1            C.A.E.R.-ul (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) a constituit unul din punctele de divergenţă între România şi U.R.S.S., la începutul anilor '60.
          Direcţiile politice externe româneşti priveau la începutul deceniului VII, încercări pentru realizarea unei libertăţi de mişcare în limitele lagărului socialist şi o independenţă relativă pentru legăturile economice şi raporturile cu alte stat socialiste. Preocuparea ei pentru o asemenea libertate de mişcare era cu atât mai importantă, deoarece nu numai dependenţa politică şi militară sub umbrela Pactului de la Varşovia, o apăsau, ci şi sugrumările economice impuse de alianţa economică a statelor subordonate U.R.S.S.
          Obiectivele C.A.E.R.-ului erau cooperarea în domeniile comerţului exterior, tehnico-ştiinţific, transporturi şi coordonarea planurilor economice ale ţărilor membre pe baza specializării producţiei.
          Astfel, după 1953, C.A.E.R.-ul va intra într-o perioadă de schimbări organizatorice. Sesiunile se vor înmulţi, va fi adoptat un nou regulament de funcţionare, 1954, vor fi înfiinţate noi organisme C.A.E.R., o comisie a locţiitorilor reprezentanţilor statelor membre, un secretariat permanent cu sediul la Moscova, 13 comisii permanente pentru colaborarea economică şi tehnico-ştiinţifică, specializate pe ramuri de producţie.
          Prin aceste reorganizări C.A.E.R.-ul tindea să se transforme treptat într-un organism suprastatal care controla economiile statelor membre şi în care sensul dezvoltării economice era stabilit conform celor puternici, în cazul de faţă U.R.S.S., sau ţărilor industrializate – R.D.G., Ceholovacia.  
          Pentru autorităţile de la Bucureşti, experienţa primilor ani de planificare economică şi a celor două planuri cincinale (1951-1955) şi (1956-1960) nu a fost tocmai fericită, constatând că era nevoie mai întâi de un profil economic specific României pentru o  dezvoltare economică durabilă.
          Pentru a putea realiza acest program economic trebuie recâştigată suveranitatea ţării care va deveni obiectivul prioritar al lui Gheorghiu-Dej.
Strategia pe care acesta o va pune în practică se va întinde pe trei direcţii majore: 1) dezvoltarea şi consolidarea economică a ţării; 2) stabilitatea politică a ţării; 3) crearea unui sistem de relaţii externe prin care să fie constituite alternative care să intre în funcţiune la un eventual moment critic al relaţiilor româno-sovietice.
          În ceea ce priveşte economicul, la Plenara C.C. al P.M.R. din 26-28 noiembrie 1958, Gheorghe Gheorghiu-Dej a evocat necesitatea elaborării unui plan de perspectivă pentru dezvoltarea economiei româneşti. Acest lucru înseamnă elaborarea unui plan cu o durată mai lungă decât cea a planului cincinal. La începutul anului 1959, un grup de economişti, conduşi de Alexandru Bârlădeanu au elaborat o schiţă, program de dezvoltare pe o perioadă de 15 ani, 1960-1975, intitulată „Directivele Biroului Politic, schiţă program de dezvoltare a economiei R.P.R. pe o perioadă de 10-15 ani”.
          Căile de realizarea acestor obiective erau: valorificarea resurselor de materii prime interne; achiziţionarea tehnologiei de înaltă performanţă; creşterea producţiei şi a productivităţii muncii; construirea de obiective industriale moderne; finalizarea procesului de transformare socialistă a agriculturii; creşterea producţiei cerealiere; dezvoltarea sectorului zootehnic şi a plantelor tehnice.
          În ceea ce priveşte raporturile economice româno-sovietice, spre deosebire de jumătatea anilor '50, în a doua jumătate discutarea programelor economice va fi lăsată pe seama specialiştilor, conducerile de partid nu se vor mai implica direct. De aici se pot distinge trei paliere pe care erau abordate problemele economice în relaţiile româno-sovietice: la nivel de experţi, la nivel de factori politici responsabili cu problemele economice şi la nivelul conducătorilor de partid şi de stat.
