1 Structurile politice prestatare româneşti şi evoluţia acestora spre constituirea statelor medievale de sine stătătoare  

    Diferienţierea socilă, desprinderea unei categorii conducătoare în cadrul obştilor şi formarea claselor sociale specifice feudalismului a presupus şi începutul organizarii politice. Este un proces valabil pentru întregul spaţiu locuit de români.
         Cel dintâi stat creat de romanitatea răsariteană a fost opera vlahilor din nordul peninsuluei Balcanice. După o strânsă cooperare militară cu Imperiul Bizantin, care a culminat în timpul domniei lui Manuel I Comnenul (1143-1180), vlahii din nordul peninsulei Balcanice şi-au văzut amenintate privilegiile la sfârşitul sec. al XII-lea de fiscalitatea apăsătoare a dinastiei întemeiată de familia Anghelos. Încercând zadarnic să obţină de la împărat confirmarea privilegiilor de care se bucuraseră înainte – statutul de autonomie în schimbul serviciilor militare prestate imperiului – vlahii din Muntii Balcani s-au răsculat în 1185 sub conducerea fraţilor Petru şi Asan. Sprijinită puternic de cumanii şi vlahii din Nordul Dunării, răascoală, şa care s-au asociat mai târziu şi bulgarii, a reuşit să reziste asalturilor repetate ale oştilor bizantine. În cele din urmă, Bizanţul a fost silit să încheie pace cu statul vlaho-bulgar format în nordul peninsulei Balcanice, care şi-a asumat în anii următori o însemnată funcţie internaţională.
         Sub conducerea lui Ioan Asan II (1218-1241) statul vlaho-bulgar a atins apogeul. Limitele sale teritoriale sunt mai largi iar influenta în plan extern este una semnificativă. Dar, intrat în conflict cu Imperiul Latin de la Constantinopol şi cu Regatul Ungar, aşadar prins în cleştele cruciadei, statul vlaho-bulgar a rupt legatura cu Roma şi a revenit la confesiunea răsăriteană, restabilind relaţiile cu patriarhia bizantină. Noul curs politic a consolidat tendinţa de revenire la tradiţia politică a ţarului bulgar; tradiţia politică a statului bulgar devine acum predominantă în timp ce rolul elementului vlah se estompiază tot mai mult. Desăvârşirea acestei evoluţii a anihilat caracterul originar al statului creat de vlahii balcanici. Destinul politic al romanităţii răsăritene s-a înfaptuit de acum înainte definitiv în nordul Dunării.    

FORMAŢIUNILE POLITICE DIN TRANSILVANIA

         Primele informaţii despre organizarea politică prestatară a românilor nord-dunăreni se referă la Transilvania. Ele sunt cuprinse în Gesta Hungarorum scrisă de Anonymus, cronicar-notar al regelui Ungariei, Bela al III-lea. Lucrarea a fost scrisă pe la sfârşitul sec. al XII-lea, însă autorul ei a folosit şi alte „geste”, de la sfârşitul sec. al XI-lea, precum şi izvoarele care i-au stat la îndemână în calitatea sa de mare demnitar la curtea regală, ca şi tradiţia orală, încă vie în vremea sa.
         În ceea ce priveşte rialităţile politice din spaţiul transilvan începând cu sec. IX-X, precum şi evoluţia lor ulterioară, o importanţă mare o reprezintă patrunderea maghiarilor în Europa Centrală, la sfârşitul sec. al IX-lea. Aceste izvoare surprind stadiul avansat de formare a unor state feudale timpurii (prestatare) tocmai în intervalul de timp corespunzător pătrunderii maghiarilor în spaţiul carpato-danubian.
            Populaţia autohtonă a opus rezistenţă, remarcându-se în acest sens voievodatele lui Glad, Salanus, Menumorut  şi Gelu.

FORMAŢIUNI POLITICE DIN SEC. IX-X:

            Aceste voievodate sunt cele dintâi formaţiuni politice cu caracter feudal menţionate pe teritoriul ţătii noastre, mai vechi chiar decât inceputul veacului al X-lea, timp la care se referă cronicarul Anonymus. Ele s-au dezvoltat în condiţiile slăbirii dominaţiei politice bulgare la nord de Dunăre, contribuind ele înşile la aceasta.      
            
           Voievodatul lui Salanus era situat la vest de râul Tisa până la Dunăre, în acest teritoriu fiind atestaţi bulgari şi slavi, care probabil au fost aşezaţi în baza unei iniţiative a împăratului bizantin, dar alături de aceştia este amintită şi o populaţie de limbă romanică.

