1 GRUP SCOLAR ECONOMIC DE TURISM IASI








Proiect pentru susţinerea
examenului de certificare a competentelor
profesionale – Nivel III

Calificarea: TEHNICIAN IN ACTIVITAŢI DE
COMERŢ
TEMA:   MODALITAŢI DE PROMOVARE PRIN
 MARCĂ AMBALAJ ETICHETĂ








ÎNDRUMATOR,
prof. DANALACHE IULIAN                                                             CANDIDAT,
                                TÎRZUMAN ADRIAN
                                clasa a XIII-a C

                        





Iaşi, 2008
 













TEMA:
MODALITAŢI DE PROMOVARE PRIN MARCĂ, AMBALAJ, ETICHETĂ
 
Cuprins

ARGUMENT    4
CAPITOLUL I. AMBALAREA    6
I.1. DEFINIREA, ROLUL ŞI FUNCŢIILE AMBALAJULUI    6
I.2. TIPURI DE AMBALAJE    10
I.3. AMBALEJELE RECUPERABILE (RECICLABILE, REUTILIZABILE)    12
CAPITOLUL II. MARCAREA    14
II.1. DEFINIREA, ROL, FORME    14
II.2. ELEMENTE DE MARCARE. FORME DE MARCARE    15
CAPITOLUL III. ETICHETAREA    17
III.1. DEFINIREA ETICHETEI    17
III.2. ETICHETAREA PRODUSELOR NEALIMENTARE ŞI LEGISLAŢIA REFERITOARE LA ETICHETAREA PRODUSELOR NEALIMENTARE    17
III. 2. ETICHETA ELECTRONICĂ    19
CAPITOLUL IV. PROMOVAREA VANZARII    23
BIBLIOGRAFIE    25

 

Argument

În abordarea acestei teme am încercat să prezint modalităţile şi lucrurile care trebuie urmărite la achiziţionarea unui produs nealimentar.
Fiind puşi să aleagă dintr-o gamă largă de produse de tot felul consumatorii se orientează spre acele oferte care corespund cel mai bine aşteptărilor şi nevoilor lor. Decizia  de cumpărare bazându-se pe capacitatea de percepţie a valorii. Ei vor alege aceea ofertă care consideră că le va satisface cel mai mult si mai bine nevoile. Aşteptările sau credinţele consumatorilor despre ceea ce aşteaptă să primească de la produsele achiziţionate; aceste aşteptări iau naştere pe baza experienţei anterioare, a afirmaţiilor făcute de prieteni şi a afirmaţiilor venite din partea firmelor. Pentru formarea unei reputaţii bune în rândul clienţilor, trebuie ca în mod constant să oferiţi produse de o calitate cerută de clienţi.      
Ambalajul, marca şi eticheta produsului sunt lucruri care realizează vânzarea produsului şi ajută la o cunoaştere mai rapidă a produsului căutat faţă de celelalte produse de acelaşi fel.
Fiecare client doreşte ca la cumpărarea unui produs să facă achiziţia cea mai bună  la un preţ cât mai mic să cumpere un produs cât mai bun.
Comerţul din zilele noastre este unul bazat pe diversitate şi concurenţă între produse şi producători de pe piaţă. Vânzarea produselor nealimentare şi promovarea acestora către client se realizează mai bine şi mai uşor cu ajutorul acestor trei lucruri foarte importante marcă,  ambalaj, etichetă. Cu cât ambalajul unui produs este mai bine realizat având un design care iese in evidenţă faţă de produsele similare păstrând calitatea produsului în condiţii bune şi punându-le în valoare foarte bine cu atât va avea o mai mare atracţie la public; făcându-l pe acesta să  achiziţioneze acest produs mult mai uşor decât altele asemănătoare.   
 Marca este un element important în strategia comercială a unei firme, deoarece permite identificarea ofertei agentului economic respectiv şi diferenţierea acesteia în raport cu concurenţa. Pe de altă parte, marca oferă consumatorilor posibilitatea de a se orienta spre produsele de calitate superioară, puse la dispoziţie de către producătorii care şi-au câştigat deja un renume pe piaţă. Considerată deseori ca fiind bunul cel mai de preţ al unei întreprinderi, marca serveşte atâta producătorului cât şi consumatorului.
Eticheta reprezintă un mijloc de identificare a produselor, de informare simplă şi rapidă a consumatorilor, de educare a acestora, de înlesnire a operaţiilor comerciale, dar şi de promovare a produselor pe piaţă.

 
Pentru reducerea efectelor negative pe care produsele şi ambalajele le pot avea asupra mediului ambiant, într-o serie de ţări au fost introduse sisteme de marcare ecologică.
Marca ecologică are rolul de a certifica în faţa consumatorilor calitatea ecologică a unui produs şi ambalajului acestuia.
Utilizarea mărcilor este o altă componentă a structurii activităţii promoţionale  care polarizează atenţia  echipelor manageriale din companiile producătoare şi distribuitoare. Mărcile sunt folosite în strânsa relaţie cu percepția acestora de către consumatorii finali. Îndeplinind funcţii multiple, în marketingul modern sunt create mărci de producţie sau de comerţ. Mărcile de producţie sunt aduse in atenţia consumatorului în mod diferenţiat pentru fiecare serviciu sau produs în parte, în schimb mărcile de comerţ care se bucură de o mare extindere prin crearea lanţurilor de distribuţie  reunesc sub aceeaşi marcă  o mare varietate de produse sau servicii care sunt vândute de acelaşi comerciant. În cazul mărcilor de comerţ comerciantul  sau vânzătorul işi asumă  sarcina deloc uşoară de a garanta clientului un anumit nivel  calitativ,indiferent de identitatea producătorului.
În multe astfel de situaţii  vânzătorii dispun exclusiv de laboratoare de încercări si de ataşare a nivelului calitativ pentru produsele alimentare cat şi pentru mărfurile nealimentare. Potrivit specialiştilor  mărcilor trebuie să li se confere  multiple atribuţii care să sporească forţa promoţională, perceptibilitate ridicată, omogenitate,distincţie,putere de evocare, personalitate, capacitate de memorizare, notorietate şi asociativitate. Problema utilizări mărcilor este deosebit de importantă nu numai prin prismă activităţii de promovare,ci şi pe un plan mai larg, respectiv privind însăşi aspectele fundamentale ale existenţei unei mărci sau companii pe o anumită piaţă. În acest context se urmăreşte conturarea şi cunoaşterea, valorilor mărcii.
CAPITOLUL I.
AMBALAREA

