1 I. ISTORICUL PROBLEMEI

    Anul 1956 a demonstrat elanul extraordinar, generat în unele ţări de perspectiva destalinizării regimului, dar şi limitele foarte severe ale acestuia. Revoluţia din Ungaria a lansat cu cea mai mare acuitate, de la lansarea regimului de tip sovietic în spaţiul central-est european întrebarea dacă supravietuirea sistemului reclamă şi permite reformarea sa continuă sau dacă, din contră, el tinde spre rigiditate ideologică şi imobilism dogmatic. Vor urma alte exemple pentru a confirma că orice episod de „dezgheţ” şi de „liberalizare” rămâne un fenomen izolat, substanţa sistemului afirmându-se prin cea de a doua opţiune.
    Moartea lui Stalin, urmată de cel de-al XX-lea Congres al PCUS, ocazie cu care s-au condamnat excesele stalinismului, a reprezentat o şansă pentru declanşarea unui val de destindere şi liberalizare în statele blocului socialist. Era clar că experimentul sovietic în Europa de Est era sortit eşecului, iar ţările comunizate înregistrau scăderi ale nivelului de trai, combinate cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor politice, cenzura presei sau libertatea de exprimare. De aceea, în special după moartea lui Stalin, s-au înmultit vocile care cereau anumite reforme, Ungaria şi Polonia1 fiind ţările unde s-au iniţiat aceste acţiuni. Cazul Ungariei a fost cel mai special atât prin amploarea acestor acţiuni cât mai ales prin curmarea lor în mod brutal de trupele Uniunii Sovietice.
         În luna octombrie 1956, contradicţiile dintre putere şi opoziţie s-au acutizat, ajungându-se la o stare critică şi mai ales la manifestări de stradă îndreptate împotriva echipei politice aflate în fruntea conducerii de partid şi de stat ungare. Ceea ce a oferit demersului reformator caracterul unei adevărate revoluţii a fost faptul că au fost atrase părţi masive din rândurile tineretului, intelectualităţii şi mai ales din rândurile muncitorimii.2     
    