           Celelalte trei voievodate, amintite de Anonymus, situate în nordul şi nord-vestul României de astăzi, se aflau la începutul sec. al X-lea în regiunea de contact cu teritoriul cucerit de magiari. Acestea erau formaţiuni politice feudale, în frunte cu duci, adică voievozi, care-şi construiseră o armată formată din ţăranii din obşti.

          Voievodatul lui Menumorut se afla aşezat în Crişana, care cuprindea teritoriul dintre râul Someş şi Mureş, având reşedinţa la Biharea, cetate prevăzută cu şanţ şi zid, în masură să cuprindă „mulţimea luptătoare”.
          Despre voievodul bihorean Menumorut se spune că deţinea puterea în virtutea moştenirii, deoarece şi bunicul său fusese duce; voievodatul ajunsese, probabil, o demnitate ereditară. Întâlnim aici acelaşi proces cunoscut şi în Europa răsăriteană, anume transformarea puterii acordată de uniunile de obşti într-o putere ereditară de tip feudal.
          Puterea voievodului bihorean era apreciabilă, dacă el a putut să se impotrivească pretwnţiile căpeteniilor triburilor maghiare de a le ceda ţara şi stăpânirea şi să înceapă lupta, care a durat mai multă vreme şi care, în primă fază, este victorioasă pentru baştinaşi, învinşi abea la a II-a încercare, când ungurii vin cu forţe noi, mai numeroase. Luptele s-au dat mai ales în jurul cetăţilor (castra) Satu Mare – cucerit abea după 3 zile de asediu – şi Biharea – care nu a putut fi ocupată decât în a 13 zi. Cetatea Biharea – ale cărei urme, şi azi destul de impunătoare, lasă să se vadă cum a fost ea în sec. al X-lea – fiind aşezată pe o terasă în apropiere de Oradea. Ostaşii lui Menumorut au apărat-o cu îndârjire faţă de atacurile maghiarilor. Învinşi, între navălitori şi băştinaşi se ajunge la o învoială: fiica lui Menumorut se căsătoreşte cu fiul lui Arpad, iar voievodul bihorean îşi păstrează stăpânirea.

          Voievodatul lui Gelu „ducele românilor”, era situat în podişul Transilvaniei (nu cuprindea întreaga Transilvanie intracarpatică, formaţiunea extindându-se cel mult până la linia cu râul Mures), centrul fiind probabil la Dăbâca.  
          Voievodatul condus de voievodul român (quidam Blachus) Gelu, a fost atacat şi el de maghiari. Nereuşind să fie oprite la Poarta Meseşului, triburile maghiare au pătruns în voievodatul lui Gelu, urmărind oastea lui Gelu până la râul Almaş, unde a avut loc o luptă; fiind învins, Gelu a încercat să scape cu fuga în cetatea sa (ad castrum suum) de pe Someş, dar a fost ucis lândă râul Căpuşului, iar maghiarii şi populatia băştinaşă, au ajuns la înţelegere, alegându-şi drept conducător pe Tuhutum, căpetenia tribului maghiar.  

          Voievodatul lui Glad cuprinde Banatul în îndregime, de la râul Mureş la Dunăre, centrele fortificate fiind Cuvin (Keve), Homorod şi Ursicea (Orşova).
          În Banat, voievodul Glad, a încercat şi el, de asemenea, să-şi apere stăpânirea, concentrându-şi pe râul Timiş oastea numeroasă de câlăreţi şi pedreşti, formată din pecenegi, bulgari şi români. Fiind înfrânt, Glad s-a refugiat în cetatea Cuvin (Keve), urmărit de năvălitori, care cuceresc mai întâi această cetate, apoi pe cea de la Orşova.
          
          Pe lângă acestea, în Transilvania au existat şi alte organizaţii statale incipiente, cum a fost o „ţară” sau voievodat al Albei, în cuprinsul său fiind descoperite fortificaţii şi un număr însemnat de aşezări săteşti. Aceeaşi situaţie este prevăzută în Depresiunea Făgăraşului (Ţara Făgăraşului), în Ţara Bârsei, Ţara Haţeg, Ţara Almaşului (în părţile Sibiului, unde era şi pădurea românilor si pecenegilor), Ţara Maramureşului.

FORMAŢIUNI POLITICE DE LA ÎNCEPUTUL SEC. AL XI-LEA:

          În Transilvania, voievodatele, slăbite vremelnic prin atacurile triburilor maghiare din prima jumatate a sec. al X-lea, nu numai că se refac după aceea, dar se dezvoltă atât ca întindere, cât şi ca putere politică şi economică.