Ambalarea mărfurilor a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în timp, ca urmare a tehnologiilor avansate folosite atât in producţia de mărfuri, cât şi în obţinerea de noi materiale pentru ambalaje, de noi tipuri de ambalaje şi de metode de ambalare din ce in ce mai perfecţionate, care să menţină calitatea produselor şi a mediului înconjurător la un nivel ridicat.
De asemenea, exigenţele consumatorilor faţă de ambalaj şi de ambalarea mărfii au crescut odată cu evoluţiile înregistrate în modul de viaţă şi de consum. Producătorii de mărfuri şi de ambalaje s-au aliniat acestor exigenţe şi chiar au venit în întâmpinarea cerinţelor consumatorilor.

I.1. Definirea, rolul şi funcţiile ambalajului

Ambalajul mărfurilor poate fi definit din punct de vedere tehnic şi economic.
- Din punct de vedere tehnic, conform STAS 5845/1-1986, ambalajul este „un mijloc(sau un ansamblu de mijloace) destinat să cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura protecţia temporală din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic, în scopul menţinerii calităţii şi integrităţii acestora în stare de livrare, în decursul manipulării, transportului, depozitării şi desfacerii până la consumator sau până la expirarea termenului de garanţie”.
- Din punct de vedere economic, ambalajul poate fii considerat un produs finit oarecare cu o anumită destinaţie, pentru care s-au realizat cheltuieli cu materii prime şi cheltuieli de obţinere.
- Ambalarea mărfurilor este definită, conform STAS 5845/1-1986, ca fiind „operaţia, procedeul sau metoda prin care se asigură, cu ajutorul ambalajului, protecţia temporară a produsului in decursul manipulării, transportului, depozitării, contribuind si la înlesnirea acestora până la consumarea sau până la expirarea termenului de garanţie”.
Rolul ambalajului este acela de a proteja produsele alimentare şi nealimentare (a menţine integralitatea şi calitate acestora), de a înlesni operaţiile de manipulare, transport, depozitare, desfacere (a permite circulaţia produselor de la producător la consumatorul final).
Comercializarea produselor este de neconceput, în cele mai multe cazuri, fără existenţa ambalajelor. Lipsa ambalajelor ar face schimbul de mărfuri costisitor, ineficient şi chiar imposibil.
Rolul şi importanţa ambalajului se reflectă în cele trei funcţii ale acestuia:
•    conservarea şi protecţia produselor şi a calităţii acestora;
•    manipularea, transportul, depozitarea;
•    promovarea vânzării mărfurilor şi informarea consumatorului.

1. Funcţia de conservarea şi protecţia produselor şi a calităţii acestora
Această funcţie presupune protejarea produsului de mediul extern (factorii fizici, chimici, biologici) şi este considerata funcţia de bază a unui ambalaj.
Protecţia împotriva factorilor fizici
Factorii fizici sunt:
- solicitările mecanice (trepidaţiile din timpul transportului) – pot comprima, tasa produsul în ambalaj, creând-se un spaţiu între produs şi ambalaj şi ca urmare produsul nu mai este protejat împotriva solicitărilor mecanice ulterioare;
- lumina -  produce decolorări şi degradări ale mărfurilor.
Exemplu : - produsele care conţin coloranţi naturali se decolorează sub acţiunea  luminii sau prezintă pete şi culoare neuniformă.
Pentru a opri pătrunderea luminii în interiorul ambalajului se foloseşte ambalajul opac ca, de exemplu cel obţinut din aminoplaste (materiale plastice) – pentru medicamente – sau din materiale complexe – pentru lapte, sucuri.
- temperatura - ambalajul trebuie sa protejeze produsul de temperaturile ridicate sau scăzute ori de variaţii de temperatură; se folosesc în acest scop ambalaje din materiale plastice, lemn, folii de aluminiu, protecţii suplimentare din rumeguş;
- pentru a asigura protecţia produsului, ambalajul trebuie se fie rezistent la temperaturi ridicate (dacă produsul necesită sterilizare) sau la temperaturi scăzute (dacă produsul este conservat prin congelare).

    Protecţia împotriva factorilor chimici
Ambalajul trebuie sa asigure protecţia produselor faţa de diferite substanţe chimice, ca: amoniac, hidrogen, dioxid de carbon, dioxid de sulf, apă, vapori.
Ambalajul joacă un dublu rol:
a) de barieră la transferul de gaze din exteriorul în interiorul ambalajului:
- barieră la oxigen şi vapori de apa eliminându-se riscul dezvoltării bacteriilor, mucegaiurilor şi oxidării produselor.
- barieră la substanţe volatile din mediu (fum, parfumuri) care ar putea modifica proprietăţile organoleptice (gust, miros).
b) de barieră la transferul de gaze din interior spre exterior, evitându-se pierderea aromei produsului (de exemplu la cafea), deshidratarea produsului sau pierderea gazului sau amestecului gazos introdus în ambalaj în vederea conservării produsului (dioxid de carbon, azot).
Pe de alta parte, ambalajul trebuie să fie neutru faţa de produs să nu influenţeze negativ produsul în urma unor reacţii chimice.

Protecţia împotriva factorilor biologici
Rolul ambalajului este de a proteja produsele faţa de microorganismele din atmosfera, faţă de insecte si rozătoare, împiedicând astfel contaminarea lor (să asigure o etanşeitatea perfectă faţă de germenii microbieni).
Pe de alta parte, ambalajul împiedică contractul direct dintre produsele sterile şi persoanele care le manipulează.