          Pentru România, principalul reprezentant în discuţiile economice cu partea sovietică, cât şi la C.A.E.R. a fost Alexandru Bârlădeanu. Potrivit acestuia, primele presiuni, în cadrul C.A.E.R., s-au făcut simţite încă din 1959 când Aleksei N. Kosîghin a sugerat ca în interiorul organizaţiei deciziile să fie adoptate cu majoritate de voturi, fapt ce presupunea modificarea Statutului Consiliului şi avea drept consecinţe impunerea de politici economice neconforme cu interesele unei ţări, adică ale ţărilor membre C.A.E.R.
          În 2-3 februarie 1960, la Moscova a avut loc Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste ale Europei, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S., consacrată schimbului de experienţă în dezvoltarea agriculturii.  Aici s-a hotărât, ca urmare a schimbului de păreri dintre participanţi, C.A.E.R. să studieze posibilităţile de specializare continuă în producţia agricolă, în construcţia de maşini agricole, precum şi în producţia mijloacelor chimice pentru nevoile agriculturii, ţinând seama de interesele şi posibilităţile fiecărei ţări.
          Discuţiile vor continua un an mai târziu, în perioada 25 mai – 6 iunie 1961, ele axându-se pe direcţiile de bază ale dezvoltării economiei naţionale ale R.P.R. şi ale colaborării româno-sovietice până în 1980.
          Aici au existat păreri divergente între români şi sovietici, pe marginea producţiei prevăzute la oţel, care a fost apreciată prea ridicată,  însă problema principală o constituia construirea de către români a Combinatului Siderurgic de la Galaţi.
          După un an de oarecare acalmie, încă de la începutul anului 1962, s-a declanşat o nouă fază a intenţiilor Moscovei de a controla România. P.C.U.S. urma să trimită celorlalte partide o scrisoare, 15-20 februarie 1962, în care se enumerau problemele ce urmau a fi atinse în cadrul unei noi Consfătuiri C.A.E.R.: aprobarea principiilor diviziunii internaţionale a muncii, eficacitatea slabă a C.A.E.R., neîndeplinirea recomandărilor organizaţiei de către ţările membre, planificarea investiţiilor şi a obiectivelor industriale acolo unde este mai economic, rezolvarea de către C.A.E.R. a problemelor care nu se puteau rezolva pe cale bilaterală, modificarea Statutului C.A.E.R.
          Între 6-7 iunie 1962, la Moscova a avut loc Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările membre C.A.E.R., la care au luat parte primii secretari ai partidelor comuniste.  Problemele discutate s-au axat pe lărgirea şi întărirea continuă a colaborării economice între statele membre C.A.E.R.
          Consfătuirea a aprobat „Principiile fundamentale ale diviziunii internaţionale socialiste a muncii”, lansat de N.S. Hruşciov şi date publicităţii la 17 iunie 1962, însoţită de recomandarea ca aceste „principii” să fie folosite ca bază pentru alcătuirea unui program eficient de perspectivă în domeniul colaborării economice între ţările membre C.A.E.R.
          Discursul ţinut de N.S.Hruşciov la această Consfătuire C.A.E.R., este interesant prin modul în care pune accentele în relaţia interes naţional – interes general, accentul fiind pus pe cel de-al doilea: „…împlinirea armonioasă a intereselor naţionale şi generale în sistemul economic mondial socialist”.  La polul opus, faţă de discursul lui Hruşciov şi de cele ţinute de ceilalţi participanţi, care aprobau propunerile sovietice, discursul ţinut de Gheorghe Gheorghiu-Dej a surprins prin logica expunerii, claritate, echilibru, aprobând propunerile de colaborare care erau în interesul României şi distrugând cu argumente punctele de vedere care contraveneau politicii economice promovate de conducerea de la Bucureşti.
          Concluzia expunerii făcută de Gheorghe Gheorghiu-Dej era aceea că date fiind nivelurile economice diferite ale ţărilor membre C.A.E.R., tratarea acestora trebuia făcută diferenţiat pentru fiecare ţară în parte, a problemelor legate de dezvoltarea economică.
          De altfel, în cadrul Consfătuirii C.A.E.R., datorită opoziţiei românilor, nu s-a adoptat nici o prevedere care să mute decizia de la nivel naţional la cel supranaţional, polonezii au renunţat la susţinerea propunerilor de reorganizare a C.A.E.R.-ului, ungurii şi est-germanii au adoptat o poziţie neutră, iar sovieticii au renunţat deocamdată să forţeze adoptarea unei decizii.
