1 Migratii



           

TIPURI DE MIGRAŢII

Pornind de la cauzele generale si particulare care genereaza mobilita¬tea populaţiei în teritorii, obţinem urmatorul tablou general al migraţiilor:
a)    Migraţii individuale determinate în primul rând de factori economici. În funcţie de raza lor de acţiune, de perioada de deplasare si de mijloa¬cele de deplasare, acestea se subdivid în migraţii sezoniere si deplasari definitive la mare distanţa. Acestea pot adeseori deveni definitive (mi¬graţii forţate, migraţii libere pe raza limitata, migraţii industriale sau agricole). Cea mai des întâlnita forma de migraţii de acest fel este cu¬noscuta sub denumirea de exod rural care vizeaza în primul rând misca¬rile din interiorul ţarilor. Sunt de asemenea cunoscute deplasarile periodice fara legatura cu gra¬dientul de munca - de tip turism si de tip pelerinaj.
b)    Migraţii pe grupe organizate, care pot fi definitive (migraţii razboi¬nice - o parte a marilor invazii, colonizarea -, migraţiile vânatorilor, crescatorilor de animale, agricultorilor dupa epuizarea terenurilor lor). Ele pot fi de asemenea ritmice, desfasurându-se într-un spaţiu definit (nomadism pastoral, nomadismul pescarului, vânatorului, culegatorului, agricultorului cu ritm sezonier) sau cu caracter de seminomadism ¬viaţa agricola si pastorala de munte etc. Asemenea miscari sînt deter¬minate de un anumit mod de viaţa, conturat secole de-a rândul.


MARILE MIGRAŢII, ROLUL LOR ÎN POPULAREA GLOBULUI

Migraţiile populaţiei sînt foarte vechi. Marile migraţii de la sfârsitul perioadei antice si începutul sclavagismului timpuriu au avut un rol im¬portant in apariţia multor popoare din Asia si Europa. Aceasta perioada este adeseori denumita si epoca marilor migraţii ale popoarelor.
Acestui timp îi aparţine raspândirea popoarelor germanice in Europa centrala si de nord, inclusiv patrunderea lor în insulele Britanice. În aceasta perioada, popoarele slave se raspândesc într-o serie de ţari din Europa de rasarit si Peninsula Balcanica.
În prima jumatate a mileniului I, emigreaza din regiunile Uralului în regiunile Dunarii mijlocii, maghiarii (ungurii de astazi). În aceeasi pe¬rioada sînt cunoscute cuceririle arabe (începând cu secolul al VII-lea e.n.) care au fost urmate de raspândirea arabilor în ţarile Orientului Mijlociu si Apropiat, în ţarile Africii de nord si asimilarea de catre acestia a populaţiilor locale.
Printre migraţiile primei jumataţi a celui de-al doilea mileniu se re¬marca invaziile mongolilor in multe ţari din Asia si Europa rasariteana, cuceririle turcesti din Asia Mica, incursiunile triburilor din ţarile Africii ecuatoriale, în Africa de sud si altele.
O noua faza în miscarea migratorie a populaţiilor este deschisa de epoca marilor descoperiri geografice.
În acest timp, spre America se îndreapta fluvii de oameni. Mai întâi spanioli si portughezi (în America Centrala si de Sud), apoi francezi, olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi - îndeosebi în America de Nord.
Numai în cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste ocean circa un milion de oameni; aproape 2/3 din acestia sînt originari din Marea Britanie. Sunt cunoscute de asemenea transmutarile forţate ale unui imens numar de negri - sclavi adusi din Africa in America si a1te colţuri ale lumii.
Cercetarile actuale apreciaza cifra negrilor-sclavi la câteva zeci de mi¬lioane, ceea ce a determinat o depopulare a Africii în secolul al XVIII-lea si sporirea populaţiei Americii. Negrii amestecaţi cu emigranţii din Europa au pus baza formarii multor naţiuni latino-americane.
Secolele urmatoare marcheaza un proces continuu si sistematic a1 emigrarilor. Cele mai caracteristice pentru secolul XIX si începutul secolului al XX-lea sînt emigrarile de populaţie din Europa în America; proces ce se accentueaza îndeosebi prin anii 1830-1850, când media anuala de emigranţi din Europa în America atinge circa 3.000.000 per¬soane.
Emigraţia europeana a fost strâns legata de dezvoltarea rapida a capi¬talismului, ca urmare a apariţiei unei suprapopulari agrare, destramarii mestesugurilor si apariţiei somajului. Marile de peste ocean au oferit în acelasi timp câmpuri deschise, o cerere puternica de forţa de munca.