2. Funcţia de manipulare, depozitare, transport
Se consideră că, pe parcursul circuitului tehnic, mărfurile şi ambalajele lor sunt supuse la circa 30-40  operaţii de manipulare, deci unor solicitări mecanice care le pot deteriora.
Pentru a înlesni operaţiile de manipulare, depozitare, transport, ambalajele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
•    să faciliteze manipularea produselor, prin formă, greutate, volum, prezenţa unor orificii care să permită prinderea lor;
•    să asigure securitatea operatorilor şi stabilitatea încărcăturii;
•    să fie uşor de stivuit;
•    să fie precizate condiţiile în care pot fi manipulate;
•    să reziste la variaţii de temperatură şi umiditate în spaţii deschise;
•    să fie adaptate la normele de transport;
•    să prezinte un raport optim volum-greutate;
•    să poată fi adaptate la unităţile de încărcare utilizate (palete, camioane, vagoane).
Ambalajul oferă o serie de informaţii cu privire la condiţiile de manipulare, depozitare, transport, printr-o serie de simboluri.
În perioada actuală s-au raţionalizat procesele de manipulare, depozitare, transport prin operaţiuni de paletizare, containerizarea, modulare.
Paletizarea permite manipularea, deplasarea, stivuirea produselor grupate pe unităţi de încărcare, folosindu-se palete şi electrostivuitoare.
Containerul este un utilaj pentru transportul economic al mărfurilor, construit din materiale rezistente, flexibile eventual, care permit plierea după utilizare, asigura foarte bine integritatea şi calitatea mărfurilor.
Modularea constă în corelarea dimensiunilor ambalajelor de desfacere cu cele ale ambalajelor de transport general, cu ale containerelor, ale mijloacelor de transport şi cu cele ale spaţiului de depozitare.

3. Funcţia de promovare a mărfurilor şi informarea a consumatorilor
Această funcţie are o importanţa deosebită, deoarece acceptarea unor produse de către consumatori depinde într-o mare măsură de estetica ambalajului.
Pe de alta parte, ambalajul informează consumatorul asupra produsului, iar pe de altă parte, îl atrage prin dimensiunea sa estetică.
În cazul vânzării prin autoservire, de exemplu, ambalajul înlocuieşte arta vânzătorului prin contactul direct al cumpărătorului cu produsul respectiv, contribuind, astfel la promovarea produselor pe piaţă.
Pentru a-şi îndeplini această funcţie, ambalajul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
să atragă atenţia cumpărătorului în mod spontan; să fie uşor de recunoscut; să sugereze o idee precisă despre produs; ambalajul atrage atenţia cumpărătorului prin modul de realizare, etichetă, marcă, design;
să facă publicitate produsului, dar in nici un caz să nu inducă in eroare cumpărătorii; pentru acesta, ambalajul trebuie sa comunice publicului caracteristicile produsului, elemente de identificare ale produsului, condiţiile de utilizare; informaţiile prezentate prin texte, etichete, pictograme, coduri ce se referă la marcă, denumire, provenienţă, mod de utilizare, toxicitate, impactul asupra mediului înconjurător, termen de valabilitate, etc.;
să pună în valoare caracteristicile esenţiale ale produsului astfel încât consumatorii să-l deosebească cu uşurinţă de produsele similare;
noul ambalaj să nu duca la scăderea încrederii clienţilor fideli în calitatea produsului, să fie superior celui vechi;
să permită situarea produsului într-o grupă de produse;
caracteristicile estetice ale ambalajului au o mare importanţă, acţionând asupra psihicului cumpărătorului, determinând astfel atracţia faţă de produs.
Exemplu :
forma – ambalajul trebuie să ţină seama de ambianţa, locul, modul de utilizare a produselor, caracteristicile produsului, condiţiile de păstrare; ambalajul trebuie să se caracterizeze prin soliditate, greutate redusă, durabilitate, funcţionalitate.
culoarea – acţionează si ea asupra psihicului cumpărătorului, deoarece, în momentul vizualizări produsului, cumpărătorul sesizează mai întâi culoarea, apoi marca, forma, design-ul.
grafica – trebuie să fie simplă, expresivă, clară, ilustraţia să fie compatibilă cu produsul ambalat, iar prin elementele coloristice, stil, echilibru, să pună în valoare denumirea produsului şi marca, să permită o citire rapidă, corectă, facilă, fără să dea naştere la confuzii.
În condiţiile în care raportul calitate-preţ este egal la mai multe produse, acelea care se diferenţiază prin creativitatea ambalajelor ies in evidenţă faţă de cele concurente, fiind preferate şi cumpărate de consumatori.


I.2. Tipuri de ambalaje

    Clasificarea ambalajelor
Clasificarea ambalajelor se poate face după mai multe criterii, astfel:
1.După natura materialului din care sunt obţinute:
- ambalaje din hârtie-carton;
- ambalaje din sticlă;
- ambalaje din metal;
- ambalaje din mase plastice;
- ambalaje din materiale textile;
- ambalaje din lemn;
- ambalaje din materiale complexe.
2.După natura produsului ambalat:
- ambalaje pentru produse alimentare;
- ambalaje pentru produse industriale;
- ambalaje pentru produse periculoase.
3.După tipul ambalajului:
- lăzi;    - butelii;    - cutii;     - borcane;      - flacoane;   - damingene;    - tăviţe;
- saci;    - butoaie;  - coşuri;  - containere;  - sacoşe;       - pungi;           - bidoane;
4.După sistemul de confecţionare:
- ambalaje fixe;
- ambalaje demontabile;
- ambalaje pliabile;
5.După gradul de rigiditate:
- ambalaje rigide;
- ambalaje semirigide;
- ambalaje suple;
6.După sistemul de închidere:
- ambalaje deschise;
- ambalaje închise(cu capac, dop, buşon, etc.);
- ambalaje etanşe.
7.După domeniul de utilizare:
- ambalaje de transport;
- ambalaje de prezentare;
- ambalaje de desfacere.
8.După natura de utilizare:
- ambalaje recuperabile (reciclabile, recuperabile);
- ambalaje nerecuperabile.

