1 I.    INTRODUCERE

Insistenţa cu care Uniunea Sovietică a urmărit îndeplinirea visului tradiţional al Rusiei, de a-şi institui controlul asupra Gurilor Dunării şi implicit de a-şi extinde vecinătatea nord-pontică, s-a dovedit din ce în ce mai evidentă în faza premergătoare celei de-a doua conflagraţii mondiale. Acordul sovieto-german din 23 august 1939, în părţile care privesc împărţirea sferelor de influenţă în Europa de sud-est, relevă interesul acut al Moscovei faţă de teritoriul dintre Prut şi Nistru, în paralel cu dezinteresul aparent al Berlinului faţă de această regiune. Era un dezinteres aparent, pentru că la momentul respectiv, Hitler urmărea îndeplinirea planurilor de supunere a nord-vestului european, timp în care el avea nevoie de neutralitatea lui Stalin, dacă nu chiar de câştigarea bunăvoinţei acestuia.
Declanşarea războiului, prin agresiunea Germaniei si a URSS împotriva Poloniei în septembrie 1939, a creat o stare de insecuritate şi în zona Mării Negre, determinată de interesul celor două puteri pentru Strâmtori. În pofida încercărilor franco-britanice de a atrage Turcia într-o alianţă militară contra Germaniei şi Bulgariei, ea a rămas neutră, acceptând doar ajutor mutual în cazul unui război în Mediterana Orientală. Statutul de neutralitate al Turciei, beneficiară a dreptului de a controla traficul prin Strâmtori, a fost convenabil celor două puteri, atât timp cât nu s-a pus problema debarcării unor forţe anglo-americane în insulele din Marea Egee şi a pătrunderii navelor lor prin Bosfor şi Dardanele pantru a ajuta URSS.
După acceptarea ocupaţiei sovietice asupra Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa, după încuviinţarea Dictatului de la Viena şi a tratatului cu Bulgaria referitor la cedarea Cadrilaterului, Reich-ul „garantează” noile graniţe ale României, stârnind reproşurile sovietelor, care nutreau intenţii de supunere a întregii Bucovine.

II. CHESTIUNEA MĂRII NEGRE, A STRÂMTORILOR ŞI A GURILOR DUNĂRII  - OBIECT DE DISPUTĂ ÎNTRE GERMANIA ŞI URSS
 Anexarea Basarabiei aducea implicit statutul de stat dunărean pentru Uniunea Sovietică, fapt care atingea interesele economice ale Germaniei, legată prin coridorul fluvial de Marea Neagră, de unde se putea exercita controlul asupra Peninsulei Balcanice şi a bazinului Pontic. „Pricipalul rival al expansiunii sovietice către Gurile Dunării şi strâmtori – remarca N. Daşcovici – l-a constituit Germania, interesată să-şi menţină controlul în zonă pentru a avea acces la bauxita din Iugoslavia, petrolul şi cerealele din România, cromul din Turcia, materii prime strategice pentru susţinerea unui război de amploare” .
Din a doua jumătate a anului 1940, Germania a început să ameninţe, pas cu pas, trendul de consolidare a poziţiei Uniunii Sovietice la bazinul Mării Negre, poziţie întărită prin extinderea frontierei pontice de la limanul Nistrului până la vărsarea braţului Chilia. Împiedicarea intenţiilor din ce în ce mai vădite ale sovieticilor de a-şi impune condiţia de lider asupra arealului şi bazinului nord-pontic a început prin stăvilirea încercărilor Moscovei de a se implica în controlul navigaţiei pe Dunărea maritimă. Astfel, după ce la 1 martie 1939 Germania devenea membră a Comisiei Europene a Dunării (CED), alături de Marea Britanie, Franţa, Italia şi România, organism suveran asupra gurilor fluviului, având competenţe superioare Comisiei Internaţionale a Dunării (CID), Reich-ul, încurajat de succesele de pe frontul vest-european, începe demersurile pentru dizolvarea CID. Hotărârea Conferinţei de la Viena din 5 septembrie 1940, la care au participat reprezentanţii Germaniei, Italiei, Bulgariei, Ungariei, României, Iugoslaviei şi Slovaciei, de a desfiinţa Comisia Internaţională a Dunării a stârnit reacţia Uniunii Sovietice, neinvitată să participe, deşi devenise putere dunăreană.