          Gyla (urmaşul Voievodatului lui Gelu)
          Ţara Transilvania stăpânită de Gyla era cu mult mai cuprinzătoare decât fusese Voievodatul lui Gelu. Pe baza izvoarelor şi a descoperirilor arheologice se pote stabili, cu probabilitate, întinderea acestei formaţiuni: spre apus ajunge până la Poarta Mureşului iar înspre sud până pe cursul superior al Mureşului. Centrul voievodatului Transilvaniei era la Bălgrad-Alba Iulia, un oraş-cetate, construit din pământ, lemn şi piatră.
          Între conducătorul Transilvaniei şi regele maghiar, Ştefan, s-a iscat un conflict, care a dus la razboi. Este vorba de un război cu caracter feudal între conducătorii politici a 2 state, îndemnaţi şi sprijiniţi de aristocraţii din jurul lor. De o parte, se manifestă tendinţa de cucerire de noi bogaţii şi teritorii şi de subjugare a populaţiei acestora, de altă parte se incearcă apărarea tării faţa de contropitori.
          Pretextul războiului împotriva lui Gyla a fost nesupunerea acestuia faţă de regele Ştefan si refuzul său de a se creştina. Conflictul , care a avut loc în anii 1002-1003 , s-a sfârştit cu infrângerea lui Gyla, care impreună cu soţia, cu cei doi copii şi cu intreg tezaurul, a fost dus în Ungaria. Potrivit cronicilor din secolele XII –XIV, dupa înfrângerea lui Gyla , Ştefan ar fi aşezat în locul său pe Zoltan .  


          Ahtum (urmaşul Voievodatului lui Glad )
          Conform informaţiilor cuprinse în Legenda Sfântului Gerard, reiese ca Ahtum urmaşul lui Glad , stăpânitorul ţinutului dintre Orşova şi Mureş. Stăpanirea lui Ahtum cuprindea teritoriul marginit de Tisa, la Apus, Dunăre la sud, Criş la nord şi probabil pâna in Ţara Haţegului, la răsărit. Centrul voievodatului era în Oraşul de pe Mureş (urbs Morisena) Cenadul de azi. Era un oraş-cetate, un grad, ca şi alte graduri existente pe teritoriul ţării noastre in acea vreme. Formaţiunea politică de la sfarşitul veacului al X-lea si începutul celui următor cuprindea, deci, teritoriul voievodatului stăpânit înainte de Glad plus partea dintre Mureş şi Criş. Această regiune fusese stăpânita odinioară de voievodul Menumorut, care o păstrează  şi după împăcarea lui cu ungurii. In a doua jumătate a secolului al X-lea, în împrejurări necunoscute, ea a fost alipită la voievodatul bănăţean, probabil de Ahtum. Datorită întinderii acestui voievodat  şi la  nord de Mureş, Ahtum işi va  fi stabilit reşedinţa la Morisena, localitate situată in centrul stăpănirii sale. Lupte asemănătoare cu cele petrecute in Transilvania au avut loc şi in Banat, împotriva lui Ahtum. Legenda sf. Gerard cuprinde ştiri preţioase  cu privire la aceste evenimente. Ahtum urmaşul lui Glad era un duce adică un voievod, botezat la Vidin, in legea grecilor. De aici adusese călugări greci, pentru care a întemeiat o mănăstire în reşedinţa sa de pe Mureş. Bizuindu-se  pe mulţimea ostaşilor săi, voievodul contestă pretenţiile voievodului Ştefan, vămuind chiar şi sarea ce trecea pe Mureş spre Pannonia. Voievodul bănăţean nu a putut fi învins decât în urma trădării unei căpetenii din oastea sa, Chanadinus.
          Ahtum - o spune clar Anonymus – este urmaşul lui Glad, în ce priveşte stăpânirea sa. Numele lui e derivat, probabil , dintr-un toponimic, căci in Banat a existat în evul mediu o cetate cu numele Ajtoni (Cenad)  şi un stat numit Ahton (Caraş). În aceste ţări – voievodatul lui Ahtum şi Gyla – existau mai multe cetăţi, centre strategice dar şi de  importanţă economică pentru exploatarea bagăţiilor subsolului Cluj, Ţeligrad, Bălgrad, Moreşti, Moigrad, Morisena, Orşova etc... Cetăţile adăposteau garnizoane însemnate care constituiau tăria căpeteniilor politice şi cu ajutorul cărora aceste căpetenii au încercat să reziste statului maghiar. Aici erau reprezentanţii voievodului care trebuiau să adune dările de la populaţie, să judece pricinile mai însemnate, să supravegheze exploatarea aurului din munţii Apuseni şi a sării de la Cojocna, Turda, Dej, Ocna Mureş, să asigure transportul acesteia de la locul de extracţie la mari depărtări, în afara ţării chiar, până în Pannonia si Moravia.   
     
