1           Ziua de 23 august avea să aducă deznodământul mult asteptat de poporul român, ridicarea la arme pentru salvarea ţării de urgia hitleristă.
          Înlăturarea guvernului dictaturii militare fasciste a marcat declansarea insurecţiei si a constituit realizarea unuia din obiectivele ei de baza.   
          Angajându-se în război împreună cu Naţiunile Unite, România a pus la dispoziţia acestora întregul ei potenţial militar, economic si financiar de care dispunea. Într-o primă etapă, 23-31 august 1944, armata româna aflată sub comandamentul naţional, reprezentat de Marele Stat Major condus de generalul Gheorghe Mihail, a îndeplinit concomitent trei operaţiuni de importanţă strategică: eliminarea prezenţei militare germane de pe teritoriul naţional; acoperirea frontierei si a liniei de demarcaţie româno-ungare din podisul transilvan; recuperarea si regruparea trupelor de pe frontul din Moldova, care încetaseră lupta împotriva sovieticilor, urmând să declanseze apoi ofensiva pentru eliberarea teritoriului românesc ocupat de Ungaria în 1940.
          La 26 august 1944, capitala ţării era eliberată prin efortul forţelor militare române, iar până la 31 august 1944, Armata Româna a reusit să elibereze aproximativ 150.000 km2, practic întreg teritoriul aflat sub jurisdicţia guvernului român, ceea ce echivala cu suprafeţele însumate ale Belgiei, Danemarcei, Olandei si Elveţiei. Într-o perioadă extrem de scurtă, forţele militare române au provocat inamicului pierderi cifrate la 61.500 de militari ucisi sau făcuţi prizonieri, între care 14 generali si 1.421 de ofiţeri, ceea ce echivalează cu 6 divizii de infanterie ale Wehrmacht-ului, sau cu 30% din media pierderilor lunare înregistrate de Germania în vara anului 1944 pe frontul de răsărit.
          Seful Marelui Stat Major, generalul de corp de armată Ilie Steflea, care era pe front, asigurând conducerea Armatei 4, în zilele care au urmat insurecţiei, a avut o atitudine demnă si plină de răspundere. Într-un raport telegrafic din 24 august 1944, orele 02:58, al generalului Erich Hansen, se arată că nu poate executa ordinul lui Hitler de a lichida „puciul camarilei de la Curte”, deoarece „împotriva regelui si a noului guvern nu poate fi găsit niciun general pentru contra-guvern”.
          Primind informarea despre schimbarea de la 23 august 1944, comandantul Grupului de armate „Ucraina de Sud”, generalul Hans Friessner, s-a adresat telefonic generalului Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române: „Dumneavoastră, domnule general, care sunteţi cel mai vechi general român care aţi lucrat alături de noi timp de mai bine de trei ani, ce atitudine inţelegeţi să luaţi faţă de noul guvern? Daţi ascultare ordinelor ce veţi primi?” Generalul român a răspuns: „Nu pot să am altă atitudine decât aceea pe care M. S. Regele si noul guvern au luat-o. Am si luat măsuri că prin mijloacele ce le am la îndemână să comunic trupelor ordinul pe care l-am primit verbal si care îmi va fi confirmat în scris”.În acelasi mod s-au petrecut lucrurile si cu generalul Ilie Steflea, comandantul Armatei 4, care, la întrebarea lui Friessner, „Cu cine veţi merge, cu maresalul Antonescu sau cu guvernul de rebeli?”, a răspuns categoric: „Voi merge cu Ţara si cu M. S. Regele”. Desi punctul său de comandă era înconjurat de tancurile germane, el a continuat să dea ordine comandanţilor de corpuri de armată din subordine pentru încetarea ostilitaţilor si începerea retragerii, asa cum prevedea Directiva operativă a Marelui Stat Major.
          Atitudinea promptă si fără echivoc a celor doi comandanţi de armată, care la acea dată se numărau printre cele mai reprezentative personalităţi militare romănesti, constituia nu numai răspunsul întregului corp de comandă din armata română, ci exprima si un consens aproape general. 23 august 1944 s-a impus în acel context internaţional ca singura soluţie corespunzătoare intereselor poporului român.