Evenimentele ulterioare demonstrează că, de fapt, disputa pentru impunerea dominaţiei asupra Gurilor Dunării se dădea între Germania şi Uniunea Sovietică, cele două puteri înfruntându-se fără rezultat în cadrul lucrărilor Conferinţei de la Bucureşti, din 29 octombrie-20 decembrie 1940. Garanţia germano-italiană privind integritatea noilor frontiere ale statului român, precum şi instarea misiunii militare germane în România au creat noi tensiuni sovieto-germane.
Vizita lui Molotov la Berlin şi discuţiile acestuia cu Ribbentrop şi cu Hitler, în zilele de 12-13 moiembrie 1940, au evidenţiat, mai mult decât oricând, rivalitatea sovieto-germană în ce priveşte controlul navigaţiei pe Dunărea maritimă, dar, mai ales, interesul acut al Moscovei faţă de bazinul pontic şi de Strâmtori. Chestiunea Mării Negre şi a Strâmtorilor devenise vitală pentru Rusia, în condiţiile în care România se îndrepta către Germania.
Toate evenimentele, de la Războiul Crimeii din secolul trecut şi până la debarcarea trupelor străine în Crimeea şi la Odessa, „în anii 1918 şi 1919, arată că securitatea regiunilor de la Marea Neagră ale URSS nu poate fi considerată ca asigurată fără reglementarea problemei Strâmtorilor. De aceea, interesul URSS pentru Marea Neagră este problema apărării ţărmurilor URSS şi asigurarea securităţii ei. De aceasta se leagă organic problema garantării Bulgariei de către URSS, căci asigurarea liniştii în regiune nu este posibilă fără acordul cu Bulgaria privind trecerea trupelor sovietice pentru apărarea intrărilor în Marea Neagră” .
Atâta vreme cât Turcia rămânea neutră, Rusia putea controla tot litoralul nord şi vest-pontic, cu excepţia celui românesc, între Batumi şi Burgas. Lesne de înţeles de ce Germania a ezitat să dea un răspuns ferm solicitării Rusiei de a include Bulgaria în sfera sa de interese şi a invocat absenţa unei cereri bulgare de acordare de garanţii sovietice şi necesitatea consultării Italiei în această privinţă. Când Molotov a amintit intenţia rusă de a-şi asigura în Dardanele baze militare, Fűrer-ul a răspuns cu o contrapropunere care prevedea pentru Rusia anumite înlesniri în statutul Strâmtorilor, ceea ce însemna, de fapt, un refuz al propunerii Moscovei” .
Dorinţa lui Stalin de a-şi crea baze militare în Bulgaria a stârnit îngrijorarea Reich-ului, care îşi vedea ameninţate interesele. „Din punct de vedere geostrategic – consideră istoricul Florin Constantiniu – Bulgaria prezenta o dublă însemnătate pentru Moscova: cap de pod în Peninsula balcanică şi etapă în drumul spre Strâmtori. Ambele funcţii ale Bulgariei se integrau strădaniei lui Stalin de a crea şi la frontierele de sud ale URSS un brâu de securitate, după modelul celui din Vest” .
Discuţiile germano-sovietice de la Berlin au evidenţiat încă o dată că arealul şi bazinul pontic sunt obiective pe care şi o putere şi alta şi-ar dori să le controleze exclusiv, neputând fi vorba de o împărţire a sferelor de influenţă în acestă zonă. Interesele Kremlinului şi ale Reich-ului erau ireconciliabile în acestă regiune.
Pentru Hitler, rezolvarea acestei probleme nu avea decât o soluţie: anihilarea Uniunii Sovietice printr-o campanie fulgerătoare, ce urma a fi declanşată în primăvara anului următor. Stalin încă mai credea că Germania ar putea fi păcălită prin manevre diplomatice şi a dispus efectuarea unor demersuri de convingere a Sofiei să accepte garanţiile sovietice şi o prezenţă militară sovietică în Bulgaria, demersuri soldate cu un eşec.
Este evident că regiunea Dunării maritime, arealul şi bazinul de vest ale Mării Negre, regimul Strâmtorilor deveniseră obiect de dispută între Rusia sovietică şi Germania, prima pretinzând că fac parte din zona sa de securitate, a doua – interesată să-şi menţină controlul în zonă pentru a avea acces la materiile prime strategice. Uniunea Sovietică stăpânea mai bine de jumătate din lungimea totală a coastelor Mării Negre, prin bazele navale de la Nikolaev, Odessa, Novorossisk, Tuapse, Poti şi, îndeosebi, Sevastopol.
