi reporter asupra a ceea ce
sursa i-a spus jurnalistului.
Jurnalistul nu e găsit vinovat dacă articolul său se bazează pe câteva surse care au făcut aceeaşi relatare sau dacă o singură sursă verifică versiunea jurnalistului asupra evenimentelor.
Majoritatea tribunalelor presupun că jurnaliştii fac eforturi să verifice acuratetea informatiilor. Ele nu cer investigatii istovitoare înaintea publicării sau transmiterii informatiei. Jurnalistul care contactează persoana direct afectată de poveste şi verifică atent informatia prin surse pe care ştie că sunt de încredere nu va fi găsit vinovat de neglijentă, chiar dacă informatia e falsă.

6) Falsitatea
Pentru a câştiga un proces de calomnie, oficialitătile publice, persoanele publice şi private implicate în probleme de interes public trebuie să demonstreze nu doar neglijenta, ci şi falsitatea. Demonstrând aceasta, reclamantilor le rămâne mai mult timp pentru a dovedi că persoana s-a purtat neglijent.
În cazul persoanelor private care nu sunt implicate în probleme de interes public trebuie demonstrată şi neglijenta. Termenul "probleme de interes public" se referă la orice problemă discutată în mass-media, dar nu şi în conversatii private sau materiale difuzate către cei care au un interes personal direct asupra acestor informatii.
7) Pagubele şi efectele
Conform legii americane a calomniei, persoanele care au fost calomniate nu au voie, dat fiind Primul Amendament, să oprească publicarea sau să forteze retragerea publicării, însă ele pot intenta proces spre a obtine despăgubiri financiare pentru prejudiciul pe care l-au suferit. Demonstrarea prejudiciului tăcut este cel de-al şaselea element al demonstratiei părtii vătămate. Reclamantul nu poate intenta proces pentru o calomnie inofensivă, chiar dacă prejudiciul adus reputaţiei poate fi "presupus". Se pot obtine "despăgubiri presupuse" (pierderea reputatiei pe care se presupune că o determină calomnia), "despăgubiri compensatorii" ("reale" pentru pierderea bunului renume, ruşine, umilire şi stres) şi "spe¬dale" (pentru pierderea unor venituri şi/sau avantaje, ca rezultat al calomniei) şi "despăgu¬biri punitive", care nu compensează pierderea reputaţiei, ci pedepsesc iniţiatorul calomniei.

Acuzatul
Presei nu i se cere să observe pasiv dacă reclamantii demonstrează calomnia, falsitatea sau eroarea, elemente impuse de Constituţie. Acuzatii pot recurge la un număr de posibilităti de apărare.
Cea mai bună apărare într-un caz de calomnie este adevărul, deşi uneori e greu de demonstrat. Apoi, adevărul e uneori necunoscut sau nedemonstrabil. Totuşi, legea oferă presei posibilitate a de a informa cu acurateţe despre tribunale, legislativ, ramura exe¬cutivă, chiar şi atunci când jurnalistul repetă afirmatiile calomnioase din declaraţiile de la proces, documente, discursuri senatoriale şi conferinte de presă. Specialiştii se bucură de protectia Constituţiei în ceea ce priveşte exprimarea opiniei asupra calităţii prezen¬tărilor publice, adică filme, cărţi, cursuri, mese la restaurant, jocuri video şi recitaluri.

1) Adevărul
În majoritatea cazurilor, acuzatul câştigă dacă poate demonstra că detăimarea publicată de el este adevărată. Dacă reci amantul nu reuşeşte să demonstreze că afirmaţia e falsă, acuzatul câştigă fără să trebuiască să demonstreze că afirmaţia e adevărată.
Adevărul e uneori dificil de demonstrat pentru că nu există probe. Sursele confi-denţiale ale reporterului pot refuza să depună mărturie sau, dacă o fac, nu au credibilitate. Mai mult, reporterii care depun mărturie asupra unor evenimente la care au fost martori oculari nu pot avea garanţia că juriul îi va crede. A convinge martorii părţii adverse şi avocaţii celeilalte părţi poate uneori umbri adevărul.