          Potrivit prevederilor Directivei operative a Marelui Stat Major din 23 august 1944, o parte din marile unitaţi au executat operaţia de acoperire, prima operaţie strategică de o mare amploare spaţială si cu importante consecinţe politico-militare, una din cele mai de seamă componente ale efortului militar românesc din august 1944. Concepută si condusă de comandamentul naţional român, si până la 10 septembrie 1944 executată numai de către trupele române, operaţia de acoperire s-a desfăsurat în lungul frontierei de stat si al liniei de demarcaţie romano-ungară din Transilvania, într-o fâsie largă de 1.400 km.
          Amploarea operaţiei este relevată si de faptul că la ea au participat chiar din prima zi 17 divizii românesti, din cele 30 existente în interiorul ţării la 23 august 1944, iar la începutul lunii septembrie 1944 s-au mai adăugat 11, deci în total 28 de divizii din cele 37 angajate împotriva Wehrmacht-ului. Concomitent, Wehrmacht-ul a înregistrat în România si importante pierderi de tehnică militară, între care 222 avioane în stare de funcţionare si 438 de nave, mii de tunuri si aruncătoare de mine, un tren blindat, sute de autovehicule si vagoane, depozite de carburanţi si lubrifianţi, de muniţii, echipament. Datorită ritmului rapid în care au fost nimicite, capturate sau alungate, trupele germane nu au mai avut posibilitatea să execute ample distrugeri de obiective economice si militare, ceea ce a permis păstrarea acestora si punerea lor la dispoziţia coaliţiei Naţiunilor Unite.
          Desprinderea României din angrenajul Axei a avut consecinţe pe care nici cele mai optimiste scenarii elaborate de strategiile Naţiunilor Unite nu le întrevedeau. Pe plan general, acţiunea românească din august 1944 a dus la prăbusirea frontului Wehrmacht-ului si a întregii dominaţii a Germaniei naziste în sud-estul Europei, si anume: a) trupele române au ţinut sub control teritoriul românesc si au oprit încercările germano-ungare de a înainta spre linia Carpaţilor; b) frontul sovietic a făcut un salt de 600-700 km, în mai puţin de trei săptămâni, fără a întâmpina, practic, vreo rezistenţă. Drumurile erau deschise de armata româna; c) Wehrmacht-ul a fost obligat să evacueze repede Bulgaria, apoi în următoarele săptămâni, Grecia (inclusiv Creta si celelalte insule din Marea Egee), Macedonia, Albania, Serbia si o parte din Bosnia; d) aprovizionarea Reich-ului cu petrol si alte resurse din România a fost întreruptă; e) pe plan politic, exemplul românesc a fost urmat, la scurt timp, de Finlanda, apoi de Bulgaria, mai târziu si de Ungaria. Până la 23 august 1944 erau două fronturi principale, în Est si Vest, si un al treilea, secundar, în Italia. Acţiunea militară si politică a României a deschis, temporar, un „al patrulea front”. Această caracterizare are deplin temei, date fiind consecinţele militare si politice mai susamintite.
          Potrivit evaluării specialistilor, Actul de la 23 august 1944 a precipitat prăbusirea Reich-ului cu circa sase luni. Hitler însusi, într-o convorbire cu seful regimului ustas din Croaţia, Ante Pavelič, aseza criza produsă de schimbarea de front a României alături de debarcarea Aliaţilor în Franţa si de prăbusirea Grupului german de Armate „Centru” în Bielorusia.
          Este de netăgăduit că acţiunea României din august 1944 a contribuit la scurtarea celui de-al doilea război mondial. În acelasi timp, trebuie spus că principalul beneficiar al Actului de la 23 august 1944 a fost Uniunea Sovietică, ale cărei trupe au putut înainta rapid si fară pierderi între 620 si 750 km în doua direcţii: spre Balcani si, prin România si Ungaria, spre Viena si Praga.
          La 23 august 1944, odată cu trecerea României de partea Naţiunilor Unite, trupele române din Moldova au fost puse într-o situaţie fără precedent în istoria războaielor, fiind atacate si dezarmate de unităţile sovietice, desi încetaseră lupta împotriva acestora si doreau să intre rapid în acţiune pentru eliberarea părţii de nord-vest a tării, aflată sub ocupaţie germano-ungară.