II. CAUZELE ŞI DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI

Revoluţia ungară apare, pe acest fundal, ca un eveniment de maximă criză a procesului de destalinizare. Criza de legitimitate din interiorul instanţei de conducere este dublată de fenomenul mai amplu al al crizei de legitimitate a partidului şi a regimului ca atare, toate acestea fiind însoţite şi de o contestare a supunerii faţă de Moscova.3
         Revoluţia a început în ziua de 23 octombrie, la orele 15, când s-a lansat Manifestul-program cunoscut sub denumirea de cele 14 puncte. Ceea ce se cerea viza îmbunătăţirea funcţionării societăţii ungare. Se dorea evacuarea trupelor sovietice, libertatea totală a cuvântului şi a presei, revizuirea proceselor politice şi reabilitarea juridică a celor condamnaţi, organizarea de alegeri generale, pluripartidism politic, revizuirea şi îmbunătăţirea sistemului economic, şi adaptarea sa condiţiilor economice ale Ungariei.
Cererile manifestanţilor erau expresia Cercului Petofi, transformat într-o veritabilă Gironda a destalinizării.4 Studenţilor li s-au alăturat locuitori ai capitalei ungare, muncitori şi chiar soldaţi şi ofiţeri ai armatei. Deşi iniţial interzisă, manifestaţia a continuat, Erno  Gero, primul secretar al partidului expediind la Moscova o telegramă, în numele Consiliului de Miniştri, prin care cere autorităţilor politice sovietice să trimită în ajutor trupe pentru lichidarea manifestaţiilor şi pentru restabilirea ordinii. Totodată, Gero se găsea într-o situaţie dificilă mai ales că se punea problema reprimirii lui Imre Nagy în Comitetul Central şi numirea lui în fruntea guvernului. Imre Nagy, fusese numit în 1953 drept înlocuitor al lui Rakosi, şi era cunoscut drept un comunist reformist. În 1955 însă, după răsturnarea lui Malenkov la Moscova, Nagy a fost demis, iar Rakosi a revenit ca prim ministru.5
         În acelaşi an, 1955, în Ungaria a început o prigoană împotriva artiştilor şi intelectualilor, fapt care a sporit tensiunile existente în societatea maghiară. Rakosi a fost a doua oară înlocuit cu Erno Gero, care s-a dovedit inflexibil la cererile populare. Odată revoluţia începută, acesta nu a făcut altceva decât să cedeze în faţa doleanţelor manifestanţilor. Ceea ce a dat un impuls participanţilor la manifestaţii a fost apariţia lui Nagy în Piaţa Parlamentului, unde a dat citire unui program de reforme în sistemul comunist. Încă o dată acesta se dovedea acelaşi reformist dintotdeauna. Deşi apariţia sa a sporit entuziasmul popular, Nagy vedea o reformă în interiorul Partidului comunist şi nu o înlocuire a sistemului. El dorea salvarea Partidului şi nu dispariţia sa.6
        Cererea adresată de Gerö sovieticilor a fost întâmpinată pozitiv. Moscova nu putea să lase ca situaţia să degenereze, cu atât mai puţin într-o ţară comunistă ca Ungaria, membră a Tratatului de la Varşovia şi un satelit al sovieticilor. Unităţile sovietice staţionate pe teritoriul ungar au fost puse în alertă, iar la Budapesta au fost trimişi câţiva demnitari sovietici care să evalueze situaţia. În data de 24 octombrie în oraş au pătruns trupe soietice care însă au fost anihilate, iar tancurile incendiate.
Din punct de vedere politic, valul reformator a primit o susţinere importantă prin faptul că la presiunea evenimentelor, plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Ungar l-a numit pe Nagy prim-ministru.7 Lucrurile păreau să se calmeze, mai ales că Mikoian şi Suslov, doi dintre delegaţii sovietici veniţi la Budapesta, păreau să fi ajuns la o formă de acceptare a situaţiei ungare. Se părea că Moscova accepta de principiu o Ungarie titoistă, mai ales că tancurile sovietice au început să se retragă din capitală. Ceea ce a înrăutăţit situaţia a fost faptul că manifestanţii nu s-au mulţumit cu o reformare a Partidului communist, ci au continuat demonstraţiile dorind instaurarea unui sistem multipartit, plecarea trupelor sovietice din Ungaria şi retragerea acesteia din Tratatul de la Varşovia.
        În 25 octombrie s-au semnalat ciocniri între manifestanţi şi trupele sovietice. În acele momente, s-a ţinut şedinţa Biroului Politic al PMU, cu participarea lui Mikoian şi Suslov, luându-se hotărârea înlocuirii lui Erno Gero cu Janos Kadar, decizia fiind aprobată apoi de plenara CC al PMU şi, bineînţeles, de către conducerea sovietică de la Moscova.8 În aceeaşi zi, János Kádár şi Imre Nagy au luat cuvântul la radio. Delegaţii sovietici au comunicat la Moscova că conducătorii politici maghiari doresc iniţierea de negocieri cu Moscova privind retragerea trupelor sovietice aflate în Ungaria. Treptat, sovieticii au mărit presiunea militară, aducând noi trupe. În data de 1 noiembrie, în şedinţa restrânsă a guvernului, Nagy a apreciat că ”guvernul sovietic nu a oprit deplasarea trupelor si nu a dat explicaţii satisfăcătoare acţiunilor sale” şi a propus să se confirme hotărârea adoptată în cursul dimineţii cu privire la denunţarea de către Ungaria a Tratatului de a Varşovia, proclamarea neutralităţii ungare, care urma să fie garantată de catre ONU.9