Germania se impusese deja la Gurile Dunării prin CED , angajase România, alături de Axă, asigurându-şi astfel accesul la litoralul românesc, şi se străduia să câştige bunăvoinţa Bulgariei. Pe bună dreptate, Grigore Gafencu, ministrul român de la Moscova, apecia într-un raport înaintat la 11 ianuarie 1941 generalului Ion Antonescu: „Opunerea de interese între Germania, cea dintâi putere dunăreană, şi Uniunea Sovietică, cea dintâi putere la Marea Neagră, opunerea între fluviu, care tinde să ajungă liber la Mare, şi Marea, care râvneşte să rămână închisă, e de altfel vădită. Tocmai această nepotrivire de interese stimulează însă stăruinţa şi graba cu care ruşii îşi formulează pretenţiile. Fiindcă înaintarea Germaniei în bazinul dunărean, coborârea ei eventuală în Balcani, rolul pe care îl poate juca la Galaţi sau la Constanţa, apropie Germania de Marea Neagră şi aşează Rusia în faţa unor probleme noi. De aceea pretenţiile de a lua în mâinile ei cheile Mării Negre la Dunăre nu se explică numai prin politica de expansiune a Rusiei, ci şi prin nevoia pe care o simte să ocupe mai devreme unele poziţii de apărare şi rezistenţă” .
Pentru Hitler era clar că interesele Germaniei şi ale Rusiei deveniseră ireconciliabile, fapt pentru care Planul „Barbarossa” de atacare a lui Stalin căpătase contur încă din a doua parte a anului 1940. Directiva nr. 21, avizată de Fűhrer la 18 decembrie 1940, prevedea declanşarea unei „campanii fulger”, înainte de înfrângerea Marii Britanii  împotriva forţelor sovietice din vestul Rusiei, cu scopul final de a izola „Rusia asiatică” prin atingerea şi consolidarea liniei Volga-Arhanghelsk.
Ca şi în Primul Război Mondial, componenta navală în Marea Neagră a avut un rol secundar. În concepţia strategică a conducerii de război germane, înlăturarea sovieticilor din bazinul nord-pontic urma a se realiza printr-un război terestru, care să lovească principalele baze navale ruseşti – Odessa, Sevastopol, Novorossiisk – şi să anihileze acţiunile flotei sovietice din Marea Neagră, considerată, oricum, incapabilă de a influenţa decisiv desfăşurarea operaţiilor. Pe de altă parte, Kriegsmarina era angajată în bătălia Anglei, iar introducerea unor componente ale ei în Marea Neagră era extrem de dificilă datorită regimului restrictiv al Strâmtorilor.
Potrivit opiniei unor analişti militari, „neglijarea componentei navale a războiului în bazinul Mării Negre a fost o greşeală, întrucât acţiunile flotei sovietice şi ameninţările acesteia au afectat serios atingerea obiectivelor strategice şi au provocat ulterior pierderi grele, încetinind ritmul de ofensivă la Odessa şi în Crimeea”. Din acelaşi motiv, conducerea Wehrmacht-ului „a pierdut unul din argumentele principale care ar fi putut determina intrarea în război a Turciei de partea Axei” .
La 22 iunie 1941, atacul împotriva URSS s-a declanşat pe un front uriaş, de la Marea Baltică şi până la Marea Neagră, pe care se sprijinea flancul sudic. Dispozitivul strategic adoptat la litoralul nord-vestic al Mării Negre a avut un caracter predominant defensiv, deoarece succesul urma a fi asigurat prin executarea ofensivei terestre de-alungul costei nord-pontice, având ca punct final Caucazul.
Misiunea principală a forţelor navale maritime consta în asigurarea transporturilor pe mare în folosul armatei de uscat de pe frontul de sud. Conducerea Wehrmacht-ului rămânea precaută, deoarece raportul de forţe în Marea Neagră îi era în continuare nefavorabil .
Flota sovietică a Mării Negre însuma, la începutul ostilităţilor, 1 navă de luptă (cuirasat), 6 crucişătoare, 3 lidere, 14 contratorpiloare, 44 submarine, 15 nave dragoare, 4 canoniere, 2 nave de supraveghere a barajelor de mine, 84 vedete torpiloare, 10 vânătoare de submarine. Aceste nave erau dispuse la Nikolaev, Odessa, Novorossiisk, Tuapse, Poti şi, îndeosebi la Sevastopol. În ansamblu, flota sovietică din Marea Neagră avea un tonaj de peste 200.000 tone, peste 700 guri de foc, circa 2.800 mine şi 500 torpile, din care 264 pe submarine. La toate acestea se adăugau şi cele 626 avioane ale aviaţiei maritime .