          Aceste bogăţii ale Transilvaniei şi Banatului în primul rănd sarea, la care râvneau nobilii din jurul regelui maghiar, şi nu necredinţa şi împotrivirea manifestate de Gyla sau Ahtum faţa de Ştefan întâi şi de creştinism, au constituit principalul motiv al războiului. Alte cauze ale războiului au fost de natură politico-militară, anume apărarea regatului ungar de primejdia pecenegă ce-l ameninţa dinspre Transilvania, precum şi rivalităţile politice dintre conducători. Profitorii războiului au fost şi urzitorii lui, căci fără îndoială în asemena războaie nu era interesată masa populaţiei căreia îi era suficient un teritoriu limitat, unde săşi agonisească cele necesare traiului din păstorit şi agricultură. Erau interesate elementele dominante care aveau nevoie, pentru turmele şi hergheliile lor numeroase, de păşuni intinse de ogoare de pe care să obţină produse agricole şi de ocne şi de mine  de unde să scoată sarea, fierul pentru arme, aurul şi argintul pentru podoabe. Pentru dobândirea acestor bunuri, aristocraţia din jurul regelui maghiar şi-a îndreptat privirile spre pământurile din vercinătate, locuite de români. Regii arpadieni au asezat in Transilvania pe secui care au fost aşezaţi mai întâi în părţile Crişanei iar pe la mijlocul secolului al XII-lea in timpul regelui Geza al doilea au fost strămutaţi în părţile Târnavei  iar la începutul sec al XIII –lea au fost din nou mutaţi în regiunea sud- estica a Transilvaniei, unde trăiesc si în ziua de astăzi. Secuilor li s-a încredinţat misiunea apărării trecătorilor Carpaţilor Răsăriteni mai cu seamă împotriva cumanilor. În secolul al XII- lea secuii erau deja maghiarizaţi, fiind apoi împărţiţi în trei stări sociale – secuii fruntaşi, călăreţii şi pedestraşii. Colonizarea saşilor s-a facut aceleaşi considerente în zona Carpaţilor Meridionali, însă un loc important la avut în cazul lor şi motivaţia de natură economică. Saşii sunt grupuri de populaţie germanică, din Flandra de pe valea râului Mosella, alţii fiind adusi din Luxemburg iar ultimul lor  grup care era şi cel mai bine organizat provenind din Saxonia.În secolul al XIII- lea se încheie cucerirea Transilvaniei de către Ungaria, regele maghiar Andrei al II-lea acordâand Ţara Bârsei ordinului cavalerilor teutoni. În Ţara Bârsei au fost instalaţi la 1211 regalitatea maghiară urmărind  prin intermediul teutonilor un dublu scop apărarea sud- estului Transilvaniei mai ales de atacurile cumanilor şi convertirea la credinţa catolică a necredincioşilor de orice neam, românii ortodocşi ( schismatici ) fiind consideraţi la rândul lor  eretici. Conflictul deschis cu regele Andrei al II-lea izbucnit in 1221, s-a finalizat cu alungarea lor în august 1225. Ulterior ordinul a fost aşezat pe Ţărmul Mării Baltice, în Mazovia treptat reuşind să-şi creeze un stat propriu ce avea să ducă războaie continue împotriva vecinilor.

ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI

          Teritoriul Moldovei a necesitat un timp mai îndelungat. Evoluţia formaţiunilor prestatale de aici e îngreunată de dominaţia tătarilor. În ciuda piedicilor în calea dezvoltării lor, formaţiunile politice româneşti dar nu şi-au încetat existenţa. Între anii 1343-1345, in părţile centrale si nordice ale Moldovei se desfăşura un razboi impotriva tătarilor,organizat de regele Ungariei Ludovic I de Anjou. În rândurile puternicei armate trimise împotriva tătarilor se aflau românii maramureşeni sub comanda voievodatului lor Dragoş. Această armată a reuşit sa-i respingă pe tătari, care se vor retrage dincolo de Nistru,în câmpiile din nordul Mării Negre şi Crimeea. La est de Carpaţi a fost organizată o marcă militară in fruntea acestei mărci, ce-şi avea centru la Baia, a fost instalat Dragoş.
         
