1 Criza rachetelor din Cuba

1.Evolutia conflictului  international , cauze, actori implicati, evolutie, fenomenologie, primele reactii şi potentiale consecinte ale izbucnirii conflictului respectiv

Criza rachetelor din Cuba poate fi considerată un exemplu perfect de criză, fiind construită în aşa fel încât toate fazele se regăsesc foarte clar şi sunt bine determinate.Cuvântul „criză”, în ultima vreme a devenit un clişeu fiind folosit foarte des şi aruncat cu uşurinţă in orice împrejurare.Cei mai resonsabili de acest lucru sunt ziariştii, pentru că nu au ştiut să păstreze sensul strict al cuvântului şi l-au făcut să fie depreciat ca instrument de analiză.
Studiul crizelor internaţionale este un fenomen recent ce îşi are apariţia odată cu criza rachetelor din Cuba. Criza nu înseamnă neapărat un război, cum este considerată greşit în majoritatea cazurilor.Ea poate fi situată la începutul, mijlocul sau sfâşitul acestuia. Criza din Cuba se înscrie               într-un context internaţional de revenire la rãzboiul rece dupã relativa destindere a anilor 1953-1956. Ea este punctul culminant al unui proces care a început cu trei ani mai devreme, în timp ce guerilele cubaneze ale lui Fidel Castro - refugiat în Sierra Maestra în 1956 - au ocupat Havana, dupã un lung marş de-a lungul insulei, alungându-l de la putere pe dictatorul Batista, multã vreme susţinut de SUA .
PRECRIZA-corespunde relaţiilor progresiv degradante între Cuba şi SUA de la luarea puterii, la Havana, de către Fidel Castro la 01 ianuarie 1959. Americanii i-au sprijinit pe anticastriştii refugiaţi în Florida, apoi s-a semnat acordul comercial dintre Cuba şi URSS (februarie 1960) care prevedea cumpãrarea de cãtre ruşi a cinci milioane de tone de zahãr (principala resursã cubanezã) în cinci ani şi au fost naţionalizate întreprinderile americane (august 1960). În fine, La Washington a fost decis un embargou total asupra comerţului american cãtre Cuba (octombrie 1960).
În acest timp, URSS şi-a proclamat prietenia faţã de Cuba şi a fãcut cunoscut faptul cã va apãra insula împotriva unei agresiuni americane, la nevoie utilizând chiar armele atomice. Cuba reprezenta un punct evident de atracţie pentru URSS, deoarece îi dãdea ocazia sã punã ferm piciorul în emisfera vesticã. Uniunea Sovieticã spera şi Statele Unite se temeau cã instituirea unui stat marxist susţinut de ruşi în Cuba va marca preludiul unei expansiuni rapide a comunismului de tip sovietic în toatã
America Latinã şi Centralã. În momentul în care Fidel Castro a început sã facã paşi spre a pune capãt dominãrii economice a insulei de cãtre SUA şi s-a autodeclarat comunist, Hruşciov a sesizat posibilitatea unei lovituri majore în favoarea URSS în rãzboiul rece. Data de 14 octombrie 1962 marchează ruptura acestui echilibru destul de precar,caracterizat prin mişcări de trupe şi materiale militare ,prin informaţii alarmante din partea serviciilor secrete.Începând cu această dată preşedintele Kennedy îşi dă seama ca sunt în joc interesele fundamentale ale SUA şi că teritoriul american poate ajunge la discreţia armelor adverse.