În determinarea adevărului rămân decisive impresia generală, "esenta" afirmatiei.
Povestea trebuie să fie în esentă adevărată, dar nu în cel mai mic detaliu. Erorile minore nu distrug apărarea adevărului.
Presa nu va putea demonstra veridicitatea dacă omisiimile importante creează o impresie falsă, calomnioasă, chiar dacă povestea contine afirmaţii adevărate.
2) Protejarea opiniei
Reclamanţii, după cum am văzut, trebuie să demonstreze că afirmaţia calomnioasă e falsă şi că informaţia eronată e publicată astfel cu bună ştiinţă. Dacă nu pot demonstra falsitatea, nu vor câştiga procesul. Adesea ei nu pot face acest lucru pentru că relatarea despre care pretind că i-a calomniat conţine opinii ce nu pot fi demonstrate ca fiind false.
Curtea Supremă a stabilit că opinia e protejată de Constitutie, spunând "nu există idei false". Oricât de dăunătoare ar părea o opinie, în corectarea ei nu ne bazăm pe conştiinţa judecătorilor şi juriilor, ci pe competiţia cu ideile deja consacrate. În timp ce protecţia constituţională asupra opiniei este generoasă - extinzând-o asupra criticii inevitabile într-o societate democratică - Primul Amendament, spune Curtea Supremă, nu a creat o "scutire generală pentru orice opinie calomnioasă". Afirmaţii semnificative de genul "în opinia mea, John molestează copii" nu constituie opinie protejată dacă presupun afirmaţii ce pot fi demonstrate că sunt false. Dacă un vorbitor rosteşte fraza de mai sus, el sugerează că ştie lucruri nespuse despre actiunile lui John.
A distinge opinia de fapte false nu e uşor. În mod tradiţional, tribunalele disting faptele de opinii luând în considerare factori ca: înţelesul comun al cuvintelor, verifica¬bilitatea lor, contextul social în care au fost rostite şi canalul mediatic prin care au fost transmise. Curtea Supremă a refuzat să le adopte ca pe un test formal pentru a determina opinia protejată de Constituţie. Ea a proclamat că o afirmaţie e opinie protejată dacă nu conţine "conotaţii factuale ce pot fi demonstrate ca fiind false". Reclamanţii trebuie să demonstreze că aceste afirmaţii îi calomniază şi sunt publicate din neglijenţă sau răutate dar presa nu poate pretinde protecţie constituţională pentru fapte false considerate ca fiind opinie. Nu există conotaţii de fapte false, spune Curtea Supremă, dacă un scriitor foloseşte termeni exageraţi sau figuraţi, incapabili de un înţeles factual. Alte expresii protejate ca opinie includ termeni vagi, evaluările bazate pe fapte şi afirmaţii care devin opinii datorită circumstanţelor în care au fost rostite.
Exagerarea şi termenii figuraţi     
Un caz de exagerare este cel al lui Charles Bresler din Maryland, care a pierdut un proces de calomnie împotriva Greenbelt News RevÎew pentru că ziarul a publicat o "hiperbolă retorică", nu un fapt, atunci când a scris că Bresler e implicat într-un "şantaj". Ziarul a preluat epitetul dat de cetăţenii care îl acuzau pe Bresler că a şantajat primăria oferindu-se să-i vândă pământul pe care îl primise în locul parcelei aflate în proprietatea acestuia.
Curtea Supremă a spus că termenul "şantaj" nu implica faptul fals şi calomnios că Bresler e vinovat de un delict. "Chiar şi cititorul cel mai neatent", a spus Curtea, "trebuie să fi observat că termenul nu a fost decât o hiperbolă retorică, un epitet folosit de cei care considerau poziţia în negociere a lui Bresler extrem de nepotrivită". Termenul "şantaj" nu era calomnios, a spus Curtea Supremă, cel puţin nu în contextul unei dezbateri aprinse la primărie asupra unei probleme de interes public. Cuvântul ar fi fost calomnios dacă ar fi fost menit să sugereze că o persoană a recurs la modalităţi ilegale pentru a obţine un avantaj.