          La fel ca pe frontul din Moldova au procedat sovieticii si pe litoralul maritim si fluvial, cu unitaţile marinei române, unde au impus în mod ultimativ sechestrarea navelor de război române si dezarmarea echipajelor care începuseră lupta cu germanii, în timp ce aviaţia sovietică a continuat să bombardeze porturile românesti, în pofida faptului că artileria antiaeriană româna nu riposta. Explicaţiile, protestele si cererile comandamentelor române, inclusiv ale reprezentanţilor guvernului, nu au fost luate în seamă. Agresivitatea trupelor sovietice se petrecea în pofida faptului că Marele Stat Major Român a avut de la început o concepţie strategică eficientă si a dispus de trupe în stare să îndeplinească misiunile ordonate.
          Prin această concepţie s-a urmărit realizarea unei zone libere de prezentă militară sovietică în care să-si desfăsoare activitatea, fără nicio ingerintă straină, guvernul si celelalte autorităţi române. În cadrul aceleiasi concepţii, generalul Gheorghe Mihail a cerut ca armata română să acţioneze sub comandament propriu si numai pe teritoriul national.
          Marele Stat Major nu a urmărit să creeze dificultăţi comandamentelor si trupelor sovietice în operaţiile duse contra trupelor germane. Dimpotrivă, pe baza Proclamaţiei catre ţară a regelui Mihai din 23 august 1944, generalul Gheorghe Mihail a cerut trupelor române să adopte o atitudine „prietenoasă, fără a cădea în servilism”. La rândul lor, celelalte comandamente române au emis ordine care prevedeau încetarea luptei si a oricăror acte ostile fată de trupele sovietice, dar si rezistentă la incercările de dezarmare.
          Comandanţii români sau delegaţii acestora au încercat să stabilească legături cu esaloanele sovietice înaintate, propunând modalităţi de cooperare în luptă, pornind însă de la situaţia de „partener aliat”, si nu de la o situaţie de inferioritate. Concepţia strategică românească era în total dezacord cu intenţiile autorităţilor sovietice, începând cu cei mai importanţi factori de decizie politică si militară, I.V. Stalin si maresalul Rodion Malinovski.
           Referindu-se la intrarea primelor formaţiuni militare sovietice în Bucuresti, generalul Constantin Sănătescu nota în Jurnalul său, la 31 august 1944: „Avem mari nemulţumiri, întrucât bande de soldaţi rusi jefuiesc si mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control. Caut să iau contact cu primul general ce a apărut la Colentina si care este comandantul acestor trupe. îmi trimite vorbă că, dacă am venit ca presedinte de Consiliu, apoi ar fi bine să mă adresez Moscovei, neavând cu el nimic de-a face. În fine, m-a primit, având si calitatea de general si deci camaraderia care există între toţi ofiţerii face să fiu primit. Îmi spune că stie de armistiţiul cerut, dar până la semnarea lui suntem tot în război. Evident, acest general ne este mare dusman. Am obţinut doar promisiunea că trupele sale să se poarte ceva mai bine decât cu un inamic si să se evite jafurile si omorurile”.
          Refuzând să discute cu reprezentanţii guvernului român si ai armatei române, înaltul Comandament sovietic nu a ezitat să subordoneze Frontului 2 ucrainean armata româna operativă, la 6 si 7 septembrie 1944, după ce primele divizii sovietice au ajuns la nord de Carpaţii Meridionali, în zona Brasov. Iniţial, la 5 septembrie 1944, înaintea vreunei reglementări interstatale, Frontul 2 ucrainean a cerut înaltului Comandament român să-i pună la dispoziţie două-trei divizii pentru „acoperire” pe Dunare, cel puţin 2-3 divizii pentru menţinerea sectorului Szeged-Turnu Severin si să folosească trupele din zona Brasov pentru operaţia ofensivă spre Cluj.