          Vizita lui Hruşciov în România, 18-25 iunie 1962, va marca existenţa unor puncte de vedere diferite între români şi sovietici în ceea ce priveşte programul de industrializare şi cel legat de dezvoltarea agriculturii româneşti. Paul Niculescu-Mizil, care a făcut parte din comitetul care s-a ocupat de primirea lui Hruşciov, îşi aminteşte că acesta ar fi exclamat la un moment dat: „De ce aveţi nevoie de industrie? Vreţi să fiţi independenţi?”
          În faţa acestor încercări ale sovieticilor de a transforma C.A.E.R.-ul într-un organism suprastatal, românii iau măsuri prin convocarea Plenarei din 21-23 noiembrie 1962.
          Astfel, în cadrul acestei şedinţe a Plenarei C.C. al P.M.R. din 21-23 noiembrie 1962, Alexandru Bârlădeanu va prezenta un material intitulat: „Informare cu privire la dezvoltarea colaborării economice între R.P.Română şi celelalte ţări membre C.A.E.R.”  Prin această informare, Bârlădeanu va arăta că la Consfătuirea C.A.E.R. din iunie 1962, a confirmat poziţia delegaţiei române, prin care această organizaţie nu se substituie ţărilor, nu le impune colaborarea, ci sprijină colaborarea.
          Anul 1963 marchează conflictul deschis pe problema C.A.E.R. între români şi sovietici.
          Între 15-21 februarie 1963, la Moscova are loc cea de-a IV-a  Şedinţă a Comitetului Executiv al C.A.E.R. Din nou, problema creării organului unic de planificare a fost repusă pe ordinea de zi. Reprezentanţii celorlalte ţări au fost de acord cu propunerea, însă opoziţia reprezentantului român Alexandru Bârlădeanu, care a argumentat că această propunere aduce atingere ştirbirii suveranităţii, a făcut să se amâne încheierea sesiunii.
          Pe 20 februarie 1963, a avut loc o întâlnire între N.S.Hruşciov şi Alexandru Bârlădeanu, reprezentantul României în Comitetul Executiv al C.A.E.R., divergenţele dintre cei doi arăta clar că disputele încep să devină tot mai evident o afacere româno-sovietică.
          Între 26-27 februarie 1963, are loc şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în care se va discuta cele întâmplate la Consfătuirea C.A.E.R. de la Moscova. Pe marginea raportului prezentat de Bârlădeanu conducerii P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej concluziona: „Nici un fel de concesie nu se poate face […] Dacă am accepta asemenea propuneri, ar duce la ştirbirea suveranităţii noastre”.
          O altă problemă atinsă la Consfătuire a fost aceea a lărgirii C.A.E.R. prin atragerea altor state socialiste, ea venind pe fondul apariţiei unor disensiuni mari în cadrul acestei organizaţii. Intrarea în C.A.E.R. a unor state cu nivel de dezvoltare mai redus, precum China, Vietnam, Coreea de Nord, revenirea Albaniei ar fi redus presiunile României. Soluţia era ca România să insiste pe primirea Chinei şi a Iugoslaviei, pentru a putea contrabalansa influenţa sovieticilor atât în cadrul C.A.E.R. cât şi în blocul comunist.
          Astfel, între 5-8 martie 1963 are loc şedinţa Plenarei C.C. al P.M.R. Era pentru prima dată când, într-un for atât de larg precum cel al unei Plenare a C.C., era evocată în mod deschis existenţa unor probleme litigioase între România şi U.R.S.S.
          Decizia de a pune pe ordinea de zi a Plenarei, un subiect considerat tabu în blocul comunist şi anume existenţa unei divergenţe cu U.R.S.S., echivala cu un gest de frondă, din partea Bucureştiului, ţinând seama de exemplul albanez şi conflictul „ideologic sovieto-chinez”. La aceasta au contribuit şi zvonurile legate de o apropiere a României faţă de China, precum şi gestul de a relua relaţiile diplomatice cu Albania, prin retrimiterea în 1963 a ambasadorului român la Tirana, Gheorghe Velcescu. Toate acestea au făcut ca sovieticii să ia măsuri pentru a preveni o nouă disidenţă europeană în blocul comunist.
