1


`



          PRIMUL RAZBOI MONDIAL



Primul război mondial, cunoscut şi ca Marele război, Războiul naţiunilor sau Războiul menit să pună capăt războaielor, a fost un conflict la scală mondială desfăşurat între august 1914 şi 11 noiembrie 1918. Denumirea Primul război mondial nu a fost folosită decât după 1939, după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, până atunci fiind cunoscut ca Marele război sau Războiul mondial. Combatanţii războiului au fost Aliaţii şi Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a mobilizat atâţi soldaţi şi nici nu a implicat atâtea părţi în câmpul de luptă. La sfârşitul său, războiul a devenit al doilea conflict în lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu însă, cel de-al doilea război mondial va face şi mai multe victime.
Primul război mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: cel German, cel Austro-Ungar, cel Otoman şi cel Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman şi Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război.
Eşecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ridicarea fascismului în Italia, nazismului în Germania şi la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Războiul a catalizat Revoluţia bolşevică, cea care avea să inspire mai târziu revoluţii comuniste în diferite ţări, precum China sau Cuba, şi să creeze baza pentru Războiului rece dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democraţia modernă a statului succesor, Turcia. În Europa Centrală s-au născut state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost recreată.
                                                                     


Cauze

       Pe data de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiduce al Austriei şi moştenitor al tronului Austro-Ungariei, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student sârb bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susţinuţi de Mâna Neagră, o societate secretă fundată de naţionalişti pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care exista deja în Europa. În timp ce la Sarajevo aveau loc rebeliuni, în urma decesului arhiducelui, acestea au fost animate de minoritatea sârbă. Deşi acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru primul război mondial, cauzele reale ale războiului merg mai în urmă, în reţeaua complexă al alianţelor şi contrabalansărilor care s-au dezvoltat între diferite puteri europene, în urma înfrângerii Franţei şi a formării statului german sub conducerea lui Otto von Bismarck în 1871.    
Motivele primului război mondial reprezintă o problemă complicată; sunt mulţi factori care au intervenit. Cei mai importanţi pot fi consideraţi: naţionalismul, disputele anterioare nerezolvate, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor, etc.







