1           Activitatea lui Nicolae Titulescu este strâns legată de politica externă a României, de evoluţia relaţiilor intenaţionale interbelice si de problemele majore cu care s-a confruntat comunitatea internaţională în perioada dintre cele două războaie mondiale.
          Nicolae Titulescu s-a născut în 16 martie 1882 la Craiova în familia magistratului Ion Titulescu si a Mariei Titulescu. A urmat cursurile scolii primare „Jules Javet” si al Colegiului „Carol I” din Craiova. Între 1900-1904 a frecventat la Paris cursurile Facultaţii de drept sub îndrumarea juristilor Marcel Planiol si Charles-Lyon Caen. În ianuarie 1905 a susţinut examenul de doctorat la Paris, primind menţiunea „Eloge”. Din 1904 până în 1909 a funcţionat ca profesor suplinitor la catedra de drept civil a Facultăţii de drept de la Universitatea din Iasi, iar în 1909 a fost numit profesor de drept civil la Facultatea de drept din Bucuresti.
          Nicolae Titulescu a adus în arena politicii a României un intelect strălucit, cultivat la cele mai înalte cote, o gândire străfulgerată mai adesea de geniu, o perspectivă cuprinzătoare asupra rosturilor românesti si asupra vocaţiei României în lumea contemporană, un simţ al istoriei si o dăruire exemplară, în slujba marilor cauze naţionale si europene a idealurilor generoase pe care lumea si le asumase la început de secol.
          Nicolae Titulescu trebuie să ocupe un loc important în istoria diplomaţiei europene şi mondiale, întrucât a fost un om politic de o mare vocaţie pusă în serviciul păcii, într-o zonă atât de conflictivă precum Balcanii, un apărător al dreptului internaţional, un bun cunoscător al relaţiilor internaţionale şi iniţiatorul relaţiilor diplomatice ale României cu ţările latinoamericane.
          În perioada interbelica se situează contribuţia adusă de Nicolae Titulescu dreptului internaţional şi relaţiilor internaţionale, el afirmându-se ca diplomat, mai ales în Marea Britanie (1921-1927), ca delegat permanent al României la Societatea Naţiunilor (1920-1936) şi ca ministru de externe între 1927-1928 şi mai apoi, între 1932-1936.
           Avocat în România şi doctor în drept în Franţa, Titulescu a oferit prin modul său de a gândi şi de a acţiona, noi orientări în politica externă a ţării sale, în conferinţele pe care le-a susţinut, în misiunile sale, în funcţiile pe care le-a ocupat şi în singura sa carte, editată în anii săi de exil, în versiune franceză şi engleză, cu titlul „La politique extérieure de la Roumanie”. În cartea sa, Titulescu a fost un apărător al unităţii românilor, al integrităţii teritoriale şi al siguranţei sale.
          Ţinând cont de istoria şi de cultura sa latină, el consideră că România trebuie să aibă relaţii privilegiate cu Europa, dar a luat în seamă şi tendinţele relaţiilor internaţionale ale vremii sale, dând o mare importanţă legăturilor diplomatice cu Europa şi, în plus, cu Uniunea Sovietică, Statele Unite, America Latină, Africa, Orientul Mijlociu şi continentul asiatic.   
          Titulescu îşi dă seama în perioada interbelică de schimbările care au avut loc pe scena internaţională, de apariţia, mai înainte, a fascismului italian, a nazismului, de restructurare a alianţelor politice, economice şi de apărare în Europa.
          Pentru a proteja România în faţa noilor orientări, reevaluează Mica Antantă, fondată în 1921, ca alianţă militară defensivă, din care făceau parte România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, în cazul unei posibile agresiuni din partea Ungariei sau a Bulgariei. România a fost totodată membră cu drepturi depline a Pactului Balcanic, care, având la bază Mica Antantă, va include mai târziu, Turcia şi Grecia.
          De vocaţie pacifistă, Titulescu a militat pentru dreptul Societăţii Naţiunilor în menţinerea păcii. Nu a fost de acord cu acele guverne care au vrut să revizuiască pactul Societăţii Naţiunilor pentru că ducea la slăbirea acestui organism, căruia i-a consacrat mulţi ani din viaţa sa.
          S-a insistat pe activitatea lui Nicolae Titulescu la Societatea Naţiunilor, în calitate de apărător al intereselor naţionale ale României si de campion al luptei pentru scoaterea războiului în afara legii, ca si pentru definirea agresiunii si a agresorului fără a se aborda aspecte precum: activitatea sa didactică, juridică si stiinţifică sau incercările de reluare a relaţiilor cu U.R.S.S  si colaborarea cu statele din America Latină.