       
1   Discuţiile din cadrul Plenarei C.C. al P.M.R. din 5-8 martie 1963 s-au finalizat prin luarea în unanimitate a unei decizii de a se redacta o delegaţie de principii care să afirme poziţia României în cadrul discuţiilor aprinse din C.A.E.R. Se pare însă că au existat anumite atitudini care au îndrumat la prudenţă, pentru a nu deteriora relaţiile cu Moscova.
          Moscova va reacţiona, trimiţând emisari dintre cei mai înalţi în rang, care se vor succeda la intervale scurte la Bucureşti, încercând să găsească o rezolvare a divergenţelor dintre români şi sovietici, 5-8 martie 1963, 26 mai 1963, 8 iunie 1963.
          Între 24-25 iunie 1963, au avut loc la Bucureşti, convorbirile între delegaţiile C.C. al P.M.R. şi C.C. al P.C.U.S.
          Discuţiile au plecat de la problema principală din materialul prezentat de conducerea P.M.R. la 8 iunie 1963 – cea a suveranităţii,  apoi construirea Hidrocentralei de la Porţile de Fier cu participare română şi iugoslavă şi pretenţiile Bulgariei la construirea acesteia, problema specializării ramurilor de producţie făcute, specializarea cu sau fără ajutor „tovărăşesc”, organul internaţional de planificare, problema participării Chinei şi altor ţări socialiste la C.A.E.R.; deosebirea dintre coordonare şi planificare  comună, complexele economice interstatale; problema consilierilor sovietici.
          Rezultatele acestei întrevederi se vor vedea la Consfătuirea C.A.E.R. din 24-25 iulie 1963 de la Moscova, unde au fost aprobate termenele de realizare a coordonării planurilor de dezvoltare economică pentru cincinalul 1966-1970; adoptarea de recomandări cu privire la trecerea către decontările multilaterale în comerţul dintre ţările membre C.A.E.R. şi organizarea Băncii Internaţionale de Colaborare Economică.  Aici nici delegaţia P.C.U.S. şi nici a celorlalte ţări membre nu au mai luat în discuţie subiectele neagreate de Bucureşti.
          Tot în aceeaşi perioadă, 25-26 iulie 1963, la Moscova, are loc Consfătuirea primilor secretari ai Comitetelor Centrale ale partidelor comuniste şi muncitoreşti şi a şefilor de guverne ale statelor participante la Tratatul de la Varşovia. Pe ordinea de zi figurau două probleme: admiterea Mongoliei în această organizaţie şi aprobarea rezultatului tratativelor care au dus la un acord, 25 iulie 1963 – Moscova, asupra Tratatului cu privire la interzicerea experienţelor nucleare în trei medii, în cosmos, în atmosferă şi sub apă. Dacă în privinţa celui de-al doilea punct, toată lumea era de acord, în ceea ce priveşte primul punct, admiterea Mongoliei în Organizaţia Tratatului de la Varşovia, consemnăm opoziţia României. În faţa argumentelor părţii române, Hruşciov a scos de pe ordinea de zi acest punct.
          Revenind la C.A.E.R., după Consfătuirea din 25-26 iulie 1963, după o perioadă de câteva luni de acalmie, tezele constituirii unui organism unic suprastatal au fost reluate de către partizanii acestora în presă, în cuvântări sau hotărâri publicate ale unor partide, ele continuând şi în anul 1964, sub forme variate fără a putea fi concretizate decât la nivelul elaborării teoretice.
          În timp, conducerea de la Bucureşti ia o serie de măsuri care demonstrau o anumită distanţare faţă de Moscova.
          Problema consilierilor sovietici, în special cei încadraţi în M.A.I., a fost dezbătută în Biroul Politic al C.C. al P.M.R. atât în şedinţa din 13 mai 1963 cât şi cea din 30 august 1963. Cu ocazia vizitei lui Hruşciov la Bucureşti, 24-25 iunie 1963, s-a cerut plecarea acestora din România. Anterior şedinţei din 13 mai a Biroului Politic, aşa cum am arătat mai înainte, pe 9 mai 1963 Gheorghiu-Dej a avut o convorbire cu ambasadorul U.R.S.S. la Bucureşti, I.K.Jegalin, pe această temă.