Primele Bătălii

Unele din primele acţiuni ale războiului au avut loc departe de Europa, în Africa şi în Oceanul Pacific. Pe data de 8 august 1914, un contingent mixt compus din unităţi franceze şi britanice au atacat protectoratul Togoland. Pe data de 10 august, forţe germane din Namibia au atacat Africa de Sud. Noua Zeelandă a ocupat Samoa germană pe data de 30 august, 1914, şi pe data de 11 septembrie, forţa australiană, Australian Naval and Military Expeditionary Force a aterizat pe insula Neu Pommern, care era o parte a Noii Geuinea. Pe parcursul unor luni, forţele Antantei au acceptat capitularea mai multor unităţi germane în Oceanul Pacific. Lupte crâncene au continuat pe teritoriul Africii, pe parcursul întregului război.
În Europa, Germania şi Austro-Ungaria au suferit dificultăţi de comunicare despre intenţiile exacte ale celor două armate aliate. Iniţial, Germania garantase că o să susţină invazia Austro-Hungară a Serbiei, dar interpretările acestei decizii variau. Liderii Austro-Ungariei credeau că Germania va apăra flancul lor nordic contra Rusiei, însă Germania planificase ca Austro-Ungaria să-şi concentreze forţele contra Rusiei, astfel încât Germania să poată lupta contra Franţei pe frontul de vest. Această stare instabilă a forţat armata Austro-Ungară să-şi diminueze rezervele în sud, pentru a întâlni forţele ruse la nord. Armata sârbă, venind dinspre sudul ţării, s-a confruntat cu armata austriacă în Bătalia de la Cer pe 12 august, 1914.
Sârbii au ocupat poziţii defensive contra austriecilor. Primul atac a avut loc pe 16 august, între elemente ale diviziei XXI Austro-Ungară şi elemente ale Diviziei Combinate a Serbiei. Lupta a avut loc noaptea şi nici un oponent nu s-a evidenţiat până ce Stepa Stepanovic nu a regrupat forţele sârbe. Trei zile mai târziu, forţele austriece s-au retras peste Dunăre, după ce au suferit pierderi de 21.000 de morţi şi răniţi, în timp ce Serbia de doar 16.000. Acest punct a marcat prima victoria a aliaţilor în război. Austria nu a putut să-şi atingă imediat scopul - să elimine Serbia, şi astfel devenise necesar pentru Germania să păstreze soldaţi pe două fronturi.
Planul Germaniei pentru război (numit Planul Schlieffen) consta dintr-un atac rapid şi distructiv contra Franţei, astfel încât Germania să-şi poată transfera forţele pe frontul de est, contra Rusiei (care se mobiliza mai lent). În loc de o invazie directă a Franţei dinspre est, strategii germani considerau că era mai prudent să atace Franţa dinspre nord. Pentru a proceda astfel, armata germană trebuia să treacă prin Belgia. Germania a cerut dreptul de trecere de la guvernul Belgiei, cu promisiunea că, dacă acesta va consimţi, vor trata Belgia ca pe un aliat al Germaniei. Când Belgia a refuzat propunerea, Germania a invadat Belgia şi armata germană a început să treacă prin Belgia, dupa invazia Luxembourgului.
Armata germană a întâlnit rezistenţă la forturile de lângă oraşul belgian Liège, cu toate că elementele principale ale armatei continuau să se mişte rapid înspre Franţa. Marea Britanie a trimis un contingent numit British Expeditionary Force în ajutorul Franţei, care a mers direct înspre Belgia. Primul soldat al Imperiului Britanic, care a fost ucis în război, a fost John Parr, pe data de 21 august, 1914 lângă Mons. Iniţial, germanii s-au bucurat de un mare succes în Bătălia Frontierelor (14-24 august 1914).
Totuşi, din pricina întârzierilor cauzate de rezistenţa forţelor belgiene, franceze, şi britanice, mobilizarea neaşteptat de rapidă a Rusiei, şi obiectivele lor prea ambiţioase, planurile germane au fost dejucate. Rusia a atacat Prusia Răsăriteană, atrăgând forţe germane destinate frontului de vest. Germania a învins Rusia într-o serie de lupte care sunt cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Tannenberg pe 17 august-2 septembrie.
Această diversiune a intensificat problemele mişcării lente ale forţelor germane, care nu erau anticipate de generalii germani, şi a permis forţelor franceze şi britanice să oprească avansarea forţelor germane înspre Paris la Prima Bătălie de la Marne în septembrie 1914). Astfel, Antanta a forţat Puterile Centrale să se lupte pe două fronturi.
Armata germană s-a luptat până ce a obţinut o poziţie defensivă favorabilă în Franţa şi a eliminat din război cu 230.000 mai mulţi soldaţi francezi şi britanici decât a pierdut ea însăşi, în lunile august şi septembrie. Totuşi, incompetenţa sau timiditatea unor ofiţeri ca Ludendorff, care a procedat incorect transferând forţe din dreapta, pentru a proteja Sedan, au anihilat şansa Germaniei de a obţine o victorie rapidă.




Începutul Războiului pe Frontul de vest

Progresele în tehnologia militară au înclinat balanţa pe câmpul de luptă în favoarea apărării, cauzând un număr enorm de pagube, deoarece tacticile contemporane deveniseră arhaice în noile circumstanţe. Sârma ghimpată a fost utilizată într-un mod eficace, pentru a încetini atacurile infanteriei; artileria, care devenise mai fatală decât în deceniul 1870], împreună cu mitralierele, aveau un efect extrem de distructiv împotriva infanteriei, pe un teren neted. Mulţi din ofiţerii ţărilor europene ignoraseră învăţăturile războiului civil american şi erau de acord să accepte pierderi mari.
După succesul lor iniţial în Marne, Antanta şi forţele Puterilor Centrale au început o serie de manevre de încercuire, pentru a forţa inamicul să se retragă, în aşa numita Întrecerea la mare. Forţele franceze şi britanice au descoperit rapid poziţiile defensive germane, care se întindeau de la Lorraine până în Flanders. Marea Britanie şi Franţa au încercat să treacă la ofensivă, pe când Germania apăra teritoriile ocupate. Tranşeele germane erau construite mai bine decât cele a duşmanilor săi: tranşeele anglo-franceze erau concepute doar ca bariere "temporare" până când forţele lor o să treacă prin liniile germane. Unii sperau că situaţia inertă va lua sfârşit cu ajutorul tehnologiei. În aprilie 1915, germanii au utilizat pentru prima oară arme chimice, deschizând o breşă de şase kilometri în liniile aliaţilor, când soldaţii francezi s-au retras. Această breşă a fost acoperită de soldaţi canadieni la Ypres. Nici unul din oponenţi nu a fost capabil să iniţieze un atac hotărâtor, cu toate că acţiunea germană la Verdun în 1916, şi eşecul Antantei la Somme în vara anului 1916 aproape au distrus armata franceză. Încercările franceze zadarnice de a lansa atacuri puternice şi directe contra liniilor germane, s-au terminat cu pierderi enorme pentru infanteria franceză, şi au cauzat acte de insubordonare, care au pus în pericol integritatea frontului francez după Ofensiva Nivelle în primăvara anului 1917. Noutatea revoluţiei ruse a intensificat sentimentele socialiste. Steaguri roşii au fost ridicate şi, cu mai multe ocazii, a fost cântată [Internationale|Internaţionala]].
Până la sfârşitul rebeliunii, au participat la aceasta între 30.000 şi 40.000 de soldaţi francezi. Pe parcursul perioadei 1915-17, Imperiul Britanic şi Franţa au suferit cu mult mai multe pierderi decât Germania, însă ambele părţi au pierdut milioane de soldaţi din cauza rănilor şi a bolilor.