          În ceea ce priveşte primele relaţii diplomatice dintre România şi America Latină, precizează că relaţiile de cooperare dintre ţara sa cu guvernele latino-americane s-au stabilit odată cu crearea Societăţii Naţiunilor, în 1920.
          Legăturile dintre Titulescu şi diplomaţii şi juriştii latino-americani s-au stabilit mai ales în cadrul Societăţii Naţiunilor. El arăta că „Delegaţii din America de Sud vin la Geneva cu un ideal, acela al siguranţei colective. Acolo unde dezbaterile şi rezoluţiile de la Geneva nu mai avansează, statele din America de Sud completează opera de organizare a păcii, prin pacturi adaptate nevoilor lor, aşa cum sunt de exemplu Pactul Saavedra Lamas şi Pactele Panamericane. Prezenţa latino-americanilor la Societatea Naţiunilor, îi dă acest caracter universal.”
          Atunci când Titulescu menţionează Pactul Saavedra Lamas, face referire la Tratatul de neagresiune şi conciliere, semnat la 10 octombrie 1933 la Rio De Janeiro de guvernele Argentinei, Braziliei, statelor Chile, Statele Unite, Mexic, Paraguay şi Uruguay.
          Acest pact poartă numele ministrului de externe argentinian Carlos Saavedra Lamas, 1880-1959, care a avut iniţiativa de a-l propune. Jurist, om politic şi diplomat, Saavedra Lamas a fost ministru de externe al ţării sale în perioada 1932-1938, iar activitatea sa a fost recunoscută la nivel internaţional în 1935, atunci când primeşte Premiul Nobel pentru Pace. Pactul Saavedra Lamas completează pentru americani Pactul Briand Kellogg, care aderă la renunţarea la război.
          Pactul Saavedra Lamas preconiza necesitatea organizării unui sistem permanent de conciliere în problema conflictelor internaţionale, care să ducă la prevenirea războiului, ceea ce însemna dorinţa de a lărgi bazele cooperării în ceea ce priveşte menţinerea păcii între statele din America Latină, Europa şi America, în acele momente America Latină aducându o contribuţie importantă dreptului internaţional.  
          Această apropiere s-a materializat prin aderarea Micii Antante şi a Antantei Balcanice la Pactul Saavedra Lamas, în 1934.
          Pactele Panamericane la care face referire Titulescu au fost aprobate, în calitatea lor de convenţii, de către Conferinţa Interamericană pentru menţinerea păcii, ce a avut loc la Buenos Airea, la 23 decembrie 1936. Aceste convenţii au fost în număr de 11, printre care: Convenţia pentru menţinerea, conservarea şi restabilirea păcii, Tratatul pentru prevenirea diferendelor internaţionale şi Convenţia pentru construirea autostrăzii panamericane, care a devenit realitate de câteva zeci de ani, şi astfel se poate călători pe autostradă din Canada până în Chile.
          Titulescu menţionează şi alte documente pentru a informa despre contribuţiile continentului nostru la dreptul internaţional. În primul rând, este vorba despre Tratatul pentru soluţionarea pe cale paşnică a conflictelor dintre statele americane, semnat la Santiago, în 1923, cu ocazia celei de-a cincea Conferinţe Panamenricane. Acest tratat este cunoscut şi sub numele de Tratatul Gondra, un omagiu adus paraguayanului Manuel Gondra, 1871-1927, care a fost ministru de externe şi preşedinte al ţării sale. În al doilea rând, Convenţia generală de conciliere interamericană, semnată în 1929 la Washington. Apoi, Tratatul general de arbitraj internaţional, stabilit tot la Washington, în 1929, Tratatul de la Rio de Janeiro, care mai înainte a purtat numele de Saavedra Lamas.
          Titulescu crede în anumite particularităţi ale românilor care îi apropie de latino-americani, fapt pe care l-a observat în cadrul dezbaterilor de la Societatea Naţiunilor, unde ajungeau să aibă opinii asemănătoare sau identice fără a se fi pus de acord înainte.
          El afirma: „Nu cred în rasa biologică. Dar, din ceea ce am putut să observ datorită colaborării mele cu ţările din America Centrală şi de Sud, pot să afirm că dacă, prin rasă se înţelege o anumită mentalitate, atunci cea a românilor şi a sudamericanilor este identică, cu singura diferenţă că sudamericanul este mai tăcut decât românul. Atunci când un român este chemat să colaboreze cu un sudamerican, îţi dai seama imediat de fraternitatea care există în spirit între ei şi de solida prietenie care îi uneşte.”