Curtea a hotărât, de asemenea, că unele cuvinte pot fi prea vagi pentru a desemna fapte. Afirmaţia "e cea mai proastă piesă pe care am văzut-o" constituie opinie protejată pentru că e subiectivă şi "nu poate fi demonstrată ca adevărată sau falsă". Dacă termenii vagi pot fi ofensatori, nu pot influenţa verdictele proceselor, pentru că nu vizează fapte a căror falsitate poate fi dovedită.
Opinia bazată pe fapte
Dacă scriitorii preferă să evite limbajul exagerat, hiperbolic şi vag, ei pot fi siguri că expresia lor va fi înţeleasă ca opinie prin stabilirea faptelor pe care se bazează aceasta. Cititorii opiniilor bazate pe fapte c1are, cititorii unei hiperbole, de exemplu, nu au nici un motiv să creadă că afirmaţiile sunt factuale. Opinia bazată pe fapte clare se numeşte "opinie pură".
Dacă opiniile bazate pe fapte sunt protejate, faptele trebuie stabilite cu a.:u.rate{e şi interpretate plauzibil. "Chiar dacă vorbitorul stabileşte faptele pe care îşi baz.eaz1 opinia" , a spus Curtea, "dacă aceste fapte sunt incorecte sau incomplete, sau da -ă a.fi.rmaPa despre ele este eronată, afirmaţia va atrage în continuare aserţiunea falsă a ~ui".
Ansamblul circumstantelor
Tribunalele, când trebuie să distingă faptele de opinie, evaluează difer:;: ~tori. de regulă incluzând examinarea înţelesului obişnuit al afirmaţiei, dacă aceasta e yeri5~i1ă şi contextul lingvistic şi social în care apare afirmaţia. Aceşti factori sem numiţi "ansamblul circumstanţelor".
Un prim factor pe care îl iau tribunalele în considerare este acceptiunea obişnuită a cuvintelor, adică dacă afirmati a are un "nucleu precis al înţelesului pentru ca.--e e.'Usd un consens în ceea ce priveşte înţelegerea sau, dimpotrivă, dacă afirmatia e nedefinit! şi ambiguă". Jurnalistul trebuie să aibă mare grijă pentru termenii care au înţeles legal, şi deci factual, aşa cum sunt "publicaţie obscenă" sau "hoţ".
Cel de-al doilea criteriu îl constituie verificabilitatea, adică dacă afirmaţia poate fi în mod obiectiv demonstrată ca adevărată sau falsă. Afirmaţiile subiectÎye. cum sunt "imoral", "dandy" sau "strident", reprezintă opinii uneori neverificabile. in timp ce, mai obiective, afirmaţiile verificabile sunt factuale.
Cel de al treilea factor e contextul social în care apare afirmaţia. Cuvintele jignitoare care pot fi înţelese literal ca fapt în unele contexte, în altele sunt considerate exagerări, hiperbolă retorică sau opinie. Curtea Supremă a recunoscut importanţa contexrului social când a hotărât că termenul "trădător", ataşat unui angajat care trecuse linia unui picbet de grevă, constituie hiperbolă protejată pentru că "asemenea retorică exagerată e un loc comun în conflictele de muncă". De asemenea, cititorii se aşteaptă la opinii în dezbaterile politice încinse şi controverse publice.
Un alt criteriu pentru a distinge factualul de opinie e contextul lingvistic .. -\dăugarea expresiilor "în opinia mea", "mi se pare", indică o opinie, dar nu şi atunci când afirma.ţia implică fapte false. Tribunalele vor găsi mai degrabă opinie acolo unde afirmaţiile sună ca ipoteze decât ca aserţiuni.
Tribunalele iau în considerare şi formatul afirmaţiei când discern opinia de factual.
Cititorii se aşteaptă la opinie mai degrabă în articolele semnate şi în reviste decât în ştirile obiective.
în recenziile de carte, "cititorul se aşteaptă să găsească observaţii pline de spirit pe care le consideră rezultatul evaluării întreprinse exlusiv de criticul respectiv". in wntraSt, faptele sunt mai degrabă de găsit într-un "foileton lung, extrem de documentat. dintr-un ziar", scris în urma unei investigări amănunţite.