Caracterizarea principalelor tipuri de ambalaje
- Ambalajele din hârtie, carton,(materiale celulozice)
Hârtia şi cartonul au o serie de proprietăţi care le recomandă pentru obţinerea ambalajelor:
  - masă mică;
  - inodore, insipide;
  - hârtia pergament are permeabilitate scăzută;
  - hârtia şi cartonul acoperite, laminate sunt rezistente la uleiuri, gaze, alcool, eteri, esteri, acizi, baze slabe.
Ambalajele din hârtie-carton se obţin din următoarele tipuri de materiale de bază:
- carton plat;
- duplex- minimum 2 straturi de material fibros, unite prin presare în stare umedă;
- triplex- minimum 3 straturi de material fibros, unite prin presare în stare umedă;
- carton ondulat- obţinut din 1-4 straturi netede şi 1-3 straturi ondulate, unite între ele prin adeziv, se foloseşte la ambalarea produselor care necesită protecţie contra şocurilor mecanice (sticlă, ceramică, mobilă).
- Ambalaje din materiale plastice
Materialele plastice sunt utilizate pe scară largă pentru obţinerea ambalajelor, datorită următoarelor proprietăţi:
- masă specifică redusă;
- rezistenţă in mediul umed;
- rezistenţă la acţiunea acizilor şi alcalinilor;
- rezistenţă mecanică bună;
- se prelucrează uşor, obţinându-se ambalaje de forme şi dimensiuni diferite;
 - proprietăţi igienico-sanitare
Ambalajele din materiale plastice sunt:
- saci, pungi, ambalaje flexibile obţinute din polietilenă, polipropilenă, policlorură de vinil(PVC).
- pahare, tăviţe, farfurii- obţinute din forme rigide, care au capacitatea de formare la cald;
- ambalaje complexe
- Ambalaje din metal
Metalul este utilizat în industria chimică. Cutiile metalice oferă avantajul rigidităţii, evitînd riscurile de spargere în timpul transportului.
- Ambalaje din sticlă
Ambalajele din sticlă, butelii, borcane, flacoane, etc; deţin o pondere importantă în totalul ambalajelor, datorită proprităţilor sticlei:
- oferă protecţie bună(barieră la gaze, vapori, lichide);
- este transparentă(permite vizualizarea produsului, fiind astfel un factor de promovare a vânzării);
- prezintă stabilitate faţă de alcalii, acizi(singurul acid care o atacă este acidul fluorhidric);
- nu are miros;
- poate fi colorată protejând produsul faţă de radiaţiile ultraviolete;
- poate fi prelucrată în diverse forme;
- este material reciclabil şi economic.
Ambalajele din sticlă au însă şi dezavantaje:
- fragilitate(rezistenţă slabă la şocurile mecanice);
- greutate relativ mare, ceea ce le face dificil de manevrat şi ridică cheltuielile de transport;
- Ambalajele din lemn
Lemnul se foloseşte în special la confecţionarea ambalajelor de transport datorită solicitărilor mecanice şi uzura la care este expus.
- Ambalajele din materiale textile
Sacii textili prezintă avantaje ca: rezistenţă la rupere, higroscopicitate, permeabilitate  la vaporii de aer, apă; dar şi dezavantaje: nu rezistă la foc. Au  o pondere mică în ambalarea mărfurilor.
- Ambalaje din materiale complexe
Au apărut pe piaţa ambalajelor în ultimii 60 ani. S-a considerat că un singur tip de material nu răspunde întotdeauna la toate cerinţele unui produs sau ale altuia. De acea sa folosit tehnica acoperirii unui material(hârtie, carton, material plastic, metal) cu două sau trei straturi de alte materiale, astfel complexul obţinut să însumeze proprităţile componentelor.
I.3. Ambalejele recuperabile (reciclabile, reutilizabile)
Problema compatibilităţii ambientale a ambalajului a devenit deosebit de importantă.
“Ambalajul total” presupune, pe lângă îndeplinirea funcţiilor prezentate anterior, şi contabilitatea sa cu mediul ambiant (funcţia socială a ambalajului).
Unul dintre criteriile care conferă calitatea antipoluantă a unui ambalaj este posibilitatea recuperării, deci a reutilizării lui, sau a materialului din care este făcut.
Recuperarea şi reciclarea materialelor şi ambalajelor au efecte pozitive, pe de o parte asupra reducerii utilizării resurselor naturale, iar pe de altă parte asupra reducerii cantităţii de reziduuri, evitându-se poluarea mediului înconjurător
A
1 mbalajele din hârtie, carton, sticlă, materiale plastice, aluminiu, lemn sunt reciclabile. Ambalajele din hârtie-carton pot fi considerate ecologice. Aluminiul, metalul utilizat în proporţie mare la obţinerea ambalajelor metalice(cutii, bidoane, folii, etc.)poate fi reciclat de un număr infinit de ori şi nu este toxic.Ambalajele din lemn(lăzi, butoaie) sunt recuperabile, dar necesită cheltuieli mari pentru recuperare şi recondiţionare. În domeniul recuperării materialelor plastice a fost elaborat un sistem global de clasificare a materialelor de ambalare, sub coordonarea Societăţii pentru Industria Materialelor Plastice(SPI) SUA.
 
Simbolurile grafice sunt următoarele:

Acestea semnifică faptul că ambalajul este reciclabil.
Cifrele şi literele indică natura materialului:
1.PETE- polietilenă tereftalat;
2.HDPE- polietilenă de înaltă densitate;
3.V- vinil, inclusiv policlorură de vinil;
4.LDPE- polietilenă de joasă densitate;
5.PP- polipropilenă;
6.PS- polistiren;
7.OTHER- alte materiale plastice.
Acest sistem de codificare permite trierea (sortarea) ambalajelor în funcţie de materialul plastic din care sunt confecţionate.
Statele membre UE au prevăzut:
- promovarea ambalajelor standard, pentru a facilita reutilizarea lor;
- eliminarea discriminărilor între ambalajele noi şi cele recuperate;
- fabricarea de produse care permit utilizarea de ambalaje obţinute din materiale reciclate;
- excluderea de pe piaţă a ambalajelor care nu sunt recuperabile sau reciclabile.
Ambalajele prezintă o serie de simboluri referitoare la protecţia mediului înconjurător, deci a vieţii şi a sănătăţii consumatorilor(fig. 1.2.).
 
CAPITOLUL II.
MARCAREA

Marca este un element important în strategia comercială a unei firme, deoarece permite identificarea ofertei agentului economic respectiv şi diferenţierea acesteia în raport cu concurenţa. Pe de altă parte, marca oferă consumatorilor posibilitatea de a se orienta spre produsele de calitate superioară, puse la dispoziţie de către producătorii care şi-au câştigat deja un renume pe piaţă. Considerată deseori ca fiind bunul cel mai de preţ al unei întreprinderi, marca serveşte atâta producătorului cât şi consumatorului.