De cealată parte, forţele Axei în bazinul vestic al Mării Negre se reduceau la Forţa navală maritimă a României, compusă din: 3 torpiloare, 3 canoniere, 4 puitoare de mine, un submarin – „Delfinul”, o navă bază pentru submarine şi 3 vedete torpiloare. Aceasta, deoarece la începutul ostilităţilor, Germania şi Bulgaria au avut o contribuţie redusă în ceea ce priveşte componenta navală în bazinul pontic. Turcia, ţară neutră, nu dispunea de forţe navale puternice, misiunea lor reducându-se exclusiv la protejarea Strâmtorilor .
Lipsite de posibilitatea de a organiza şi desfăşura operaţii maritime militare de amploare din cauza raportului de forţe net defavorabil, forţele Axei au fost nevoite să recurgă exclusiv la operaţii terestre pentru lovirea şi ocuparea bazelor maritime sovietice, care asigurau inamicului libertatea de mişcare în Marea Neagră. Aşa se şi explică înaintarea mai anevoioasă a Grupului de armate „Sud”, care, la prima pauză operativă de la jumătatea lunii iulie 1941, era încă departe de aliniamentul Niprului pe care trebuia să ajungă conform planificării iniţiale. De aceea, conducerea Wehrmacht-ului şi-a fixat ca obiectiv cucerirea portului Odessa şi a litoralului pontic până la vărsarea Niprului.
Hotărât să câştige lupta pentru obţinerea supremaţiei în bazinul pontic, Hitler şi-a îndreptat, concomitent, atenţia spre peninsula Crimeea, abandonând îndeplinirea unui principal obiectiv strategic strategic, cucerirea Moscovei.
Într-un ordin datat 21 august 1941, Hitler punea capăt „avântului” generalilor Halder şi Guderian de a relua imediat ofensiva spre Moscova. „Generalii mei – spunea el – habar n-au de aspectele economice ale războiului”. Fűhrer-ul hotărăşte că „cel mai important obiectiv care trebuie îndeplinit înainte de venirea iernii nu este capturarea Moscovei, ci cucerirea Crimeii şi a regiunii industriale şi miniere a Doneţului, precum şi întreruperea aprovizionării ruşilor cu petrol din Caucaz” . În concepţia liderului german, ocuparea Crimeii determina întreruperea aprovizionării armatelor sovietice cu petrol din Caucaz, dar şi asigurarea aprovizionării trupelor germane cu petrol din România.
Stăpânirea Crimeii însemna, de fapt, asigurarea controlului asupra Mării Negre de către flota germană şi cea română. „Cine are Crimeea – remarca istoricul Gheorghe Brătianu – poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are, n-o stăpâneşte” .
Pentru Germania, cucerirea peninsulei Crimeea constituia condiţia fundamentală în vederea continuării ofensivei la est de Nistru şi spre Caucaz, unde se aflau importante zăcăminte de petrol. Cucerirea peninsulei şi instituirea unui protectorat german asupra regiunii – gândea conducerea Wehrmacht-ului – ar fi putut scoate Turcia din neutralitate.
La 14 august 1941, Hitler îl informa pe generalul Ion Antonescu că „primul ţel în spaţiul operativ la nord de Marea Neagră îl vede în împiedicarea inamicului de a constitui un nou front defensiv pe Nipru, cucerind peninsula Crimeea, care formează pentru adversar baza sa aeriană în atacurile terenului petrolifer român, iar pentru noi pe aceea a continuării urmăririi”  şi îi propunea conducătorului statului român să-i pună la dispoziţie „Corpul de cavalerie, Brigada motomecanizată şi Corpul vânătorilor de munte la operaţiile viitoare la răsărit de Nipru”. Crimeea era, aşadar, o cheie a Mării Negre, care odată ocupată şi stăpânită, putea aduce câştigarea supremaţiei în întregul bazin pontic.
Căderea Sevastopolului, la 1 iulie 1942, şi ocuparea Crimeii au creat condiţii favorabile desfăşurării ulterioare a ofensivei Germaniei spre Caucaz, fiind eliminat ultimul mare pericol de la flancul sudic al frontului. Rusia a fost deposedată de principala ei bază maritimă din Marea Neagră. Flota sovietică continua să existe, dar rămânea pasivă.