          Astfel, Titulescu, a înteles importanţa ţărilor Americii Latine pe arena internaţională si în calitatea sa de ministru de externe al României, a hotărât instalarea de legatii române în Brazilia, în 1927, Argentina, în 1928, în Mexic, Chile şi Uruguay în 1935 şi în Venezuela, în 1936.
          La 21 decembrie 1927, Titulescu a prezentat în Parlament un proiect de lege pentru crearea unei legaţii la Rio de Janeiro. Proiectul a fost votat si aprobat în aceeasi zi de Adunarea Deputaţilor. Nicolae Titulescu l-a propus pe deputatul Caius Brediceanu, pentru postul din capitala Braziliei. Printr-o telegramă, trimisă la 11 mai 1928, Caius Brediceanu arată că presedintele Braziliei Washington Luis P. de Sousa, i-si exprimă  „deosebita mulţumire pentru faptul că România a înfiinţat prima sa legaţie din America de Sud în Brazilia”, totodată si dorinţa „ dezvoltării unor relaţii culturale si economice cât mai intense între ambele ţări”. Un alt moment important în relaţiile dintre România si Brazilia, a fost susţinerea candidaturii ministrului de externe al Statelor unite ale Braziliei, Afranio de Mello Franco, la premiul Nobel pentru pace în anul 1935, acordată de Nicolae Titulescu.
      
1    A doua ţară latino-americană cu care România si-a dezvoltat relaţiile diplomatice în perioada interbelică a fost Argentina. În urma acţiunilor perseverente ale lui Nicolae Titulescu, în anul 1934, România si-a deschis legaţia în Argentina, iar în calitate de trimis extraordinar si ministru plenipotenţiar al României în Argentina a fost numit Alexandru Buzdugan.
          Între anii 1934-1936 a fost perioada unei sensibile apropieri, pe plan diplomatic si politic, între cele două ţări. Acest fapt fiind datorat în special activităţii celor doi ministri de externe, Nicolae Titulescu si Carlos Saavedra Lamas, care au acţionat pentru întărirea colaborării între state în direcţia apărării  păcii si edificării unui sistem viabil de securitate colectivă.
          La 1 octombrie 1935, România si-a deschis legaţia în Chile, ca urmare a eforturilor consecvente făcute de Nicolae Titulescu. Nicolae Dianu a fost numit trimis extraordinar si ministru plenipotenţiar, pe lângă guvernul chilian. Relaţiile româno-chiliene au cunoscut o atentă sprijinire din partea lui Nicolae Titulescu, acesta acordând o mare importanţă participării statelor latino-americane la viaţa politică internaţională. Nicolae Titulescu a sprijinit în numele României, ocuparea de către Republica Chile a locului atribuit Americii de Sud în Consiliul Societăţii Naţiunilor. Tot Nicolae Titulescu a reusit împiedicarea retragerii Republicii Chile din Societatea Naţiunilor, prin oprirea campaniei de presă dusă de „Journal de Geneve” împotriva ţărilor sud-americane.         
          Mai multe personalităţi ale vieţii internaţionale latino-americane apar în cartea pe care am adus-o deja în discuţie. Titulescu îi cunoştea personal pe unii dintre ei, care locuiau în Europa, în special pe aceia care frecventau Adunările Societăţii Naţiunilor şi pe care îi citează în cartea sa.
          Dintre chilieni, îi menţionează pe Echiburu Enrique Villegas(1874-1934) şi pe Alejandro Alvarez (1868-1960). Villegas a fost ministru de externe al statului Chile în 1913-1914, ministru de interne, în 1913 şi mai apoi în 1915 şi delegat permanent la Societatea Naţiunilor. Cât despre Alejandro Alvarez, acesta este considerat „creatorul dreptului internaţional american şi promotorul codificării sale”. A fost secretar al Institutului American de Drept Internaţional, membru al Curţii permanente de arbitraj (Haga, 1907- 1920) şi consilier al delegaţiei chiliene la Societatea Naţiunilor. Alejandro Alvarez a publicat diverse cărţi, una dintre ele în franceză, cu titlul „Le Droit International Américaine. Son fondement, sa nature d'après l'Histoire diplomatique des États du Nouveau Monde et leur Vie Politique et Economique” (Paris, 1910). Această carte se compune din două părţi. Prima parte, tratează problema dreptului internaţional american şi cuprinde şapte capitole. Cea de-a doua parte se referă la conceptul de naţiune în dreptul internaţional american şi cuprinde patru capitole.