II.1. Definirea, rol, forme
Definirea mărcii: Marca este un semn distinctiv care permite unei persoane fizice sau juridice să distingă produsele sau serviciile sale, de cele ale concurenţilor, oferind garanţia unei calităţi superioare constante.
Semne folosite ca mărci
1. Numele de marcă
- numele unor persoane sau pseudonime, nume istorice, denumiri geografice, etc
Exemple: Ford, Chanel, Gilette, Pierre Cardin, Christian Dior, Atlantic, etc;
-denumiri din vocabularul curent sau inventate; acestea trebuie să fie de fantezie, să aibă o rezonanţă plăcută pentru a fi uşor de recepţionat şi memorat.
Exemple: Whirpool, Trident, Sheel, Goldstar, Rex, Rolex, Sony, etc.
2.Cifrele şi literele
- se folosesc alături de numele de marcă şi semnifică varianta modelului, anul apariţiei, o caracteristică de calitate.
Exemple: Peugeut 407, Peugeut 307, Mercedes SL55, Mercedes CLK 230, Audi A6, Audi TT, Porsche Carera GT, etc.
3.Sigla
 - reprezintă o prescurtare cu ajutorul iniţialelor, a unor nume, a unor firme sau a unor denumiri facilitând citirea, pronunţarea şi memorarea acestora.
Exemple: CK(Calvin Klein), XL(Xavier Laurent), BMW(Bayerische Motoren Wersce), IBM(International Bussines Machine),etc.
4.Reprezentări grafice (reprezentarea grafică a numelui de marcă)
Emblemele:
- sunt semne cu valoare simbolică prin care producătorul poate sugera obiectul său de activitate, calitatea produsului, ideea pe care o promovează;
- se folosesc în acest sens figuri geometrice, reprezentări din lumea animală sau vegetală, obiecte, personaje, etc.
Exemple: Puma, Peugeot, Lacoste, Jaguar, Audi, etc.
Vignetele:
- sunt combinaţii de linii drepte, curbe, încadrări, etc.
Exemple: Adidas, Mercedes, Reebook, Lotto, etc.
5.Culoarea
- poate fi asociată numelui de marcă
Exemplu: galben(marca Kodak), portocaliu(marca Orange), etc.


Rolul mărcii:

 Este foarte bine determinat în perioada actuală întrucât contribuie, pe de o parte, la identificarea produsului şi diferenţierea acestuia faţă de produsele concurente, iar pe de altă parte garantează un nivel calitativ constant pentru consumatori, comunică o serie de informaţii despre produs, făcând şi reclamă acestuia.
Rolul mărcii se exprim5 prin următoarele funcţii:
1.Funcţia de identificare – marca oferă cumpărătorului posibilitatea să se orienteze rapid spre produse care corespund nevoilor sale şi care şi-au câştigat o bună reputaţie.
2.Funcţia de garantare a unui nivel calitativ constant – mărcile de prestigiu asigură garanţia unei calităţi superioare pentru produsul sau serviciul respectiv.
3.Funcţia de concurenţă – marca permite producătorului să-şi diferenţieze produsele sale de cele ale concurenţilor. Ca urmare a diversificării ofertei de mărfuri, există o diferenţiere a mărcilor chiar în cadrul aceleiaşi firme.
Exemplu: Mărcile de autoturisme pentru un număr din ce în ce mai mare de modele: Ford Mondeo, Ford Focus, Ford Mustang, Skoda Fabia, Skoda Felicia, Skoda Octavia.
4. Funcţia de comunicaţie – marca transmite consumatorilor o idee despre produs, informaţii despre calitatea acestuia.
5.Funcţia de reclamă – este determinată de dinamismul mărcilor şi de publicitate.
6.Funcţia de personalizare – oferă consumatorilor posibilitatea sa-şi afirme personalitatea prin alegerea anumitor mărci de produse.

II.2. Elemente de marcare. Forme de marcare
Marcarea este un mijloc de identificare a produselor şi de identificare a consumatorilor. De aceea, presupune o serie de elemente de identificare a produsului şi de informare a consumatorului.
 
Elemente de identificare a produsului:
-    denumirea produsului;
-    denumirea fabricii producătoare, marca de fabrică;
-    calitatea produsului;
-    numărul standardului sau al normei tehnice;
-    data fabricaţiei, termenul de valabilitate sau de garanţie;
-    cantitate ambalată;
Elemente de informare a consumatorului:
- compoziţia chimică a produsului;
- condiţii de păstrare;
- indicaţii de utilizare;
- condiţii de întreţinere etc.
Prezentarea elementelor menţionate se face prin următoarele forme de marcare :
- imprimarea pe ambalaje de hârtie, carton, materiale plastice, materiale complexe;
- litografierea pe ambalaje de hârtie superioară(cerată sau metalizată);
- ştanţarea pe ambalaje metalice, din sticlă, mase plastice;
- ştanţarea şi pirogravarea pe lemn.

 
CAPITOLUL III.
ETICHETAREA
 III.1. Definirea etichetei
Eticheta reprezintă un mijloc de identificare a produselor, de informare simplă şi rapidă a consumatorilor, de educare a acestora, de înlesnire a operaţiilor comerciale, dar şi de promovare a produselor pe piaţă.
III.2. Etichetarea produselor nealimentare şi legislaţia referitoare la etichetarea produselor nealimentare
În ceea ce priveşte etichetarea produselor  textile, H.G. nr. 332/2001 privind etichetarea produselor textile destinate populaţiei defineşte eticheta astfel: „Orice text scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului şi, după caz, instrucţiuni de utilizare, spălare sau călcare şi care însoţeşte produsul prezentat consumatorilor pentru vânzare sau este aderent la ambalajul acestuia; eticheta poate avea înscrise sau ataşate suplimentar sigle sau alte însemne ecologice, precum şi elemente de publicitate, cu respectarea prevederilor legale”.
În cazul etichetării produselor textile este foarte important să se indice modul de întreţinere al acestora, conform unor simboluri internaţionale.
În ceea ce priveşte produsele cosmetice, Direcţia Consiliului Uniunii Europene 76/768 din 1976, referitoare la produsele cosmetice, prevede ca eticheta acestora să cuprindă În mod obligatoriu:
-    numele şi adresa fabricantului, comerciantului, exportatorului;
-    ţara de origine;
-    masa netă;
-    termenul de valabilitate exprimat astfel: „a se utiliza de preferinţă înainte de...........”;
-    modul de utilizare;
-    elemente de identificare a lotului;
-    lista ingredientelor în ordine descrescătoare a cantităţilor.
Eticheta încălţămintei se face individual, pe unitate de produs, şi presupune înscrierea obligatorie a mărfurilor pentru părţile componente: partea superioară exterioară(faţă), părţile interioare şi talpa. Este reglementată de H.G. nr. 26/i998.
Simbolurile pentru părţile componente ale încălţămintei:
Natura materiilor prime din care sunt obţinute părţile componente ale încălţămintei:



Pe lângă elementele de marcare prezentate, pe etichetă sau pe ambalajul produsului este inscripţionat şi codul de bare. Codul cu bare simbolizează caracterele numerice sau alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare închisă cu spaţii albe.
Informaţiile cuprinse în coduri se referă la:
- elementele de identificare ale produsului: denumirea produsului, denumirea fabricii producătoare sau marca de fabrică, cantitatea ambalată;
- preţ;
- caracteristici de calitate ale produsului.
Datele codificate în sistemul „cod cu bare” sunt citite prin metoda lecturii optice cu ajutorul unui echipament informatic numit „scanner”.
Acesta presupune existenţa unor case de marcat electronice, prevăzute cu dispozitive de citire optică, conectate la calculator.
Interpretarea informaţiilor codificate este imposibilă pentru consumatori.
De aceea informaţiile referitoare la termenul de valabilitate, foarte importante pentru consumatori, sunt reprezentate clar pe etichete sau imprimate pe ambalaj.
De asemenea, şi alte elemente de identificare a produsului şi de informare a consumatorului sunt prezentate clar pe etichete sau în documentele care însoţesc produsele.
Marcarea ecologică a produselor

Pentru reducerea efectelor negative pe care produsele şi ambalajele le pot avea asupra mediului ambiant, într-o serie de ţări au fost introduse sisteme de marcare ecologică.
Marca ecologică are rolul de a certifica în faţa consumatorilor calitatea ecologică a unui produs şi ambalajului acestuia.
Primul sistem de marcare ecologică „Blue angel” a fost introdus în Germania în 1978.
Dacă un produs îndeplineşte criteriile de performanţă ecologică (implicaţiile produsului şi ale procesului de obţinere a lui asupra mediului, cerinţe de securitate, îndeplinirea funcţiilor de bază), este înscris  în catalogul „Blue angel” şi obţine marca de produs ecologic. Acesta apare pe eticheta produsului.
În Germania a fost introdusă şi marca ecologică pentru ambalaje „Den Grune Punkt”(punctul verde) în 1990. Se aplică pe ambalajele destinate colectării, în vederea reciclării sau pentru incinerare.
Punctul verde nu garantează că ambalajul respectiv va fii valorificat. Sistemul de colectare selectivă şi valorificare a deşeurilor de ambalaje menajere funcţionează doar dacă se predau ambalajele de către consumatori.
Stilul german de marcare ecologică a fost preluat şi de alte ţări: Olanda, Franţa, Danemarca, Marea Britanie.
În Canada a fost introdus un sistem de marcare ecologică în 1988 „Environmental Choice”.
În Japonia a fost introdusă marca ecologică „Eco-chark” în 1989.
Ţările nordice au stabilit un sistem de marcare ecologică în 1989.
În Franţa a fost introdus în anul 1991, un sistem de marcare ecologică asemănătoar cu sistemul german ”Blue angel” care are la bază analizarea întregului ciclu de viaţă al produselor.
La nivelul Uniunii Europene, introducerea sistemul unitar de marcare ecologică urmăreşte promovarea produselor cu impact ambiental redu şi informare corectă  a consumatorilor cu privire la caracteristicile ecologice ale produselor.
Dreptul de aplicare a mărcii ecologice „Eco” se acordă numai firmelor ale căror produse sunt conforme cu reglementările foarte stricte ale  Uniunii Europene privind protecţia sănătăţii, securităţii, vieţii consumatorilor, precum şi a mediului înconjurător.
Marca ecologică „Eco” semnifică faptul că produsul şi ambalajul acestuia au impact redus asupra mediului înconjurător pe întregul ciclu de viaţă al produsului începând cu cercetarea, proiectarea şi terminând cu valorificarea post-consum sau integrarea în natură(biodegradabilitatea).
Dreptul de aplicare a acestei mărci se acordă numai produselor care nu conţin substanţe periculoase şi care nu se obţin prin procese tehnologice poluante (nu se folosesc îngrăşăminte chimice, hormoni sau alte substanţe pentru accelerarea creşterii animalelor).Dreptul de aplicare a mărcii este conferit pe o perioadă de timp de 3 ani, după care producătorul respectiv trebuie să reînnoiască cererea.