                


1 Dimpotrivă, Alina Mungiu-Pippidi, ale cărei analize de ţară publicate lunar în cadrul Programului pentru dezvoltare al ONU reflectă bine starea actuală a vieţii politice şi economice româneşti, incluzînd aici şi imaginea ţării, pe care guvernul României şi o parte a elitei spirituale româneşti doresc s-o sugereze, s-o proiecteze într-afară, constată  tot pe baza unor evenimente politico-economice conjuncturale  că, după alegerile din noiembrie 2000, lucrurile au evoluat substanţial în ţară şi că tranziţia politică se apropie de sfîrşit. După Alina Mungiu-Pippidi, “8 noiembrie 2001, cînd Ion Iliescu a organizat un banchet în palatul prezidenţial în onoarea regelui Mihai, care împlinea 80 de ani, poate fi privit ca momentul încheierii oficiale a tranziţiei. Politica de asociere la guvernare a UDMR, atît la nivel central, cît şi pe plan local, cvasianularea contradicţiei de tipul comunist-anticomunist, care împărţise atît de marcat elita politică românească în perioada anterioară, consensul pe cale de a se constitui în aşa-numita problemă a restituţiei şi în ceea ce priveşte privatizarea coloşilor industriali asemănători Combinatului de la Galaţi constituie de bună seamă tot atîtea indicii că democraţia formală e acum consolidată în România.”  Dar  adaugă Alina Mungiu-Pippidi  mai rămîn multe de făcut în ceea priveşte democraţia substanţială.
Să vedem  ce spun cifrele despre opţiunea antidemocratică a populaţiei. 13% din cei chestionaţi ar dori ca ţara să fie guvernată de militari; 18% sînt de părere că ar trebui readus regimul comunist; 19% ar fi de acord ca parlamentul să fie închis şi partidele politice interzise; 30% cred că ar fi mai bine ca ţara să fie guvernată de un lider cu mînă forte, capabil să ia decizii rapide, fără parlament şi alegeri; în sfîrşit, 59% din cei chestionaţi şi-ar dori un guvern de unitate naţională în care oamenii cei mai capabili şi mai bine pregătiţi să-i înlocuiască pe politicienii aleşi. Această din urmă opinie  majoritară  apare sprijinită şi de alte două date: după părerea a 51% din cei chestionaţi între clasa politică românească şi restul românilor există un conflict iar 62% cred că răspunderea pentru falimentul tranziţiei revine guvernelor incompetente. Aceste cifre arată cu limpezime că România a obţinut rezultate importante, deşi pe anumite planuri a avut şi serioase eşecuri sau că per total mai sunt încă multe lucruri de făcut pentru ca democraţia procedurală românească să devină o democraţie substanţială.
“Nu în America Latină, fireşte, ci într-un regim politic care-şi află mai multe asemănări în America Latină decît în Europa Occidentală. Prelucrarea teoretică şi descrierea politologică amănunţită a acestei evidente asemănări  precum şi a diferenţelor fireşti pe care originalitatea românească sau sud-est europeană le induce chiar şi faţă de America Latină  e o sarcină profesională care rămîne încă de realizat. Un uluitor eveniment de ultimă oră dovedeşte însă că aici nu e vorba numai de probleme profesionale ci de depăşirea anumitor limite, a căror tolerare ar însemna să rămînem definitiv prizonierii democraţiei romîneşti originale care se consolidează vertiginous”.
Criza din decembrie 1989 nu a condus la o reforma coerenta si consecventa datorita contextului revolutionar si a faptului ca Romania avea suficiente resurse pentru a se confrunta cu dezechilibrele in primii ani ai tranzitiei: a) aproape nici o datorie externa si un nivel confortabil al rezervelor internationale; b) un nivel inalt al economisirii dublat de o structura fizica a economiei proiectata de decenii pentru a sprijini marile investitii si un consum strict controlat; c) o sursa usoara de imprumut ca, de exemplu, imprumuturile de urgenta primite de la organizatiile financiare internationale.
Pana in anul 1997, politica de tip “pornit-oprit” poate fi cel mai bine reprezentat prin ceea ce s-a intamplat in domeniul privatizarii.  Romania a aprobat primul concept al privatizarii de masa in august 1991 si  a aplicat privatizarea de masa in 1995.
Intr-o democratie, partidele politice se afla in competitie pentru voturile cetatenilor.  In acest scop, partidele isi prezinta programele electorale bazate pe diferite ideologii: liberala,  social democrata etc.  Dar, in tranzitia de la economia centralizata de plan la economia de piata, in pofida diferitelor baze ideologice, partidele politice ar fi trebuit sa ajunga la  un punct de vedere coerent si suficient de cuprinzator asupra obiectivelor si strategiilor tranzitiei economice, si aceasta  din cel putin doua motive.
 