          Titulescu face referire şi la diplomatul din El Salvador, José Gustavo Guerrero (1876-1958), care a fost ministru plenipotenţiar al ţării sale la Madrid, Paris, Roma şi Vatican, ministru de externe în perioada 1927-1928 şi delegat al statului El Salvador la adunările Socierăţii Naţiunilor în perioada 1920-1930. În îndelungata sa carieră internaţională, a fost ales membru al Curţii internaţionale de justiţie, unde a fost vice - preşedinte pentru şase ani şi preşedinte, timp de 10 ani.
          Titulescu evocă şi figurile a doi argentinieni: José María Cantilo (1877-1953) şi Carlos Saavedra Lamas. Cantilo a fost ministru plenipotenţiar la Asunción, Lisabona, Montevideo, Roma şi ministru de externe al Argentinei între 1938-1941.
          Carlos Saavedra Lamas a fost menţionat cu ocazia tratatului care îi poartă numele. Titulescu îl elogiază, „pentru spiritul său constructiv şi calităţile sale cu adevărat excepţionale, care a făcut din Argentina un cămin al dreptului internaţional, singura armă împotriva războiului.”
          Dintre brazilieni, face referire la Raúl Fernandes (1877-1968) şi la Afranio de Mello Franco (1870-1943). În ceea ce îl priveşte pe primul, a fost delegat la Adunarea Societăţii Naţiunilor. Mai apoi, Raúl Fernandes a fost de două ori ministru de externe al Braziliei.
          Afranio de Mello Franco a fost delegat al Braziliei la Societatea Naţiunilor şi membru al Curţii panamericane de arbitraj (Haga). Între 1930-1933 a fost ministru de externe . Titulescu se referă la juristul şi diplomatul brazilian, spunând : „Meritele lui Mello Franco pe scena internaţională au fost puse în valoare de către mine , ca ministru de externe al României, într-un raport detaliat , în baza căruia ţara mea l-a propus pentru Premiul Nobel pentru Pace.”
          În cartea sa, îl aminteşte şi pe cubanezul Arístides de Agüero y Bethancourt (1865-1933), profesor universitar la Havana (1890-1904) şi ministru plenipotenţiar în Germania şi Imperiul Austro- Ungar, în Argentina, Norvegia, Ţările de Jos şi Elveţia. Pentru 20 de ani, a fost delegatul Cubei la Societatea Naţiunilor. La moartea acestuia, Titulescu îl evocă astfel în cartea sa: „marea figură a prietenului meu Agüero y Bethancourt. Dragostea acestui om pentru ţara sa şi apropierea de România, serviciile aduse ţării sale şi României de la Geneva, sunt o contribuţie importantă în opera de organizare a păcii. Toate acestea, mă fac să afirm că moartea lui Arístides de Agüero y Bethancourt a constituit o pierdere ireparabilă pentru Cuba, pentru Societatea Naţiunilor şi pentru România. În ceea ce mă priveşte, îi datorez legăturile mele cu reprezentanţii diplomatici din America de Sud. Şi, având în vedere că eu nu am doar o memorie a creierului, ci şi una a inimii, pentru mine Agüero y Bethancourt va fi mereu prezent în mintea mea ori de câte ori mă voi gândi la Societatea Naţiunilor. ”
          Astăzi, România este reprezentată la nivel de ambasade acreditate în următoarele ţări din America Latină: Argentina, Chile, Peru, Uruguay, Brazilia, Columbia, Venezuela, Mexic şi Cuba.
          Nicolae Titulescu a fost un politician al păcii, militând în favoarea bunelor relaţii cu vecinii. De asemenea, a lansat idea unei Europe unite introducând sintagma spiritualizarea frontierelor, potrivit căreia o abordare transfrontalieră a valorilor  cultural-spirituale poate desfiinţa imaginar graniţele dintre state iar popoarele tărilor vecine devin mai unite.
          Datorită talentului său diplomatic de excepţie, cât si a contribuţiei sale la cauza păcii în Europa, Titulescu a fost supranumit ministru al Europei, rămânând un simbol vesnic al României în Europa.

Bibliografie:
Doru Bratu, Istoria relaţiilor României cu ţările Americii Latine (1866-2000), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2004.
Doru Bratu, Istoria relaţiilor româno-latino-americane, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000.
Nicolae Titulescu, Politica externă a României, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 1994.
George G. Potra, Constantin I. Turcu, Nicolae Titulescu – Pledoarii pentru pace, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 1996.