1 Totodată, Ministerul Afacerilor Externe ungar a trimis ambasadei sovietice o Notă în care se arăta că, din cauza fluxului de trupe sovietice în Ungaria, guvernul maghiar va denunţa imediat Tratatul de la Varşovia.  Nici Statele Unite, nici aliaţii europeni nu au căutat să determine Naţiunile Unite să analizeze mesajul lui Imre Nagy în regim de urgenţă.  Era cunoscut faptul că sovieticii nu erau cei mai receptivi la ideea de moderaţie. La 2 noiembrie, Imre Nagy i-a reproşat lui Iuri Andropov care era pe atunci ambasador la Budapesta, atitudinea ostilă a sovieticilor, insensibili la cererile maghiarilor de retragere a trupelor.    
      Totodată, i-a declarat că  guvernul maghiar dorea să înceapă imediat tratative cu guvernul sovietic cu privire la denunţarea Tratatului de la Varşovia şi la retragerea unităţilor sovietice din Ungaria. De asemenea, a propus ca discuţiile să se poarte la Varşovia.10 Moscova a decis să intervină in forţă, nefiind dispusă la concesii aşa de mari că retragerea Ungariei din Tratatul de la Varşovia sau neutralitatea acesteia.
La 4 noiembrie, forţele sovietice care îşi măriseră numărul de soldaţi staţionaţi în Ungaria, au reprimat cu sălbaticie manifestaţiile din capitala maghiară după ce cu o zi înainte, mareşalul  I. S. Konev, comandantul Forţelor Armate Unite şi adjunct al ministrului sovietic al Apărării, a emis ordinul prin care trupele sovietice trebuiau să blocheze trupele ungare, să cucerească instituţiile de stat şi celelalte obiective principale.
În ordinul emis către trupele sovietice, mareşalul Konev justifică aceste acţiuni prin faptul că “în Ungaria prietenă cu noi, forţele reacţiunii şi contrarevoluţiei au început o răzmeriţă cu scopul de a distruge regimul democratic-popular, de a lichida cuceririle revoluţionare ale oamenilor muncii  şi  de a restabili în  ea vechea ordine a capitaliştilor şi moşierilor”. De asemenea, s-a intensificat propaganda în favoarea intervenţiei. Cu toată opoziţia armatei maghiare, revoluţia a fost înfrântă. În aceeaşi zi, Imre Nagy a părăsit clădirea Parlamentului şi s-a refugiat la ambasada Iugoslaviei, unde a primit azil politic. Pe 22 noiembrie, a părăsit ambasada şi a fost trimis cu forţa în România.11 Aducerea „grupului Imre Nagy” la Snagov în noiembrie 1956 se încadrează în noţiunea „ajutorului frăţesc”, aşa cum acesta era conceput de actorii vremii.12
       La 14 aprilie 1957, a fost preluat de autorităţile maghiare, iar în data de 15 iunie 1958, în urma unui proces înscenat, a fost condamnat la moarte şi executat prin spânzurare. Intervenţia brutală a Uniunii Sovietice în chestiunile interne ale unui stat suveran a demonstrat faptul că Moscova, deşi se afla într-un relativ proces de destalinizare, nu îşi putea permite să se producă nici o fisură în blocul comunist pe care îl patrona.
Într-un plin Război Rece, acţiunile reformatoare ale maghiarilor ar fi putut antrena consecinţe imprevizibile pentru stabilitatea lagărului socialist. Deşi la intervenţie nu au participat trupe ale celorlalte ţări participante la Tratatul de la Varşovia, sovieticii s-au folosit în motivaţiile lor propagandistice de rolul lor de apărători ai valorilor socialismului, cu atât mai mult cu cât Ungaria era membră a Tratatului de la Varşovia. În memoriile sale, scrise în timpul detenţiei din România, Imre Nagy aprecia că Tratatul de la Varşovia era un instrument al „tendinţelor şoviniste de mare putere ale Uniunii Sovietice”, ca un mijloc de impunere a "dictaturii sovietice ţărilor participante”13. El aprecia că adevăratul scop al Tratatului de la Varşovia a constat în "asigurarea, cu ajutorul unităţilor sovietice dislocate în unele ţări, a unor asemenea condiţii politice şi militare care corespund intenţiilor puterii sovietice şi intereselor lor militare”. Totodată, Comandamentul sovietic şi Comandamentul general unificat au lezat, în mod grav în mai multe cazuri Tratatul de la Varşovia, considera fostul lider politic ungar. În finalul consideraţiilor lui faţă de Tratatul de la Varşovia, Imre Nagy concluziona: "Oricum, mai devreme sau mai târziu (în orice caz, într-un timp scurt), modificarea sau desfiinţarea Tratatului de la Varsovia – aşa cum ne-a arătat evoluţia politică din Polonia - va fi devenit actuală. Evenimentele din Ungaria au reactualizat aceste probleme”. Imre Nagy a fost în această privinţă un vizionar.14
         Era clar că Uniunea Sovietică nu avea nici cel mai mic respect pentru suveranitatea vreuneia dintre ţările blocului communist şi că se amesteca brutal în treburile lor interne ori de cate ori era cazul pentru a le readuce la ascultare. Din punct de vedere al Tratatului de la Varşovia, Moscova s-a amestecat brutal în chestiunile interne ale Ungariei fără acordul guvernului maghiar, lezând prin această independenţă şi suveranitatea unui stat participant la Tratat.