ESCALADAREA-debutează pe data de 22 octombrie la ora 19.00, când după o îndelungată reflecţie a preşedintelui, coroborată cu consultarea a numeroşi experţi (informatori),rosteşte un discurs televizat în care este anunţat instalarea nu a unei blocade ( act de război) , ci a unei carantine. Măsurile luate lasă să se inteleagă că este posibilă folosirea forţei armate. Preşedintele american era conştient cã practica o politicã pe muchie de cuţit, care îl fãcea vulnerabil în ochii americanilor care nu-şi doreau un rãzboi şi cunoşteau care ar fi fost preţul de plãtit în cazul unui conflict nuclear cu URSS.
Însã Kennedy a ţinut sã aminteascã compatriţilor sãi precedentul anilor ’30, care „ne oferã o lecţie clarã: evenimentele agresive, dacã le permitem sã se intensifice fãrã control şi fãrã contramãsuri, duc finalmente la rãzboi.” Kennedy a fost pus la curent cu descoperirea rampelor de lansare şi cu faptul cã, pe drumul cãtre insulã, se aflã cargouri sovietice purtãtoare de rachete ofensive şi de bombardiere Iliuşin. Instalarea acestor arme în Cuba, considerate „defensive” de cãtre Kremlin, nu ar fi modificat fundamental raportul de forţe dintre cele douã mari puteri, dar venea în contradicţie flagrantã cu
promisiunile sovieticilor şi, mai ales, ar fi putut avea un efect psihologic considerabil asupra aliaţilor Statelor Unite.
Mesajul preşedintelui a fost înţeles. Un sondaj de pe 26 octombrie indica faptul cã 84% dintre americani aprobau decizia Casei Albe. În plus, aliaţii americani şi europeni (în frunte cu generalul de Gaulle) s-au regrupat strâns în jurul Statelor Unite.
Kennedy a anunţat instituirea blocadei navale a Cubei pânã la ridicarea rachetelor sovietice şi a fãcut cunoscut cã, la cea mai micã încercare de a le folosi împotriva SUA, va ordona o replicã în aceiaşi termeni.
La afirmaţia lui Hruşciov cã armele sovietice din Cuba, aflatã în apropierea Americii, sunt acelaşi lucru cu rachetele americane din Turcia, vecina URSS, preşedintele american a rãspuns cã rachetele americane se aflau acolo pentru a apãra Europa, în schimb singurul scop imaginabil al
rachetelor din Cuba este sã ameninţe SUA cu un atac nuclear direct. Kennedy şi-a susţinut ultimatum-ul punând forţele armate americane în stare de alarmã nuclearã.
PUNCTUL CULMINANT
În dimineaţa zilei de 24 octombrie, cargourile sovietice îşi continuă imperturbabile înaintarea. Submarine se îndreaptă către Marea Caraibilor.Prezenţa mai multor submersibile este deja semnalată în zonă.Comitetul american de criză apreciază că şocul,dacă va avea loc se va produce între orele 10.30 şi 11 dimineaţa.
    FAZA DE DESTINDERE
Preocupat atât sã obţinã succesul în aceastã confruntare, cât şi sã nu declanşeze un nou rãzboi mondial, Kennedy a avut grijã sã îi lase lui Hruşciov posibilitatea de a da înapoi fãrã a-şi pierde prestanţa. Pus în faţa unei fermitãţi ce admitea compromisul, Hruşciov a decis sã nu rişte o confruntare nuclearã şi a ordonat navelor sovietice care se îndreptau spre zona fierbinte sã se împrãştie şi sã nu forţeze blocada navalã americanã.
În 28 octombrie 1962, ca urmare a unor diverse manevre diplomatice, Hruşciov a ordonat întoarcerea flotei sale şi retragerea rachetelor şi bombardierelor din Cuba. În schimb, „numãrul unu” de la Kremlin a obţinut ridicarea blocadei şi permisiunea cã americanii nu vor invada teritoriul insulei. „Acest ultim aranjament era un mare câştig pentru URSS, dar, la vremea respectivã, el a fost umbrit de ceea ce pãrea observatorilor din Uniunea Sovieticã o victorie diplomaticã majorã a americanilor şi o cedare din

partea URSS, întrucât Statele Unite şi-au stabilit influenţa supremã în emisfera vesticã. Criza s-a atenuat rapid, fapt care a reprezentat pentru Kennedy un mare succes personal, preşedintele american devenind în câteva zile eroul erei nucleare. Hruşciov dimpotrivã, al cãrui mobil a rãmas destul de obscur pânã în zilele noastre - testare a fermitãţii americane, dorinţa de a constrânge Statele Unite la o negociere globalã, inclusiv în ce priveşte Berlinul, sau pur şi simplu o târguialã: retragerea rachetelor americane desfãşurate în Turcia şi în Iran în schimbul aceleia a rachetelor sovietice din Cuba? - a pierdut în aceastã afacere mult din creditul de care se bucura în lumea a treia şi chiar în URSS.