1 Dragoş reuşeşte sa puna bazele unei succesiune ereditare in propria familie, Dragoş, fiul său Sas, iar fiul acestuie, Balc.
Lupta feudalilor moldoveni faţă de regalitatea maghiară se declanşează în care aceştia erau stânjeniţi tot mai mult din partia maghiarilor în înfruntarea intereselor lor. Vasalitatea faţă de coroana maghiară comportă anumite obligaţii de ordin personal şi material. Apoi, feudalii maghiari şi transilvăneni, ce formau anturajul voievozilor, mai ales Sas, apoi Balc, erau ostili majorităţii feudalilor autohtoni. La scurtă vreme aceasta adversitate a degenerat un conflict armat , în scurt timp conducerea luptei fiind preluată de voievodul maramureşean Bogdan. Forţele armate trimise împotriva lui l-au silit să treacă munţii în Moldova, Bogdan sa bucurat de o primire favorabilă din partea feudalilor locali care îl recunosc în 1359 drept voievod şi domn. Balc este alungat Moldova câştigându-şi indepenţa pe care reuşeşte sa şi-o apere cu hotarâre făţă de încercările repetate ale regelui Ludovic de Anjou de a  o supune (1365). Primii urmaşi ai lui Bogdan au intrat în legătură cu papalitatea de la care au căutat sprijin împotiva Ungariei. În acest fel se evita o cruciadă catolică împotiva ortodocşilor de la est de Carpaţi. Voievodul Petru Muşat I (1377-1392) a recunoscut suzeranitatea regelui polon Vladislav Jagello print-un act omogial dat în oraşul Lvov. Tot în vremea lui sa încercat înfiinţarea mitropoliei ortodoxe a Moldovei, recunosută abia in vremea lui Alexandru cel Bun. În timpul lui Roman I Voievod (1391-1394) disparând ultimele ramaşiţe ale stăpânirii tătare din Moldova este încorporată Ţara de Jos, şi sudul Moldovei. Astfel Roman I se intituleaza voievod moldovean şi moştenitor a toată Ţara Româneasă de la munţii pana la ţarmul mării. În ceea ce priveşte teritoriul dintre Dunăre şi mare reţinem că aici nucleul statului la constituit aşa numita ţată a Cavarnei  care dobândeşte o autonomie tot mai pronunţată faţă de Bizanţ în sec XIV. Începând cu anul 1346, în fruntea statului sunt amintiţi Balica, Dobrotici care a primit titlul de despot si care a intrat în conflict cu negustorii genovezi din Vicina şi Chilia atunci când a procedat la extinderea autoritaţii sale pâna la ţărmul mării şi Ivanco în timpul căruia statul se dezvolta din punct de vedere economic, se bate monedă. În condiîle agravarii pericolului Otoman, Dobrogea va intra în timpul domniei lui Mircea cel Batrân în componenţa statului Muntean.

FORMAREA STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

          Această primă încercare de a întemeia un stat independent a fost urmată de o alta pe care tradiţia istorică ajunsă până la noi prin opera cronicarilor din secolul al XVII- lea o numeşte descălecat. Este vorba de suprimarea autonomiei Făgăraşului de către regii maghiari, ceea ce a determinat o parte a populaţiei româneşti să treacă munţii la sud  contribuind in acest fel la procesul de întemeiere.
          Conform tradiţiei Negru -Vodă un voievod român din Fagaraş a trecut munţii întemeind un stat nou în regiunea Câmpulungului sfarşitul sec al XIII-lea.  Ulterior puterea voievodală sa extins intâi spre vest ( zona Olteniei) şi apoi spre est pâna la Dunăre şi Siret. Capitala s-a stabilit la Curtea de Argeş. Tradiţia istorica se baza pe mărturiile  oamenilor în vârsta transmise pe cale orală şi probabil pe documente scrise care nu au ajuns până la noi. Ea este confirmată de descoperirile arheologice. În acea vreme atât Câmpulungul cât şi Curtea de Argeş erau aşezari înfloritoare unde sau descoperit vestigiile  unor curţi domneşti.
          Formarea statului feudal  Ţara Românească este rezultatul firesc al dezvoltării societăţii dintre Carpaţi si Dunăre pe calea feudalismului. Cuprinsul diplomei ioaniţilor din 1247 care reflectă o situaţie existentă încă înainte de năvălirea tătarilor din anul 1241, este concludent în ce priveşte stadiul în care se găsea această societate, dezvoltarea forţelor de producţie la un nivel apreciabil, existenţa claselor antagoniste şi a unor instituţii cu caracter feudal.