Presa se bazează pe comentariul şi critica onestă destul de rar, pentru că legea ii impune să demonstreze că faptele sunt rezonabile, că opinia reflectă adevăratele credinte ale autorului şi că opinia este oferită fără rea-credinţă.
3) Privilegiile
Unele afirmaţii false şi calomnioase sunt protejate de lege. Privilegiile absolute protejează iniţiatorul unui mesaj calomnios indiferent de acurateţea şi de motivele acestuia. Privi¬legiile absolute sunt importante pentru profesioniştii din comunicare. În primul rând, cuvintele despre oficialităţile publice aflate în exerciţiul funcţiunii sunt privilegiate. În al doilea rând, presa deţine privilegiul absolut de a calomnia o persoană care consimte să fie calomniată. În al treilea rând, televiziunile au privilegiul absolut de a transmite discursul defăimător fals al candidaţilor politici.
Privilegiul reporterului de a informa asupra procedurilor oficiale este cel mai impor¬tant. Presa este protejată de procesele de calomnie atât timp cât informează despre procedurile oficiale şi înregistrează cinstit şi cu acurateţe, cu atribuiri corecte şi, în unele jurisdicţii, fără rea intenţie. Privilegiul nu protejează informarea asupra comentariilor informale ale unei oficialităţi făcute în afara unei şedinţe oficiale.
Puţine tribunale au consimţit că apărarea relatării neutre protejează jurnalistul care informează cu acuratete despre afirmatii calomnioase false, făcute de organisme respon¬sabile la adresa oficialităţilor publice şi a persoanelor publice. Acuzatiile trebuie să aibă valoare informativă, să fie legate de o controversă publică şi să fie Înfăţişate imparţial de către jurnalişti, care trebuie să includă şi o declaratie a persoanei calomniate, chiar dacă reporterul se îndoieşte de acurateţea afirmaţiilor.
Tribunalele protejează, de asemenea, afirmaţiile calomnioase comunicate doar între membrii unui grup cu interes comun puternic (privilegiul pentru mesaje şi interes reciproc). Membrii unei organizaţii au privilegiul pentru discuţiile despre afacerile reciproce. Aşadar, sunt protejate conversaţiile din redacţie despre informatiile cu potenţial calomnios. Privilegiul se aplică şi calomniei ce implică membrii societăţilor religioase sau profesionale, sindicate şi organizaţii educaţionale. Sunt protejate şi mesajele calom¬nioase care afectează bunăstarea celui care le-a primit, mai ales dacă el a cerut aceste informaţii. Sunt protejate agenţiile de credit, autorii scrisorilor de recomandare şi angajaţii care discută despre colegii şi clienţii lor cu angajatorii.
Companiile pot publica calomnii pentru a-şi apăra interesele atunci când sunt chemate în instanţă, pentru comentarii făcute la adresa prestaţiei angajatilor sau comentarii făcute jurnaliştilor.
Indivizii sau canalele mediatice nu pot fi date În judecată dacă afirmaţiile calomnioase au fost făcute ca răspuns la afirmatiile calomnioase rostite iniţial de recI amant. Organele de presă care critică guvernul şi companiile au fost târâte în procese menite să le intimideze, însă numeroşi jurnalişti au reuşit să intenteze procese şi să câştige.

Prevenirea proceselor de calomnie
De obicei, specialiştii pot evita procesele de calomnie dacă răspund prompt şi respectuos cititorilor sau telespectatorilor nemulţumiţi. Cei care consideră că au fost calomniaţi ar putea decide să renunţe la proces dacă ar avea încredere că presa le ia în serios nemulţumirile, le răspunde la întrebări sau le publică retragerea afirmaţiilor.