III. 2. Eticheta electronică
Pe scurt EEG este un afişaj electronic al preţului, parte a unui sistem de preţuri electronice, folosit în magazinele retail (hypermarchet, supermarket, magazine discount, cash&carry)
1. Introducere
Termenii de identificare automată şi captură automată a datelor se referă la tehnologiile care realizează transferul direct al datelor de identificare de pe obiect într-un calculator sau într-un sistem controlat de un microprocesor fără a se utiliza în acest sens o tastatură sau un periferic similar. Multe din aceste tehnologii au redus la minim sau chiar nu necesită implicarea factorului uman în cadrul procesului de preluare a datelor.
Sistemele automate de identificare şi captură a datelor sunt utilizate din ce în ce mai mult pentru colectarea informaţiilor în aplicaţii din ce în ce mai mult pentru colectarea informaţiilor în aplicaţii din cele mai variate domenii: industrie, comerţ, transporturi, sănătate, poştă etc.
Aplicaţiile din industrie vizează atât aprovizionarea cu materii prime şi materiale cât şi procesul efectiv de producţie. Aplicaţiile din domeniul aprovizionării includ recepţia materiilor prime şi materialelor, sortarea şi depozitarea acestora, gestiunea stocurilor etc. Aplicaţiile din domeniul producţiei includ monitorizarea comenzilor şi a stadiilor de execuţie, gradul de utilizare al maşinilor, pontajul muncitorilor etc.
Aplicaţiile comerciale ale sistemelor automate de identificare şi captură a datelor vizează în principal controlul operaţiilor de depozitare şi distribuţie, gestiunea stocurilor şi a vânzărilor din magazine, etc.
În domeniul transporturilor sistemele automate de identificare şi captură a datelor servesc la urmărirea containerelor, a vagoanelor de cale ferată, a camioanelor etc.
Aplicaţiile din domeniul sănătăţii servesc la identificarea pacienţilor, la sortarea şi gestiunea stocurilor de medicamente, materiale sanitare, reactivi, sânge.
În domeniul poştal sistemele automate de identificare şi captură a datelor sunt utilizate la sortarea rapidă a corespondenţei şi coletelor.
Alternativa la sistemele automate de identificare şi captură a datelor o constituie colectarea şi introducerea manuală a informaţiilor. Metoda de colectare şi introducerea manuală a datelor prezintă următoarele dezavantaje:
Apariţia erorilor atât în timpul înregistrării informaţiilor pe hârtie cât şi la introducerea lor în calculator. Rata medie a erorilor la introducerea manuală a datelor este de o eroare la 300 de caractere; pentru comparaţie valoarea specifică codurilor de bare liniare este de o eroare la 800000 caractere, iar în cazul codurilor de bare matriciale de o eroare la 6000000 caractere.
Durata relativ ridicată a operaţiei de colectare şi introducere a datelor. Dacă la sistemele automate de identificare şi captură a datelor preluarea informaţiilor se realizează aproape instantaneu colectarea manuală a datelor necesită un anumit interval de timp pentru ca acestea să fie înregistrate pe hârtie şi ulterior introduse în calculator. Viteza înregistrată în cazul scrierii de mână a documentelor este de 5-7 caractere/secundă şi poate ajunge la maxim 10-15 caractere/secundă în cazul introducerii datelor de la tastatură. În schimb sistemele automate de captură a datelor sunt capabile să citească sute de caractere/secundă.
Colectarea manuală a datelor solicită permanent atenţia operatorilor; implicit cresc costurile asociate cu forţa de muncă, fiind necesară o micşorare a volumului de muncă per operator pentru a se obţine o acurateţe ridicată în procesarea datelor.
Aceste deficienţe sunt eliminate efectiv când este folosită identificarea şi captura automată a datelor.
Aproape toate tehnologiile de identificare automată au la bază 3 componente principale, care constituie totodată şi paşi parcurşi secvenţial în cadrul proceselor de captură automată:
Codificarea informaţiei. Un cod este un set de simboluri sau semne ce reprezintă caractere alfanumerice. Când datele sunt codificate, caracterele sunt transformate într-un cod ce poate fi interpretat doar de maşini (la majoritatea tehnologiilor informaţia codificată nu poate fi citită de observatorul uman). O etichetă sau un tag conţinând datele codificate este ataşată produsului, pentru a permite identificarea sa ulterioară.
Citirea informaţiei codificate este realizată cu ajutorul unui scanner sau a unui cititor; acesta transformă informaţia citită într-un semnal electric.
Decodificarea informaţiei este efectuată de un dispozitiv numit decodor. Acesta transformă semnalul electric în informaţie binară din care extrage în final datele iniţiale.
Există o multitudine de tehnologii ce stau la baza sistemelor automate de identificare şi captură a datelor. De exemplu, numai în grupa codurilor de bare (ce reprezintă în prezent tehnologia cu cele mai variate aplicaţii) au fost inventate peste 250 de simbologii.

2. Tehnologii actuale
Tehnologiile utilizate la identificarea şi captura automată a datelor pot fi clasificate în funcţie de principiul ce stă la baza achiziţiei de date în următoarele 6 mari grupe:
Tehnologii optice. Cea mai mare parte a acestor tehnologii utilizează simbolurile grafice  cu un contrast ridicat astfel încât să poată fi interpretate cu uşurinţă de un cititor optic. Din această grupă de tehnologii fac parte codurile de bare unidimensionale şi bidimensionale, recunoaşterea optică a caracterelor.
Tehnologii magnetice. Acestea au la bază stocarea informaţiei codificate prin magnetizarea unui suport, respectiv citirea magnetizării remanente a suportului şi refacerea informaţiei iniţiale, într-un mod similar celui în care sunt înregistrate pe bandă şi redate sunetul şi imaginea. Din această grupă fac parte:
Tehnologii pe bază de bandă magnetică folosite la cardurile bancare, cartelele de acces la metrou, carduri de fidelitate, cartele personale de acces la diferite servicii etc.
Tehnologii de recunoaştere a caracterelor tipărite cu cerneală magnetică folosite pe scară largă de către bănci pentru procesarea cecurilor.
Tehnologii pe bază de unde electromagnetice. La aceste tehnologii transferul de informaţii între cititor şi tag-urile în care sunt stocate datele se realizează prin unde electromagnetice. Cea mai reprezentativă tehnologie din această grupă este cea de identificare cu unde de radiofrecvenţă.
Tehnologii utilizând circuite integrate (cipuri). Acestea au la bază mici cipuri (circuite integrate) înzestrate cu memorie semiconductoare, capabilă să păstreze informaţia codificată. Cipurile sunt montate pe mici cartele din material plastic (de regulă, de dimensiunea unei cărţi de credit), fiind de aceea cunoscute sub numele de cartele inteligente (smart carduri), cartele cu cip sau cartele cu circuit integrat. Cartelele cu cip pot fi recunoscute cu uşurinţă după contactele aurii care asigură conexiunile fizice între cip şi echipamentul de citire. Ele sunt utilizate în domeniul bancar sub formă de carduri, în telefonia mobilă sub formă de cartele SIM etc.
Tehnologii biometrice. Acestea utilizează o serie de particularităţi ale organismului uman pentru a identifica în mod unic, absolut şi sigur un individ. Cele mai cunoscute tehnologii sunt: recunoaşterea vocală, analiza amprentei digitale şi scanarea retinei.
Tehnologii pe bază de atingere. Stau la baza ecranelor sensibile la atingere (touch-screen) ale unor dispozitive precum agende electronice, PDA-uri etc. Introducerea informaţiilor se realizează prin simpla atingere a suprafeţei ecranului ce este dotat în acest sens cu senzori.
Nu toate aceste tehnologii pot fi utilizate în cadrul sistemelor electronice de identificare a mărfurilor. Cel mai bine se pretează codurile de bare şi tehnologiile bazate pe identificarea cu unde de radiofrecvenţă.
 