          La 7 septembrie 1944, maresalul Malinovski si-a subordonat toată armata operativă română, sefului Marelui Stat Major Român fiindu-i luate atributele de conducere strategică a trupelor. Această acţiune a fost oficializată prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, care prevedea că „operaţiunile militare din partea forţelor române, inclusiv forţele navale si aeriene, împotriva Germaniei si Ungariei vor fi purtate sub conducerea înaltului Comandament Aliat (sovietic)”. Subordonarea armatei române operative Frontului 2 ucrainean a afectat grav competenţele Marelui Stat Major, care a fost privat de orice atribuţii operativ-strategice, rămânând doar cu sarcini de aprovizionare, completarea pierderilor, instruirea trupelor din interior. Protestând împotriva acestei situaţii, generalul Gheorghe Mihail a cerut, la 7 septembrie 1944, să-i fie acceptată demisia. Solicitarea i-a fost respinsă în momentul în care se pregătea ofensiva eliberatoare în nord-vestul României.
          La 9 octombrie 1944, a început ofensiva pentru eliberarea părţii de nord-vest a României, acţiunile militare încadrându-se în operaţia „Debreţin”, concepută si executată de înaltul Comandament Sovietic, care a vizat si eliberarea părţii estice a Ungariei (până la Tisa). La realizarea dispozitivului operativ au participat Armata 1 română comandată de generalul Nicolae Macici si Armata 4 română comandată de generalul Gheorghe Avrămescu. La 24 octombrie 1944, când unităţile germano-ungare s-au retras din Carei si Satu-Mare, s-a încheiat eliberarea Transilvaniei.
          Între 1 septembrie si 25 octombrie 1944, România a angajat în război douăzecisiopt de divizii, un corp aerian si două brigăzi de artilerie antiaeriană, însumând un efectiv de 265.735 de militari; în acelasi interval, pierderile românilor au fost considerabile; aproximativ 50.000 de morţi, răniţi si dispăruţi. Românii au luptat în continuare, alături de sovietici, în Ungaria, Slovacia, Boemia si Austria. Contribuţia României la Campania din Vest a fost substanţială. Unsprezece divizii române au luptat în operaţia Budapesta, în centrul si nordul Ungariei, desfăsurată de la sfârsitul lunii octombrie 1944 până la mijlocul lunii ianuarie 1945, înregistrând pierderi care s-au ridicat la 11.000 de morţi, râniţi si dispăruţi. Între decembrie 1944 si mai 1945, ostasii români se aflau chiar în centrul ofensivei întreprinse prin Slovacia si Moravia către Boemia, ajungând până aproape de Praga, unde se aflau pe 12 mai, când au primit ordinul să se oprească.
           La 9 aprilie, Regimentul 2 în care luptau, 1.000 de militari si 80 de tancuri, a trecut din Cehoslovacia în Austria, a înfruntat rezistenţa inamicului si, după numai trei zile, a ajuns la 45 de km de Viena.
         
1 La campania din Vest a participat, în cadrul armatei sovietice, subordonată Frontului 2 ucrainean, si Divizia Tudor Vladimirescu, formată în primăvara anului 1943 în U.R.S.S. din prizonieri români. Ostasii acestei divizii au luptat, pe teritoriul României, la sud de Sfântul Gheorghe si de Oradea, la Debreţin si în Munţii Matra în Ungaria, în Munţii Javorina, pe râul Hron, în Slovacia. Comandantul acestei divizii a fost generalul Nicolae Cambrea, care căzuse prizonier în încercuirea de la Cotul Donului.
          În cursul celor nouă luni de război, în Campania din Vest, între comandamentele si trupele române si sovietice au existat numeroase momente de colaborare si cooperare efectiva pe teatrul de luptă. Numeroase au fost însă si momentele tensionate, datorită în special modului în care sovieticii au înţeles să-si exercite actul de comandă. Misiunile de luptă au fost stabilite de multe ori fără consultarea comandanţilor români si fără a ţine seama de situaţia operativă sau de capacitatea combativă a marilor unităţi. În multe cazuri s-a ajuns la suprapuneri de dispozitive si responsabilităţi, iar comandanţii de corpuri de armată si de divizii sovietice si-au subordonat în mod abuziv diviziile române aflate în zonele lor de acţiune.
          Pe masura înăspririi rezistenţei germane si a dificultaţilor reliefului din Carpaţii nordici si din munţii Tatra, românii erau mai tot timpul trimisi în sectoarele cele mai dificile. Înca din luna octombrie 1944, sovieticii începuseră să se infiltreze în toate unităţile române, de la regiment în sus, ofiţeri de legătură, care erau politruci ai Armatei Rosii „purtând pantaloni albastri si vipuscă rosie”. Ei cereau să aibă în orice moment acces la ordinele comandamentelor române si să participe la prezentarea rapoartelor unităţilor din subordine, pe care, la rândul lor, le transmiteau mai departe comandamentelor sovietice.