Bazinul Mării Negre era de acum în mod clar dominat de Germania, care se şi vedea stăpână peste câmpurile petrolifere din Caucaz şi, în perspectivă, spre cele din Orientul Apropiat. Marea Neagră devenise „lac german”, doar Strâmtorile continuau să rămână „turceşti”.
Marina germană a început să-şi aducă submarine şi nave de suprafaţă de mic tonaj în Marea Neagră. Dacă, până în preajma căderii Sevastopolului, majoritatea operaţiilor din Marea Neagră au fost executate de marina regală română, din mai 1942, Germania şi-a introdus nave uşoare în acvatoriul pontic, ajungându-se la sfârşitul aceluiaşi an la 6 submarine de tip II B, de 250 tone, 6 vedete rapide şi opt vedete dragoare, care se adăugau celor 6 submarine de buzunar italiene, 4 vedete rapide MAS şi 4 şalupe de asalt .

1 În afara drumului Bosfor-Odessa (350 de mile), din a doua jumătate a anului 1942, au fost deschise succesiv rutele Odessa-Sevastopol, Constanţa-Sevastopol, Sevastopol-Feodosia, Feodosia-Anapa; Kerci-Taganrog, Kerci-Genicesk (Marea de Azov), însumând peste o mie de mile .
Bătălia pentru stăpânirea Mării Negre s-a desfăşurat atât pe teatrele militare de operaţii unde avea loc disputa pentru câştigarea, de o tabără sau alta, a marilor baze navale de pe litoralul pontic, cât şi pe plan diplomatic, vizând scoaterea Turciei din neutralitate şi atragerea ei în război, fapt ce ar fi putut înclina decisiv balanţa în favoarea uneia sau alteia din taberele beligerante în ceea ce priveşte dominaţia bazinului pontic.
La 18 noiembrie 1942, Winston Churchill a argumentat în faţa şefilor de stat major necesitatea blocării Strâmtorilor şi a asigurării flancului sudic al frontului sovieto-german, prin iniţierea unor demersuri, în scopul forţării Turciei să se alăture Aliaţilor. În acest scop, premierulo britanic preconiza instituirea unor garanţii anglo-ruso-americane, care să asigure integritatea teritorială a Turciei, urmată de obţinerea acordului acesteia pentru trimiterea unei misiuni militare anglo-americane la Ankara. Iniţiativa britanică a fost salutată de Stalin motivat de creearea posibilităţii de amplificare a bombardamentelor asupra regiunilor petrolifere româneşti, prin folosirea bazelor aeriene de pe teritoriul Turciei.
Întâlnirea premierilor britanic şi turc la Adana (Turcia), la 30 ianuarie 1943, era o continuare a iniţiativei Angliei de a aduce Turcia alături de Naţiunile Unite. „Locul cel mai de nădejde pentru Turcia – afirma Churchill – este la masa conferinţei pentru pace, ca beligerantă, alături de învingători” .
Prăbuşirea frontului Axei la Stalingrad s-a repercutat negativ asupra situaţiei şi acţiunilor trupelor germane şi române din Crimeea, ca şi din capul de pod Kuban. Consecvent intenţiilor de a ajunge la petrolul caucazian, comandamentul german a luat hotărârea de a menţine forţe în capul de pod Kuban, considerând că de aici se putea apăra indirect Crimeea şi se reduceau posibilităţile de acţiune ale flotei ruseşti în Marea Neagră spre Bosfor sau spre litoralul românesc şi bulgăresc al Mării Negre .
Whermacht-ul şi-a intensificat activitatea de transport maritim în bazinul Mării Negre, pe drumul Odessei şi pe ruta Sevastopolului, mărind, totodată, numărul de nave de patrulare (tip R-boot) . Armata 17 germană rămăsese izolată în Crimeea, ameninţată de apropierea liniei frontului.
Pentru sovietici Sevastopolul însemna o bază navală, de unde flota proprie putea să controleze întregul bazin pontic, cu excepţia părţii de vest, dar şi o bază aeriană, de pe care aviaţia avea posibilitatea să lovească atât porturile maritime româneşti, cât şi zona petroliferă de pe Valea Prahovei.