III. CONCLUZII

    În Ungaria izbucnesc ridicări populare împotriva conducătorului stalinist Rakoşi, iar evenimentele vor căpăta repede o turnură dramatică. Ruşii îl sacrifică pe Rakoşi ; îl inlocuiesc prin adjunctul său, Gerö, la fel de destat ca şi acesta, apoi prin Janos Kadar, care va prelua conducerea partidului. Ei permit ca Imre Nagy să conducă guvernul, ca urmare a marii popularităţi a acestuia, sperând că o va face pentru a restabili ordinea. Insă acesta nu va avea nici şansa, nici abilitatea lui Gomulka. Este foarte repede depăşit de evenimente ; autoritatea sa nefiind suficient de mare, el va permite să se reconstituie partide ostile socialismului şi are slăbiciunea de a acorda manifestanţilor ceea ce nu poate fi tolerat de ruşi, denunţarea pactului de la Varşovia şi neutralitatea Ungariei.15
    Kadar se va desolidariza de Nagy ; toţi sefii rămaşi stalinişti ai democraţiilor populare, cer intervenţia armatei sovietice pentru a restabili ordinea. Aceste evenimente par să semnifice stoparea tendinţei de căutare a unor căi naţionale spre socialism.
    Luna octombrie a anului 1956 a demostrat elanul extraordinar, generat în unele ţări de perspectiva destalinizării regimului, dar şi limitele foarte severe ale acestuia. Revoluţia din Ungaria a lansat cu cea mai mare acuitate, de la instalarea regimului de tip sovietic în spaţiul central-est european întrebarea dacă supravieţuirea sistemului reclamă şi permite reformarea sa continuă sau dacă, din contră, el tinde funciarmente spre rigiditate ideologică şi imobilism dogmatic.

IV. BIBLIOGRAFIE:

1.    Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria secolului XX, Vol. II, Lumea între război şi pace (1945-1973), Editura All, Bucureşti, 1998;
2.    Constantiniu, Florin, Primul Război între două state socialiste, în „Dosarele istoriei”, nr. 1/1996;
3.    Dobre, Florică, Imre Nagy: de la ambasada iugoslavă din Budapesta la Snagov, în „Dosarele istoriei”, nr.1/1997;
4.    Duţu, Alesandru, Tratatul de la Varşovia trebuie desfiinţat, în „Dosarele istoriei”, nr.1/1996;
5.    Fejtő, François, Histoire des democraties populaires, Editions du Seuil, Paris, 1969;
6.    Jela, Doina, Tismăneanu Vladimir (coord.), Ungaria 1956: revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006;
7.    Kissinger, Henry, Diplomaţia, Editura Bic All, Bucureşti, 2002;
8.    Olteanu, Constantin, Duţu, Alesandru, Antip, Constantin, România şi Tratatul de la Varşovia, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2005;
9.    Tănase, Stelian, Polonia, anul zero, în „Dosarele istoriei”, nr. 1/1996;