Primul motiv se refera la existenta unor obiective certe ale tranzitiei, pietre de hotar care nu pot fi ignortate de nici un partid politic ce doreste sa infaptuiasca tranzitia  de la economia centralizata de plan la economia de piata.  Aceste obiective sunt:
•      libertatea economica prin liberalizarea activitatilor economice, preturilor , comertului, pietelor si promovarea competitiei;
•      stabilitatea economica prin  politici monetare si fiscale prudente si constrangeri bugetare severe la nivelul intreprinderilor;
•      dezvoltarea sectorului privat prin privatizare si stabilirea unui mediu care sa incurajeze afacerile mici si mijlocii, ca si investitiile straine directe;
•      schimbarea rolului statului din principalul furnizor de bunuri si servicii intr-un facilitator  si catalizator care incurajeaza si completeaza activitatile indivizilor si ale intreprinzatorilor privati.
 Al doilea motiv priveste durata tranzitiei, care este un proces pe termen lung ce acopera mai multe cicluri electorale.  Asadar, guverne diferite sprijinite de partide politice diferite  trebuie sa urmareasca indeplinirea acelorasi obiective pentru perioade de timp mai mari decat  un ciclu electoral.
 In Romania, dupa cum oricine poate observa, coerenta  si consistenta obiectivelor tranzitiei au fost pierdute intre guverne.  Majoritatea guvernelor au afirmat ca singura reforma reala este cea care a inceput cu propria guvernare.  Ca sa dovedeasca asta, fiecare guvern a risipit timp si resurse, inclusiv prin  schimbarea legilor si a reglementarilor.  Aceasta a condus la o incertitudine a mediului de afaceri care, impreuna cu slaba capacitate a guvernelor pentru elaborarea, coordonarea si aplicarea politicilor,  au transformat Romania intr-o tara  cu promisiuni si probleme perpetue.
 Se poate spune ca , in Romania, legatura dintre politicile economice ale diferitelor guverne a fost facuta de catre organizatiile financiare internationale.
 De aceea, una dintre principalele sarcini ale politicienilor din Romania este sa construiasca un punct de vedere al partidelor politice, coerent si cuprinzator, asupra obiectivelor si strategiilor tranzitiei.  Diferitele  guverne ar trebui sa construiasca pe realizarile echipelor anterioare si nu sa iroseasca luni intregi   pentru a demonstra cat de rea este situatia lasata de vechea guvernare, precum si ani de zile pentru a explica , din nou, prin greaua mostenire propriile rezultate proaste.
Bibliografie

Samuel P. Huntington, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press: Norman and London, 1991.

Studiile lui Thomas Carothers (The End of the Transition Paradigm, 2002), Guillermo  O’Donnell (Illusions About Consolidation, 1996) şi ale Alinei Mungiu-Pippidi (Romania’s  End of Transition Deconstructed, 2002)

Revistea româna de ştiinte politice (Teoria democratizarii).

Michael McFaul, The Fourth Wave of democracy and Dictatorship: Noncooperative Transitions in the Postcommunist World, în World Politics, 2002, 54:2.

Larry Diamond, Thinking about Hybrid Regimes, în Journal of Democracy, 2002, 13:2.
 
Werner-Joseph Love (eds.), Liberalisation and its Consequences: A Comparative Perspective on Latin America and Eastern Europe. Cheltenham. Edward Elgar, 2000.

Duncan Light and David Phinnemore (eds.), Post-Communist Romania. Coming to Terms with Transition, Palgrave Publishers, 2001.