Pentru germani, menţinerea peninsulei Crimeea putea zăgăzui ofensiva trupelor sovietice spre vest şi asigura libertatea de navigaţie în bazinul vest-pontic şi pe Dunăre. Amiralul Donitz considera că tabăra care stăpâneşte portul Sevastopol poate controla şi modifica fundamental situaţia maritimă din Marea Neagră, precum şi pe aceea de pe coasta de nord, mai ales în bazinul vestic, în direcţia Strâmtorilor, lucru de care depindea aprovizionarea în Marea Egee . Bătălia pentru Crimeea devenise, aşadar, pentru ambii beligeranţi, bătălia pentru stăpânirea Mării Negre.
Părăsirea Crimeii ar fi avut un impact negativ atât asupra Turciei, cât şi asupra Bulgariei. Numai o rezistenţă îndârjită a trupelor germano-române în Crimeea putea să „convingă” Turcia să rămână în neutralitate .
Evoluţia raportului de forţe pe teatrele de operaţii, din nordul arealului pontic, în favoarea sovieticilor, a influenţat şi atitudinea Moscovei în privinţa angajării Turciei în război, la conferinţele interaliate din a doua jumătate a anului 1943. Dacă la Conferinţa de la Moscova (19-30 octombrie 1943) Stalin a repus pe ordinea de zi problema determinării Turciei de a intra neîntârziat în conflict, în timp ce aliaţii anglo-americani nu vedeau aceasta ca pe o prioritate, la Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943), delegaţia rusă, condusă de Viaceslav Molotov, a declarat că partea sovietică se poate dispensa de participarea Ankarei la război. Era evident că timpul curgea în favoarea Rusiei sovietice şi, cu sau fără voia Turciei, Marea Neagră se transformase în „lac rusesc”.
Întâlnirea anglo-americană de la Cairo (4-6 decembrie 1944), la care a fost invitat şi premierul turc, avea să confirme poziţia prudentă şi rezervată a Ankarei, hotărâtă să-şi menţină neutralitatea, în pofida presiunilor şi promisiunilor celor doi aliaţi .
Rupt de realitatea situaţiei din teren, Hitler continua să creadă că ofensiva trupelor sovietice îşi va pierde intensitatea de la sine . Odată cu declanşarea bombardamentelor anglo-americane asupra regiunilor petrolifere ale României, executate cu aparate de zbor care decolau de pe bazele din sudul Italiei, la 5 aprilie 1944, raţiunea militară germană de a mai menţine Crimeea sub ocupaţie a dispărut . Hitler aprobă retragerea trupelor din peninsulă, dar ordonă ca portul Sevastopol să fie menţinut sub control german sperând astfel să determine guvernul de la Ankara să reia livrările de materiale strategice către Germania.
Portul Sevastopol a fost, în cele din urmă, părăsit de trupele germano-române care, în noapte de 9-10 mai, s-au retras în capul de pod de la Chersones, de unde o parte a fost evacuată în zilele de 11-12 mai, celelalte sacrificându-se.
Redobândirea Crimeii şi a principalului său port, Sevastopol, de către Armata Roşie, a adus supremaţia Uniunii Sovietice asupra Mării Negre, astfel încât flota sovietică a devenit beneficiara libertăţii de manevră în bazinul pontic în detrimentul forţelor navale române şi germane. Pe uscat, frontul se stabilizase, în aprilie 1944, pe aliniamentul Iaşi, Orhei, Dubăsari, cursul Nistrului până în Marea Neagră.
Ieşirea României din război, la 23 august 1944, şi alăturarea ei la Naţiunile Unite, au determinat, implicit, instituirea supremaţiei sovietice absolute în bazinul Mării Negre, dar a generat, totodată, o situaţie critică în portul Constanţa, unde 79 de nave germane şi 25 de nave româneşti au devenit inamice.
Noul aliat, beneficiar al supremaţiei absolute în Marea Neagră, a trecut la capturarea, dezarmarea şi confiscarea navelor româneşti de război, astfel încât la data încheierii armistiţiului, forţele navale române au fost integrate în Flota Roşie a Mării Negre, fiind considerate captură de război.
Extinderea dominaţiei sovietice asupra litoralului vest-pontic s-a materializat la numai 4 zile după declanşarea stării de război dintre Uniunea Sovietică şi Bulgaria, astfel încât, la 9 septembrie 1944, Marea Neagră era în totalitate „mare rusească”, întrucât, pentru Stalin, Turcia nu mai conta.