          Diploma cavalerilor ioaniţi ( 2 iunie 1247)
          Pentru preîntâmpinarea unei noi invazii tătăreşti şi fiindca banul Severinului  se dovedise incapabil să apere hotarele Ungariei in aceste părţi regele Bela al IV- lea intenţiona să aşeze la vadurile Dunării pe cavalerii ospitalieri sau ioaniţi. Potrivit înţelegerii din 2 iunie 1247 încheiate între regele Ungariei şi Rembald, preceptorul ordinului ioaniţilor, în schimbul ajutorului dat pentru apărarea regatului şi a catolicizării populaţiei din regiunile respective, ioaniţilor li se dăruieşte ţara Severinului împreuna cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş pănă la râul Olt. În condiţiile în care lea fost cedata ţara Severinului le este dăruită şi toată Cumănia de la răsărit la Olt cu excepţia ţării lui Seneslau, care la fel ca şi ţara voievodului Litovoi, este lăsată românilor în aceleaşi condiţii care o stăpâniseră până atunci. Românii din ţinuturile concedate ioaniţilor aveau obligaţia să dea ajutor cavalerilor pentru apărarea ţării şi înfrângerea duşmanilor, după cum cavalerii la rândul lor trebuiau sa ajute pe români în imprejurări asemănătoare. Regele încuvinţează măsurile ce urmau să fie luate de cavaleri cu privire la libertăţile  şi judecata nobililor şi a altor persoane  care se vor aseza in acele teritorii, dar în cazul judecarii pricinelor pentru vărsare de sânge stăpânii feudali ai acelei ţărin aveau dreptul să facă apel la scaunul de judecată  al regelui. Cavalerii erau datori sa dea ajutor oastei regelui in cazul vreunei năvăliri duşmane prada împărţindu-se între părţi proporţional cu numărul ostaşilor participanţi. Această importantă diplomă înfăţisează situaţia socială şi politică, a ţinuturilor dintre Carpaţi si Dunăre, unde existau 5 formaţiuni politice Ţara Severinului , cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.
          Litovoi mai stăpânea peste Carpaţi. În Transilvania, Ţara Hategului. Formaţiunile politice pomenite erau în raporturi  de vasalitate faţa de regele Ungariei, regele nădăjduia  cu ajutorul cavalerilor ioaniţi sa-şi intindă stăpânirea asupra acestora.
          Cavalerii Ioaniţi nu au intrat însă în stăpânirea teritoriilor dăruite, nici o dovadă sigură, nici o urmă materială nu atestă prezenţa lor între Carpaţi si Dunare înainte de sfârşitul anului 1250. În actul de confirmare a diplomei ioaniţilor de către papa Inocenţiu al IV-lea din 20 iulie 1250 deci dupa 3 ani împliniţi, nu se face nici o aluzie ca beneficiarii daniei ar fi luat in stăpânire ţinuturile cuprinse în ea. Dar într-o scrisoare deznădăjduita a lui Bela al IV-lea din 11 noiembrie 1250, adresată pape sub ameninţarea unei noi invazii a tătarilor, se spune ca ioaniţii au luat armele împotriva păgânilor şi schismaticilor pentru apărarea Ungariei şi a catolicismului, şi ca o parte a acestora a fost aşezata într-un ţinut mai primejduit, anume în vecinătatea cumanilor de dincolo de Dunăre şi  bulgarilor, prin care ţinut au pătruns la 1241 tătarii ţn Ungaria. Prin acest ţinut în care a fost aşezata o parte a ioaniţilor se poate înţelege mai degraba ţinutul Sirmiului care se află în vecinătatea cumanilor aşezaţi în Ungaria Sudica şi a bulgarilor, de cât teritoriul dăruit prin diploma din 1247.

          Cnezatul lui Ioan
          În cnezatul lui Ioan  pot fi luate în considerare 2 ipoteze după cea dintâi, aşezarea acestiu cnezat ar fi fost în partea de sud-est a Olteniei, prin Românaţi, acolo unde există o localitate Celei, pomenită în diplomă potrivit celei de-a doua ipoteze care pare mai verosimilă , cnezatul lui Ioan ar fi fost în nordul Olteniei în una din depresiunile carpatice, unde exista, de asemenea o localitate Celei.

          Cnezatul lui Farcaş era aşezat probabil in fostul judeţ Vîlcea, al cărui nume aminteşte antroponimicul Vîl-Farcaş-Lupu.

          Voievodatul lui Seneslau
          În stânga Oltului exista o altă ţară romînească, stăpânita la 1247 de voievodul Seneslau. Centrul ei se găsea ţn aceasi regiune subcarpatica, într-o altă depresiune, a Titeştilor sau a Arefului. Ca şi ţara lui Litovoi, tot astfel şi a lui Seneslau se întindea în sud spre câmpie.
          Cumania situată la sud şi răsărit de ţara lui Seneslau se afla sub dominaţia tătarilor.