          Apropierea relaţiilor cu Iugoslavia este un alt exemplu. La 12 iunie 1963, după refuzul de a participa la diferite proiecte de investiţii ale C.A.E.R.-ului, România anunţase încheierea unui proiect de navigaţie şi hidroelectric, în valoare de 140 de milioane de lire sterline cu Iugoslavia, proiectul privea crearea Hidrocentralei Porţile de Fier pe Dunăre, el fiind semnat cu ocazia lui Gheorghiu-Dej în Iugoslavia, 22 noiembrie 1963.
          Reluarea relaţiilor cu Albania, după cum am amintit mai înainte în primăvara anului 1963 prin reîntoarcerea ambasadorului român la Tirana, după îngheţul dictat de U.R.S.S., în 1961.
          Revenirea la sentimentul naţional, sau naşterea „naţional – comunismului”, una din conceptele lansate după 1990 în istoriografia contemporană, a constituit unul din mijloacele de rezistenţă la atitudinea antisovietică a Bucureştiului.
          Limba rusă, care fusese un obiect de studiu obligatoriu în toate şcolile, va deveni una din limbile la alegere, alături de engleză, franceză, germană, spaniolă, conform şedinţei Biroului Politic a C.C. al P.M.R. din 30 august 1963.
          Institutul „Maxim Gorki”, înfiinţat în 1948, pentru a pregăti profesori de limba şi literatura rusă, a devenit Facultatea de Slavistică în cadrul Institutului de Limbi Străine. Muzeul româno-rus a fost închis, angajaţii lui completând colectivul Institutul de Istorie Universală „Nicolae Iorga” şi alte instituţii de cultură.
          Au fost, de asemenea, desfiinţate Institutul de Studii Româno-Sovietice, 15 septembrie 1963 şi Editura „Cartea Rusă”, care a devenit Editura pentru Literatură Universală, rebotezarea unor străzi, instituţii, oraşe, cazul oraşului Stalin, care redevine oraşul Braşov, sunt exemple a campaniei de măsuri antisovietice luate de autorităţile de la Bucureşti.
          S-a introdus în regimul reciprocităţii în relaţiile culturale, astfel începând încă din 1963 a fost redus spaţiul acordat diverselor producţii sovietice în presă, radioteleviziune, radio-televiziune şi edituri.
          Absenţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la aniversarea celor 70 de ani ai lui Walter Ulbricht în Berlinul de Est în iunie 1963, coroborată cu cea din 17 aprilie 1964, la  sărbătorirea a 70 de ani de viaţă a lui Hruşciov, constituie de asemenea, semnale clare de afişare a unei poziţii de distanţare faţă de Moscova.
          Ultima întrevedere dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi N.S.Hruşciov, va avea loc între 3-7 octombrie 1963 la Bucureşti şi în alte locuri din România, cu ocazia organizării unei partide de vânătoare, ea neavând un caracter oficial. Discuţiile desfăşurate între Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer şi N.S.Hruşciov, pe parcursul a aproape 4 zile au scos la iveală o serie de aspecte interesante, dar nimic referitor la existenţa unor diferende româno-sovietice. Convorbirile s-au încheiat într-o notă optimistă, care nu va prevesti ceea ce se va întâmpla pe parcursul anului 1964.
          De acum discuţiile dintre Gheorghiu-Dej şi conducătorii sovietici se vor desfăşura prin intermediul lui I.K.Jegalin, ambasadorul U.R.S.S. la Bucureşti.
          Anul 1964, va aduce cu sine 2 momente care vor avea repercursiuni asupra relaţiilor româno-sovietice: articolul publicat în februarie 1964 de economistul sovietic E.B. Valev în revista „Vestnik Moskovskogo Universitata” a Universităţii Lomonosov din Moscova şi polemica „ideologică” sovieto-chineză care va duce în final la elaborarea Declaraţiei din aprilie 1964 a C.C. al P.M.R.