III. CONCLUZII
   
    Supremaţia germană asupra Mării Negre a fost, aşadar, înlocuită cu supremaţia sovietică, în urma unor operaţii militare, desfăşurate îndeosebi pe teatrele terestre de război, deci prin dreptul forţei. Era nevoie de o legiferare a acestei supremaţii, mai ales pentru că ea se voia a fi exclusiv sovietică.
             Tensiunea din spaţiul pontic s-a accentuat în primăvara anului 1946, când se constata o intensificare a activităţii Armatei Roşii, prin mobilizări de mari unităţi şi chiar transferarea unor unităţi navale din Marea Baltică în Marea Neagră, ceea ce însemna că Uniunea Sovietică pregătea un atac împotriva Turciei. Situaţia potenţial conflictuală din bazinul pontic a igrijorat Washington-ul, care a început să privească Moscova ca pe un inamic cu reale intenţii ofensive.
   Diplomaţia americană a trecut la o atitudine de rezistenţă faţă de expansiunea sovietică, hotărând să acorde sprijin Turciei. După ce, la 7 august 1946, Uniunea Sovietică denunţa Convenţia de la Montreux şi solicita măsuri comune ruso-turce pentru securizarea Strâmtorilor, guvernul american a declarat că respinge orice propunere rusească de apărare a Bosforului şi Dardanelelor, hotărând trimiterea în Mediterana Orientală a port avionului „Franklin Roosevelt”, a patru crucişătoare şi a unei flotile de torpiloare care să se alăture cuirasatului „Missouri”.
Implicarea SUA în zona Mării Negre, prin susţinerea materială a guvernului de la Ankara, a pus capăt intenţiei Uniunii Sovietice de a controla Turcia, care i-ar fi asigurat o dominaţie absolută asupra bazinului pontic, dar şi o deschidere a expansiunii către Balcani şi către Orientul Mijlociu.
Semnarea tratatelor de pace cu România şi Bulgaria, în 1947, a deschis calea sovietizării acestor ţări riverane Mării Negre, făcând astfel din Uniunea Sovietică cel mai puternic stat din Europa, cu cea mai mare vecinătate pontică.                   IV. BIBLIOGRAFIE                                
•    Ardeleanu Eftimia, Românii în Crimeea, 1941-1944, Editura Militară, Bucureşti, 1995;
•    Brătianu Gheorghe I., Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988;
•    Calafeteanu Ion, Români la Hitler, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1993;
•    Ciorbea Valentin, Din istoria secolului XX, vol. II, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008;
•    Constantiniu Florin, 1941. Hitler, Stalin şi România. România şi geneza operaţiunii „Barbarossa”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002;
•    Daşcovici Nicolae, Regimul Dunării şi al Strâmtorilor în ultimele două decenii, Iaşi, 1943;
•    Duţu Alesandru, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno- sovietice (1941-1945), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000;
•    Gafencu Grigore, Misiune la Moscova, 1940-1941. Culegere de documente, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995;
•    Hart B.H. Liddel, Istoria celui de-al doilea război mondial, Editura Orizonturi, Editura Lider, Bucureşti;
•    Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1944;
•    Ionescu Mihail E., Marea Neagră de la „lacul bizantin” la provocările secolului XXI, Editura Militară, Bucureşti, 2006;
•    Idem, O epopee inutilă, în Golgota estului (iulie 1942-martie 1944), coordonator Alesandru Duţu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000;
•    Koslinski Nicolae, Stănescu Raymond, Marina Română în al doilea război mondial, vol. I (1939-1942), Editura Făt-Frumos, Bucureşti, 1996;
•    Idem, Marina română în al doilea război mondial, vol. II, 1942-1944, Editura Făt-Frumos, Bucureşti, 1997;
•    Loghin Leonida, Mari conferinţe internaţionale (1939-1945), Editura Politică, Bucureşti, 1989;
•    Mara Dorin, Marina regală a României în cel de-al doilea război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
•    Rotaru Jipa, Damaschin Ioan, Glorie şi dramă. Marina Regală Română (1940-1945), Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000;
•    Rotaru Jipa, Zodian Vladimir, Oroian Teofil, Moise Leonida, Hitler, Antonescu, Caucazul şi Crimeea. Sânge românesc şi german pe frontul de Est, Editura Paideea, Bucureşti, 1999;
•    Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite. 1941-1944, vol. I, Editura Cozia, Bucureşti, 1991.