CAPITOLUL IV.
Promovarea vanzarii

DEFINIŢIE: Promovarea reprezintă acea parte a procesului de comunicaţie al firmei prin care aceasta, folosind un ansamblu de metode şi tehnici specifice (concretizate în activităţi promoţionale), încearcă să influenţeze comportamentul clienţilor săi actuali şi potenţiali în vederea obţinerii unor rezultate cât mai bune (profituri) pe o perioadă mai lungă de timp.
Philip Kotler: “ansamblu divers de instrumente specifice, majoritatea pe termen scurt, destinate să stimuleze achiziţionarea mai rapidă sau într-un volum mai mare a unor produse sau servicii de către consumatori sau de către clienţi industriali”
Utilizarea mărcilor este o altă componentă a structurii activităţii promoţionale  care polarizează atenţia  echipelor manageriale din companiile producătoare şi distribuitoare. Mărcile sunt folosite în stransa relaţie cu perecepţia acestora de catra consumatorii finali.Îndeplinind funcţii multiple, în marketingul modern sunt create mărci de producţie sau de comerţ.Mărcile de producţie sunt aduse in atenţia consumatorului în mod diferenţiat pentru fiecare serviciu sau produs în parte, în schimb mărcile de comerţ care se bucură de o mare extindere prin crearea lanţurilor de distribuţie  reunesc sub aceeaşi marcă  o mare varietate de produse sau servicii care sunt vandute de acelaşi comerciant. În cazul mărcilor de comerţ comerciantul  sau vânzătorul işi asumă  sarcina deloc uşoară de a garanta clientului un anumit nivel  calitativ,indiferent de identitatea producătorului.

În multe astfel de situaţii  vînzătorii dispun exclusiv de laboratoare de incercări si de ataşare a nivelului calitativ pentru produsele alimentare cat şi pentru mărfurile nealimentare.Potrivit specialiştilor  mărcilor trebuie să li se confere  multiple atribuţii care să sporească forţa promoţională, perceptibilitate ridicată, omogenitate,distincţie,putere de evocare, personalitate, capacitate de memorizare, notorietate şi asociativitate. Problema utilizări mărcilor este deosebit de împortantă nu numai prin prismă activităţii de promovare,ci şi pe un plan mai larg, respectiv privind însăşi aspectele fundamentale ale existenţei unei mărci sau companii pe o anumită piaţă.În acest context se urmăreşte conturarea şi cunoaşterea, în termeni operaţionali a valorii capitalizate în marcă(brand equity),specialişi folosind 5 categorii principale pentru a-i defini componentele:
•    fidelitatea faţă de marcă
•    conştientizarea numelui mărcii
•    calitatea percepută
•    asocieri ale mărcii(altele decât percepţia caltăţii)
•    alte drepturi de proprietate asupra unor active legate de marcă.
Pe plan strategic viziunea  marketingului, companiile sau organizaţiile moderne vtrebuie să decidă în privinţa utilizării marci sau mărcilor,dacă se recurge la promovarea imaginii compeniei în sine sau  a unor mărci distincte, independent de numele companiei.A cesta are de luat o decizie de mare însemnătate,deoarece are efecte directe asupra poziţiei organizaţiei modene pe piaţă.De exemplu,dacă se decide utilizarea denumiriii companiei ca instrument  pe planul mărcii, atunci toate produsele sau serviciile aduse pe piaţă  trebuie să fie de un nivel calitativ relativ ridicat,deoarece,în caz contrar  un esec al vreunui produs  au afecta în mod negativ compania în asamblul ei.
La rândul lor,manifestările  promoţionale  reprezintă  o altă componentă sau înstrument al politicii promoţionale. În această  categorie sunt incluse  cele mai adesea participările companiei  la manifestări  cu caracter expoziţional  şi sponsorizările. În cazul  acestor instrumente  promoţionale este necesar  să se ia decizii complexe, care vizează  selectarea expoziţiilor la care se participă  sau a domeniului de sponsorizarea, costurile aferente. Integrarea în alte activităţi cu caracter promoţional etc.
În fine, publicitatea directă (după unii autori printre care Philip Kotler), sau marketingul direct se înscrie, de asemenea, în arsenalul activităţilor promoţionale de păşind, însă. de multe sori, cadrul strict al politicii promoţionale. Se  are in vedere că marketingul direct este şi o formă de vânzare, nu numai de  promovare în sine a produselor sau serviciilor unei companii.Făra a întra in detalii referitoare la controversele dintrea specialişti  în definirea sau încadrarea marketingilui direct în sfera amplă a marketingului, este notabil faptul că, în marketingul direct, acest instrument, oricum ar fi definit este vorba de un înstrument de marketing  şi-a dovedit deja viabilitatea,sunt tot mai numeroase organizaţiile moderne care înclud şi marketingul direct în eforturile lor de sprijinire a vanzărilor clasice.Ca urmare a unor eforturi de cristalizare  conceptuală specialişti aduc în discuţie  inclusiv componentele specifice ale mixului de marketing direct:
•    baza de date
•    oferta
•    comunicarea
•    logistica.
Aceste componente ale mixului de marketing direct îmbracă numeroase particularităţi, prin raportare la componente similare asociate marketingului clasic.¬

 


Bibliografie


1)    Ana Lucia Ristea „Tehnologia Comercializării Mărfurilor”, 1997, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;

2)    C-tin Tudose, Vasile Dinu „Tehnologia Comercializării Mărfurilor”, manual pentru licee economice, administrative, de servicii şi comerciale, 1993, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

3)    Gabriela Iordache, Delia Georgescu, Valentina Capotă „Comerţ şi Servicii”, manual pentru clasa a XI-a, 2005, Editura Niculescu;

4)    Suzana Ilie, Roxana Georgescu „Studiul Mărfurilor”, manual pentru Şcoala de arte şi Meserii, clasa a X-a, 2005, Editura Polirom;

5)    ;

6)    Institutul Virgil Madgearu „Meseria de Comerciant”,1995, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;


7)    2) Revista Magazinul Progresiv, nr.28 iulie-august,   art. „Despre Protecţia Consumatorului”, Anca Popescu;