          Subordonându-si armatele române operative, Frontul 2 ucrainean nu si-a asumat si obligaţia înzestrării si a asigurării lor din punct de vedere logistic, lăsând aceste atribuţii Marelui Stat Major Român, fără să-i pună la dispoziţie însă mijloacele de transport necesare.
          Comandamentele sovietice au pretins predarea tuturor capturilor de război luate de la germani, cu toate că iniţial declaraseră că acestea puteau fi păstrate de armata română. La fel s-au petrecut lucrurile si cu prizonierii de război. În protestul său, Marele Stat Major Român a arătat că măsura era contradictorie si contravenea atât uzanţelor de drept internaţional, cât si practicii si regulilor de ducere a războiului. Justificând acest abuz, Comisia Aliată de Control a invocat, între altele, faptul că prizonierii nu erau îngrijiti corespunzător în lagărele românesti. Aprovizionarea armatei române a întâmpinat, de asemenea, mari dificultăţi, în special, datorită faptului că majoritatea intreprinderilor, stabilimentelor industriale si atelierele de reparaţii, au fost obligate să producă aproape exclusiv pentru armata sovietică.
           Criza de efective, combinată cu cea de muniţii si subzistenţe, cu dificultăţile generate de climă si teren a influenţat negativ si de multe ori a zdruncinat moralul trupelor aflate în luptă. La 16 ianuarie 1945, la două săptămâni de la preluarea funcţiei de sef al Marelui Stat Major, generalul Sănătescu avea să consemneze în Jurnalul său: „Starea morală a frontului, proastă: ofiţerii si soldaţii, peste masură de obosiţi, nu înteleg să meargă cu razboiul peste frontierele Ardealului. Apoi, Ungaria fiind cucerită si armata ungurească nemaiexistând, soldatul român trebuie de aici înainte să se lupte cu germanii, si el nu are nimic de imparţit cu germanii”.
          Cu toate că erau vinovate pentru multe din deficienţele privind înzestrarea si logistica armatei române operative, comandamentele sovietice i-au făcut deseori răspunzători de această situaţie pe comandanţii români, acuzându-i, în repetate rânduri, că nu respectă Convenţia de armistiţiu. Mobilurile acestei atitudini aveau evidente motivaţii politice, urmărindu-se crearea unei presiuni asupra guvernului român si obligarea acestuia să satisfacă deziderate de ordin politic, care favorizau comunistii, aflaţi în competiţie cu celelalte forţe politice pentru cucerirea puterii în stat.
            La data terminării ostilităţilor pe frontul din Europa de Vest, armata româna operativă avea un efectiv de 198.552 de ostasi faţă de peste 1.100.000 la 23 august 1944. Sinteza efortului militar românesc în operaţiile militare purtate, începând de la 23 august 1944, timp de 263 de zile, pe o distanţă de 1.700 de km, se prezintă astfel: a)Efective participante, 538.536 militari, din care: 455.401 din trupele de uscat, 73.667 din aeronautică si 9.468 din marină;          b)Pierderi suferite, 169.822 militari, din care: 21.035 morţi, 90.344 răniţi si 58.443 dispăruţi; c)Rezultate obţinute prin luptă: s-au provocat inamicului pierderi însumând 136.529 militari, din care: 117.798 prizonieri si 18.731 morţi; 101 avioane distruse, 498 de nave maritime si fluviale capturate sau distruse.
            Potrivit organizării unei divizii de infanterie din armata germană, în cursul anului 1944 efectivele pierdute echivalează cu valoarea a 15 divizii de infanterie, pe care armata româna le-a scos din luptă.