           Voievodatul lui Litovoi
           Într-o alta depresiune, mai mare, depresiunea Târgu-Jiului tăiată prin mijloc de râul Jiu, prelungindu-se spre apus pănă în depresiunea Tismanei, iar spre răsărit pănă la Olt, era centru ţării Litua condusă de voievodul Litovoi. Ţara Litua era un voievodat întins, care cuprindea ambele versante ale carpaţilor iar spre sud coboară spre câmpie.
           În 1272, 1275 Litovoi voievodul  a refuzat să mai plătescă tribut Ungariei împreună cu fraţii săi ocupând teritoriile din Ţara Severinului, anexate anterior de regalitatea maghiară. Momentul se arată unul favorabil pentru astfel de iniţiativă, regatul Ungariei, cel mai puternic vecin, fiind slăbit de invaziile tătarilor (1241-1242) şi măcinat de mişcările centrifugale ale nobilimii. Însa încercarea lui Litovoi de a obţine independenţa a fost înfrântă de regele maghiar in 1277. În urma bătăliei care a avut loc, Litovoi a fost ucis iar fratele său Bărbat  luat prizonier s-a răscumpărat cu o mare sumă de bani, păstrându-şi domnia.


          Basarab I , Lupta de la Posada
          Prin procesul de întemeiere ce a urmat descălecatului statul a fost organizat fiind create instituţii politice si bisericeşti şi realizându-se treptat unificarea tuturor formaţilor politice. În fruntea acestei formaţiuni larg cuprinzatoare a fost recunoscut de feudalii interesaţi unul dintre ei un voievod care constituia o garanţie a salvgardării intereselor lor, în persoana lui Basarab. Sub conducerea vreunuia din voievozii români, urmaşi ai celor pomeniţi la 1277 poate a lui Tihomir, tatal lui Basarab, stăpânirea politica a statului român dintre Carpaţi şi Dunăre continuă drumul început sub Litovoi şi Bărbat, cu 20- 30 de ani în urmă. Alte ţinuturi înspre apus şi răsărit, înspre nord şi sud, sunt cuprinse în noua stăpânire. Pe văle râurilor ce străbat intreaga regiune de la nord la sud autoritatea voievodului se întinde în toate direcţile, în dorinţa de a găsii un hotar mai uşor de apărat dar şi de a ajunge la vadurile pe care tot mai des le cercetează negustorii.
           Recunoaşterea de către feudalii locali a unui mare voievod în persoana lui Basarab s-a dovedit potrivită cu interesele feudalilor, pe care acestea le-a reprezentat în toate împrejurările, reuşind să le consolideze situaţia economica şi politica. Oastea ungro-vlahilor (a românilor din Ţara Româneasca ) e pomenita de istoricul bizantin Ioan Cantacuzino, după alegerea lui Basarab, participând la luptele dintre bulgari si bizantini ce au avut loc în anul 1323. În anii următori, hotarele statului feudal Tara Românească s-au extins mai ales spre răsărit prin luarea în stăpânire a teritorilor eliberate de sub dominaţia mongolă. Acest proces sa desfaşurat în condiţile luptei neîntrerupte cu tătarii  ce mai stăpâneau în ţinuturile răsăritene. În anii 1324, 1328 au avut loc lupte conduse de Basarab împotriva tătarilor din aceste părţi. Cu acest prilej Basarab va fi avut şi sprijinul lui Carol Robert. Rezultatul a fost întinderea stăpânirii Ţării Românesti spre răsărit până aproape de Chilia.
           Basarab e numit de Carol Robert (voievodul nostru), ceea ce indică raporturi de vasalitate faţă de regele Ungariei, dar el numai e un vasal oarecare, cum era Litovoi şi Seneslau  (voievozii românilor), sau Litovoi şi Bărbat (voievozi ai ţării Litua). Pe la sfarşitul deceniului al patrulea al secolului al XIV-lea, când oştile emirului Umur-beg si-au facut apariţia la Dunare, locuitorii acestor parţi ar fi chemat in ajutor, pt a-i apăra de noua primejdie ce se abătuse asupra lor, pe ghiaburi (creştini), care erau probabil locuitorii Ţarii Românesti. Noul domn român e tot mai respectat si  legăturile cu el politice si matrimoniale sunt tot mai preţuite de suveranii balcanici care-l socoteau deopotrivă cu ei ,numarându-l gospodar adică domn. Dar ascensiunea noului stat si politixa sa de sine stătătoare in raport cu ţările vecine nu conveneau regelui maghiar,cu pretenţii de suzeranitate, aceasta cu atât mai mult cu cât în Ungaria se gaseau numeroşi nobili  puternici care râvneau la ţara lui Basarab în întregime sau părţi din ea. Cauzele războiului pornit de regele Ungariei împotriva voievodului Ţării Româneşti. În luna septembrie 1330, regele si nobilii din jurul său cu o puternică armată au intrat în Ţara Românească.Potrivit relatării cronicii oficiale după ocuparea Severinului în fruntea caruia este numit ban Dionisie unul din iniţiatorii războiului. Basarab ar fi trimis după Carol Robert o solie oferindu-i o despăgubire de 7 mii de mărci de argint ,cedarea Severinului trimiterea unui fiu al său la curtea regelui si plata tributului anual.            respingând oferta de pace, oastea regelui a înaintat în interiorul ţării. După tactica de luptă obişnuită care şi-a dovedit eficacitatea în atâtea rânduri a fost distrus totul în calea oastei invadatoare ,care a fost lipsită astfel de posibilitatea de aprovizionare. După aceste întâmplări potrivit izvoarelor narative şi diplomatice s-ar fi încheiat o pace cu condiţia ca Basarab să indice oştirii maghiare drumul de ieşire din Ţara Românească. Oastea regelui maghiar atacată de două ori între 9-12 noienbrie a suferit o grea înfrângere. Românii au luat o pradă bogată. Lupta sa dat într-un loc al cărui nume nu e indicat de izvoare el e cunoscut însă în istoriografie sub numele de Posada care înseamnă defapt loc întărit şi e situat probabil pe drumul de ieşire din Ţara Românească, Loviştea. Prin victoria militară obţinuta, poziţia Ţării Româneşti se consolideaza tot mai mult iar solidaritatea majorităţii feudalilor munteni în jurul lui Basarab devine mai trainică.