          După încheierea vizitei delegaţiei de partid şi guvernamentale române condusă de Gheorghe Maurer în Republica Populară Chineză, 2-10 martie 1964, la întoarcerea spre România, aceasta a făcut o escală în U.R.S.S. la Piţunda, unde a avut convorbiri cu delegaţia C.C. al P.C.U.S., din care au făcut parte N.S.Hruşciov, A.I.Mikoian, P.V.Mdjavanadze, I.V.Andropov. Discuţiile s-au axat pe polemica „ideologică” sovieto-chineză şi convorbirile româno-chineze, precum şi discuţiile româno-nord-coreene.
          În revista „Viaţa Economică” din 12 iunie 1960, pe parcursul a opt pagini, este publicat articolul lui E.B. Valev „Problemele dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria şi U.R.S.S.”, cunoscut sub numele de Planul Valev şi răspunsul dat de academicianul Costin Murgescu sub forma: „Concepţii potrivnice principiilor de bază ale relaţiilor economice dintre ţările socialiste. Despre complexul economic interstatal, în general, şi despre concretizarea lui <dunăreană>, în special”.
          Astfel, evoluţia României în C.A.E.R. în intervalul 1958-1964 şi după aceea, este marcată de sporirea autonomiei politico-economice a Bucureştiului în raport cu puterea de la Kremlin, aspect esenţial al opoziţiei româneşti faţă de toate variantele de integrare, subordonare sau specializare a economiilor naţionale din statele democrat-populare, opoziţie care a avut în vedere păstrarea în mâna autorităţilor de la Bucureşti a puterii de decizie în majoritatea problemelor de politică internă şi externă.
          Pe 14 octombrie 1964, are loc Plenara C.C. al P.C.U.S., în care Hruşciov este înlocuit din funcţia de prim secretar al C.C. al P.C.U.S. şi membru al Prezidiului, precum şi din cea de preşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S.  Noua conducere de la Kremlin va fi asigurată de troika Brejnev,  Kosâghin şi Podgornâi. Acest lucru îi va fi adus la cunoştinţă lui Gheorghiu-Dej de către ambasadorul U.R.S.S. la Bucureşti, I.K. Jegalin, în cadrul întrevederii avute în ziua de 16 octombrie 1964.  Reacţia conducerii de la Bucureşti şi în special a lui Gheorghiu-Dej faţă de schimbările de la Moscova, a fost prudentă, între acceptarea schimbării lui Hruşciov şi rezerve în ceea ce priveşte noua conducere sovietică: „Vă rog să transmiteţi tovarăşului Brejnev, şi tovarăşului Kosâghin din partea noastră toată înţelegerea pentru necesitatea măsurilor luate şi sperăm ca lucrurile să se îndrepte spre bine.”
          Imediat, după instalarea noii conduceri sovietice, Gheorghiu-Dej va cere pe 21 octombrie 1964, prin intermediul ambasadorului sovietic, retragerea totală a tuturor consilierilor sovietici din România, lucru care se va întâmpla în decembrie acelaşi an.
          Relaţiile româno-sovietice vor rămâne în continuare staţionare, lucru subliniat de Gheorghiu-Dej cu ocazia vizitei delegaţiei militare sovietice condusă de mareşalul A.A. Greciko, la sfârşitul lunii octombrie – începutul lunii noiembrie 1964: „Să ştiţi un lucru, că noi suntem statornici, nu ne dăm după vânt. Deşi au fost unele insinuări. Relaţiile noastre sunt bune.”
          Prin acţiunile sale, promovarea unei politici externe proprii, în paralel cu consolidarea poziţiei interne, axată în special pe dezvoltarea economică, conducerea de la Bucureşti a urmărit distanţarea ci nu ruptura de Moscova. Astfel, eforturile diplomatice ale Bucureştiului au avut ca rezultat scoaterea din anonimat a României şi crearea interesului occidental pentru acţiunile sale.




Bibliografie:

Nicolae Ecobescu (coordonator), Relaţii internaţionale postbelice. O cronologie diplomatică 1945-1964, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
Mihai Retegan, Război politic în blocul comunist. Relaţiile româno-sovietice în anii '60. Documente., Editura Rao,  Bucureşti, 2002.
Brânduşa Costache, România şi C.A.E.R. 1949-1960, „Arhivele Totalitarismului”, Nr.3-4, 2000.
Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu.Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997.