            În plan economic si financiar, efortul de război al poporului român este evaluat la 1.120.000.000 dolari S.U.A, la cursul valutar al anului 1938. Calculele făcute de Ministerul de Finanţe, dupa terminarea războiului, în 1947, au estimat întreţinerea armatei române operative, până la demobilizarea rezervistilor din unităţile combatante la 1 septembrie 1945, la 259,5 milioane dolari, cheltuielile pe timpul deplasării spre ţară a trupelor române participante la eliberarea Ungariei si a Cehoslovaciei la 43,3 milioane dolari; costul materialelor militare livrate armatei sovietice la 124 milioane dolari; costul reparaţiilor armamentului sovietic la 1,2 milioane dolari; costul mâinii de lucru militare pentru lucrări la căile ferate si drumuri la 12,2 milioane dolari; prestaţii pentru trupele sovietice si Comisia Aliată de Control, până la 1 iulie 1945, efectuate potrivit articolului 10 al Convenţiei de armistiţiu la 254,3 milioane dolari, iar pagubele provocate prin bombardamente si alte operaţii militare, prin distrugerea bunurilor publice si particulare de către trupele hitleriste si horthyste izgonite de pe teritoriul României, între 23 august si 25 octombrie 1944, la 350 milioane dolari. Rezultă un total de două ori mai mare decât venitul naţional al României realizat în anul 1945, care depăsea cu puţin 500 milioane dolari.
           Poporul român a asigurat dotarea armatei sale cu armament, muniţii si tehnică de luptă, precum si aprovizionarea ei cu subzistenţele necesare, în exclusivitate din resursele interne. Asigurarea frontului s-a făcut pe seama reducerii necesarului de bunuri destinate populaţiei si prin diminuarea avuţiei naţionale, ceea ce a avut urmări negative asupra ritmului si duratei procesului de refacere economică postbelică.
          Contribuţia românească la victoria Naţiunilor Unite în al doilea război mondial a fost apreciată de înalte oficialităţi ale marilor puteri aliate, de analisti politici si militari, unii dintre ei neezitând să afirme că România se situa în ianuarie 1945 „în al patrulea rând în ceea ce priveste numărul de soldaţi care participau la bătălia pentru distrugerea nazismului”.
          Pentru faptele lor de arme din timpul campaniei din Vest, peste 300.000 de soldaţi, subofiţeri si ofiţeri români au fost decoraţi cu ordine si medalii românesti, sovietice si cehoslovace, iar unitaţile române au fost remarcate printr-o serie de ordine ale Ministerului de Război al României, prin 7 ordine ale Comandamentului Suprem al U.R.S.S. si prin 21 de comunicate de război sovietice.
          La 6 iulie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a conferit regelui Mihai Ordinul „Pobeda” (Victoria), una dintre cele mai înalte distincţii sovietice, „pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă si alierea cu Naţiunile Unite”, în momentul când nu se conturase clar înfrângerea Germaniei. Acest ordin a mai fost acordat urmatoarelor personalităţi, altele decât cele sovietice: maresalii Iosip Broz Tito (Iugoslavia) si Michal-Rola Zymierski (Polonia), generalul Dwigt David Eisenhower (S.U.A.) si maresalul Sir Bernard Law Montgomery (Marea Britanie). De asemenea, presedintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman, a acordat regelui Mihai „Legion of Merit” cu gradul de comandor, „pentru un serviciu remarcabil la cauza Naţiunilor Aliate în lupta împotriva Germaniei hitleriste”.
          Sfârsitul celui de-al doilea război mondial în Europa, la 8 mai 1945, a găsit România de partea învingătorilor, dar i s-a rezervat partea învinsului; nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerantă, fiind plasată de către marii aliaţi în categoria „fostelor state-satelit ale Axei”, înfrante în război. Naţiunea româna a fost sacrificată, suportând consecinţele politice, social-economice, militare prelungite în întreaga sa istorie postbelică.
          La 9 mai 1945, când învingătorii sărbătoreau victoria finală asupra Germaniei naziste, înţelegerile secrete dintre marile puteri privind împărţirea sferelor de influenţă, stabilite în cursul războiului, erau puse în aplicare. România si alte ţări din zona centrală si de sud-est a Europei, ocupate de Armata rosie, intrau sub dominaţia Uniunii Sovietice.


Bibliografie:

Ștefan Lache, România în relaţiile iternaţionale 1936-2006, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2007.
V aleriu Florin Dobrinescu, Români si organizarea postbelică a lumii 1945-1947, Editura Academie Române, Bucuresti, 1988.
August 1944-mai 1945, Editura Militară, Bucuresti, 1969.