1 Lumea a fost timp de câteva zile la un pas de o catastrofã nuclearã. Imediat dupã aceastã crizã a rachetelor, ruşii şi americanii s-au strãduit sã punã la punct mijloacele de a evita o asemenea confruntare la vârf. Evenimentele din octombrie 1962 au marcat punctul culminant al rãzboiului rece, dar şi primul pas al unui proces care va duce la destindere. Criza din Cuba a servit drept moment al adevãrului, demonstrând caracterul sinucigaş al unei confruntãri directe în epoca nuclearã.

Instrumente pentru soluţionarea conflictului

.Prima şi cea mai importantă pare a fi „compromisul”. În cazul în care Statele Unite nu vor invada Cuba, sovieticii nu vor mai instala in zonă rachete cu bătaie medie şi le vor retrage pe cele care le-au instalat deja acolo.SUA în schimb va retrage rachetele Jupiter pe care le au în Turcia.
Totuşi începutul crizei , continuând cu escaladarea, are în prim plan confruntarea directă dintre cele două state,superputeri,care îşi dispută rolul de supremaţie, fără a ţine cont de nimeni.Nu mai există aliaţi, nu mai există parteneri.Ceilalţi sunt deja pioni.Cuba este doar un pretex ca multe altele de-a lungul vremii prin care se demonstrează forţa unui stat.

3. Descrieti modul prin care comunitatea internationala va raspunde la propunerea dvs si explicati strategia prin care veti convinge comunitatea internationala sa reactioneze

    Din punctul meu de vedere comunitatea internaţională nu putea interveni în soluţionarea conflictului.Moscova şi Washingtonul negociază aproape direct, sunt două superputeri care şi-au dat seama de pericolul la care s-au expus şi care nu pot da înapoi la simpla intervenţie a unui stat sau altul.Atenţia pe care aceste state o acordă altora este pur si simplu formală şi înscrisă în termeni diplomatici.Cuba este pionul într-o partidă de şah. Iluzia dată europenilor că intervenţia lor ar avea vreun rost nu face decât să-i încadreze mai bine în categoria neputincioşilor.Chiar China, stat cu care URSS avea relaţii foarte bune nu poate face nimic.Este doar un compromis ruso-american pe care nu-l împiedică nimic.


4. Care raman principalele impedimente si probleme posibile de rezolvat pe termen lung dupa restabilirea pacii - luand in calcul consecintele acumulate de-a lungul conflictului - cine se va ocupa de implementarea solutiilor

Criza din Cuba a fãcut cele douã mari puteri sã devinã conştiente cã posesia şi proliferarea armelor nucleare sunt un pericol pentru omenire, motiv pentru care se vor strãdui sã promoveze un gen de armistiţiu în acest domeniu, fãrã totuşi sã renunţe la cursa înarmãrii în domeniul armamentelor strategice. Americanii şi ruşii s-au strãduit sã pãstreze un monopol şi sã exercite controlul asupra rãspândirii armelor nucleare negociind menţinerea unui relativ echilibru între forţele lor de descurajare. În egalã mãsurã s-au strãduit sã reducã riscurile unor „derapaje” care ar fi putut rezulta dintr-o eroare de calcul a intenţiilor adversarului. Încã din iunie 1963, s-a convenit sã se stabileascã între Washington şi Moscova un sistem de transmisie - faimosul „telefon roşu” - permiţând liderilor supremi sã intre în comunicare rapid în cazul unei crize grave (pânã atunci era nevoie de douãsprezece ore pentru ca o scrisoare remisã unui ambasador din una din cele douã capitale sã ajungã la destinatar). Pe 5 august 1963, un tratat semnat la Moscova şi la care vor adera numeroase ţãri a interzis experienţele nucleare de alt tip decât cele subterane, chiar şi în scopuri paşnice. Textul cel mai important este însã tratatul de pe 1 iulie 1968 cu privire la neproliferarea armelor nucleare. Statele posesoare ale bombei se angajau sã nu ajute în nici o manierã celelalte ţãri sã fabrice sau sã achiziţioneze arme nucleare. Celelalte state semnatare şi-au luat la rândul lor angajamentul de a nu se dota cu astfel de arme. China şi Franţa, care tocmai realizaserã exploziile primelor lor bombe cu Hidrogen, în 1967 şi respectiv 1968, au refuzat sã se asocieze la acest tratat care le interzicea accesul în „clubul nuclear”.


Bibliografie : Crizele internaţionale de la Beijing la Kosovo- Jean-Louis Dufour
              Revista „Lumea”
              Revista „Sfera Politicii”