1) Soluţionarea nemulţumirilor
Un studiu publicat de trei cercetători de la Universitatea din Iowa susţine că politetea, considerată uneori desuetă, poate împiedica declanşarea unui proces de calomnie. Profesorii Randall Bezanson, Gilbert Cranberg şi John Soloski au deS-:-L--.perit că. de obicei, victimele intentează proces doar după ce au decis că au fost tratate nepoliticos. Acestea nu deschid proces imediat ce au văzut în presă o relatare despre ele pe care o consideră neadevărată. Cercetătorii au descoperit că aproape o jumă:ate din cele 160 de victime studiate ale calomniei afirmă că au cerut presei explicaţii ir:ainte de a-şi contacta avocaţii şi de a intenta proces. Cititorii devin victime, după cum spun specWi.ştii, după ce jurnaliştii i-au asigurat că nu au făcut nici o greşeală, după ce i-au rătăcit prin birocraţie sau i-au condamnat pentru că s-au plâns.
Profesorii din Iowa notează că jurnaliştii sunt condiţionaţi să reziste in fa~ compa¬niilor, politicienilor sau a cetăţenilor obişnuiţi care încearcă să folosească presa pentru publicarea unor informaţii de valoare incertă. Spaţiul limitat îi forţează pe jurnalişti să spună zilnic "nu" unei familii care insistă să publice fotografia fiicei câştigătoare la un concurs de frumuseţe sau companiei care vrea să îşi facă reclamă sau politicianului care mai taie pe undeva o panglică.
Studiul subliniază ideea că toţi specialiştii trebuie să fie mai putin defensivi in ceea ce priveşte nemulţumirile. Oamenii au nevoie de senzatia că sunt ascultaţi. Cercetătorii consideră că jurnaliştii trebuie să cunoască modul în care se poate distruge reputatia şi să poată răspunde prompt şi politicos nemultumirilor celor implicati.
2) Retragerea afirmatiilor
Procesul poate fi evitat şi prin retractarea afirmatiilor. Dacă ziarul sau televiziunea corectează greşeala făcută, multe persoane care se consideră calomniate renuntă la proces.
Retragerea afirmaţiilor poate fi parte a unei declaratii, semnate de ambele părţi, declaratii în care reclamantul este de acord să nu intenteze proces. Uneori, reclamantul trebuie să ceară retractarea afirmaţiilor într-un anumit interval de timp după publicare. Adesea presa este invitată să publice retractarea înainte de începerea procesului. Chiar dacă aceasta nu reduce valoarea daunelor, dacă presa a publicat retractarea, tribunalul poate fi mai îngăduitor la stabilirea plăţii daunelor.
Publicaţiei trebuie să i se dea mai întâi şansa de a se corecta singură. Pentru a reduce valoarea daunelor, retractarea cuvintelor calomnioase trebuie să fie completă, onestă şi să nu fie insinuantă. Retractarea afirmatiilor trebuie să fie un efort cinstit de a repara situatia. Ea trebuie publicată într-un anumit interval de timp, cu acelaşi traramem ca şi afirmati a calomnioasă. Iată un exemplu când tribunalul a considerat că eratei nu i-a fost acordată acceaşi importanţă ca şi calomniei iniţiale. E vorba despre un articol reparatoriu publicat într-un număr de miercuri din San Francisco Examiner. În ediţia de sâmbătă, cu un tiraj de 450.000, ziarul l-a identificat greşit pe suspectul unei crime. În loc de Willie Ray Beasley a apărut Willie Lee Beasley. Retractarea afirmatiei a fost făcută miercuri, într-un tiraj de 150.000 de exemplare, ceea ce a determinat juriul să afirme că "retractarea afirmaţiilor nu a fost la fel de vizibilă cum a fost calomnia".
Jurnaliştii sunt sfătuiţi să consulte un avocat înainte de a publica retractarea afirma-ţiilor. Acesta îi poate asigura că erata nu amplifică, de fapt, nemulţumirea. Dacă erata repetă calomnia se poate ajunge la proces, în loc să fie evitat.

BIBLIOGRAFIE:
Middleton, Kent R. / Trager, Robert / Chamberlin, Bill F. / Iordan, Malina / Stanomir, Ioan, Legislatia comunicarii, Editura Polirom, Iasi, 2002