          Nicolae Alexandru (1352-1364)
          După 1335 când oştiile hanului Uzbec devastează Ţara Românească primejdia tătară a determinat pe Basarab să se apropie din nou de regele maghiar. Reluarea raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria a fost posibilă deoarece după moartea lui Carol Robert (1342) fiul şi urmaşul acestuia, Ludovic I înţelegea să ducă o politică antimongolă  ce convenea intru totul lui Basarab precum şi fiului şi asociatului său la domnie Nicolae Alexandru. În acest scop în 1344 Nicolae Alexandru se intalneşte cu regele Ungariei.Pe de o parte se recunoaşte autoritatea regelui maghiar în lupta tătarilor la rândul său regele recunoaşte existenţa statului românesc dintre Carpaţi şi Dunăre de amândouă părţile apoi se vădeşte necesitatea unirii forţelor împotriva puterii hanilor tătari.Relaţiile bune dintre Ungaria şi Ţara Românească au creat condiţii favorabile consolidării instituţiilor feudale în Ţara Romaneasă si au permis domniei de la Campulung reprezentată după 1352 când moare Basarb, de fiul său Nicolae Alexandru să ia unele iniţiative în politica externă. În aceste condiţii a avut loc şi intensificarea activităţii negustoriilor din Transilvania îndeosebi acelor din Braşov între Carpaţii si Dunare această activitate devine mai bogată astfel încât în 1358 regele Ungariei le-a acordat un privilegiu.Din acest privilegiu rezultă ca ei treceau prin teritoriul dintre râurile Buzău şi Ialomiţa mergând apoi spre Dunare ,unde activitatea lor se desfaşura între gurile râurilor Ialomiţa si Siret. Ca urmare a consolidării statului feudal Ţara Românească în 1359 biserica Ţarii Româneşti ajunge la o organizare de sine statătoare prin infinţarea mitropoliei cu sediul in capitala Ţării la Curtea de Argeş. Înfinţarea mitropoliei şi organizarea unei ierarhii bisericeşti proprii chiar in anul 1359 pot fi puse in legatură  cu un proiect de coaliţie balcanica antiotomană. Aşezarea turcilor pe continentul european, in 1354 însemna o mare primejdie nu numai pentru poparele din Peninsula Balcanică ci şi pentru cele de la nordul Dunării. Această primejdie a produs o reacţie a feudalilor din aceste părţi care sub conducerea ţarilor bulgari, mai întâi sub îndrumarea patriarhului din Constantinopol dupa aceea îşi unesc eforturile pentru a determina pe împaratul bizanţului la oragnizarea unei acţiuni comune împotriva turcilor.La aceasta acţiune a luat parte şi Nicolae Alexandru care avea legaturi politice şi de rudenie cu casele domnitoare din sud-estul Europei.

          Vladislav Vlaicu (1364-1377)
          Fiul lui Nicolae Alexandru Vladislav Vlaicu are respins ultima încercare maghiară de a cucerii Ţara Românească iar in 1368 a încheiat un tratat cu Ungaria prin care se recunoştea suzeranitatea maghiara, regele maghiar acord’ând domnului roman Banatul de Severin şi Făgăraşul în calitate de feude. Aceasta relaţie de vasalitate era prezentă între domn şi rege. Ea nu însemna şi închinarea ţării.