PRINCIPALELE ETAPE ALE MIGRATIEI IN SECOLELE XIX SI XX

Migraţia din ultimul secol si jumatate poate fi grupata, dupa numarul, originea si caracterul ei specific în cinci mari etape, si anume:
a)    Etapa 1335-1846, perioada unor mari prefaceri social2 în aproape toate statele Europei occidentale, marcheaza o reînviorare a migraţiei din secolul al XVIII-lea. Curenţii principali pornesc din ţarile atlantice, îndeosebi Anglia si Scoţia, din ţarile Scandinaviei si, în secundar, din Franţa. Numarul celor plecaţi se apreciaza la circa 100 000 persoane în întreaga perioada, emigranţii fiind în principal ţarani sau, în parte, mes¬tesugari. Direcţiile de deplasare vizau îndeosebi America de Nord si coloniile europene din Australia si Noua Zeelanda.
b)    Etapa 1846-1880 se caracterizeaza prin deplasari masive care ajung la 300 000-500 000 persoane pe an. in aceasta perioada, în care predo¬mina emigranţi lipsiţi de mijloace materiale, direcţiile de deplasare ra¬mân de regula aceleasi din perioada anterioara.
c)    Etapa 1880-1914, perioada premergatoare primului razboi mon¬dial, se caracterizeaza printr-o crestere puternica a emigraţiei atingând, în medie, circa 800.000 persoane anual (cu maximum de 2 milioane în 1910, din care 1,3 mil. proveneau din Europa). Curenţii de emigrare vizeaza de asemenea pe anglo-saxoni, la care se adauga locuitorii din Europa central-orientala si meridionala (ucraineni, polonezi, cehi, ita¬lieni). Participa activ japonezii si chinezii. Masa emigranţilor o formeaza muncitori necalificaţi, fara mijloace si resurse de trai. Zonele de imigrare se extind, America de Nord ramânând în continuare atracţia principala.
Deplasarile masive, într-o perioada relativ redusa, creeaza situaţii sociale ale caror consecinţe trag primele semnale de alarma, generând ideea unei anumite reglementari a imigraţiei în ansamblu.
d)    Etapa 1914-1940 prezinta trasaturi distincte. Ia amploare, spre deosebire de perioada de dinaintea primului razboi mondial, emigraţia forţata rezultata din poziţia unor guverne faţa de minoritaţile naţionale sau din alte atitudini politice si religioase, din condiţiile unor tratate de pace, în urma formarii noilor state independente etc.
Migraţii însemnate au loc dupa razboiul greco-turc (1921-1922). În Grecia au venit circa 1.200.000 greci din regiunea Turciei europene si din Asia Mica, iar în Turcia au venit circa 400.000 turci din Grecia sau din alte ţari balcanice (Iugoslavia, Bulgaria).
Dupa primul razboi mondial se învioreaza din nou emigraţia euro¬peana peste ocean, circa 600.000 de persoane/an, pentru ca apoi sa scada, deoarece în S.U.A., Canada, Australia au aparut crizele economice care au îngradit emigraţia, dirijând-o în special spre America de Sud.

1 Dimensiunile emigraţiei cresc în anii de dupa 1930, când plecarile sînt determinate nu numai de cauze economice, ci si politice. In total, în pe¬rioada 1918-1939 au plecat din Europa aproximativ 9 milioane per¬soane, dintre care circa jumatate în S.U.A., peste 1/10 în Argentina.
În aceasta perioada, se contureaza o zona de atracţie a emigraţiei în¬spre Europa de vest, în special în Franţa, Marea Britanie, Belgia, Elveţia.
Prin apariţia acestor noi zone de imigrare se anunţa deja o inversiune a curenţilor tradiţionali.
e)    Etapa de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Cel de-al doilea razboi mondial a determinat schimbari importante în miscarea migra¬torie. Milioane de oameni au fost evacuaţi, alţii au emigrat temporar, au avut loc schimburi de populaţie între ţari vecine, au reînviat migra¬ţiile determinate de cauze economice. Aceste migraţii se deosebesc însa fundamental de cele de dinainte de razboi prin proporţiile, direcţiile si formele lor. Asemenea modificari au avut loc datorita noilor situaţii care caracterizeaza lumea capitalista în aceasta perioada. Trebuie ţinut seama, în primul rând, de faptul ca formarea si dezvoltarea sistemului mondial socialist a redus sfera exploatarii capitaliste, influenţând direct asupra acestui fenomen.
În ultimul deceniu, în mod deosebit, s-au produs modificari impor¬tante în caracterul migraţiilor tradiţionale între fostele colonii si metro¬pole. Este evidenta reducerea emigraţiei europenilor în ţarile Asiei si Africii; se constata de asemenea imigrarea masiva în Europa occidentala a funcţionarilor, militarilor si membrilor familiilor lor.


DIRECŢIILE MIGRAŢIILOR UMANE

Sintetizând volumul si direcţiile migraţiilor, îndeosebi din ultimele trei secole, obţinem un tablou semnificativ al deplasarilor umane.
Primul loc între ţarile de emigraţie îl deţin statele din Europa occi¬dentala. Cea mai veche poate fi considerata emigraţia iberica, cunos¬cuta înca din secolul al XVI-lea si continuata într-un ritm susţinut pâna în secolul al XVIII-lea. in aceasta perioada, spre America de Sud si Centrala s-au îndreptat circa doua milioane de spanioli si câteva sute de mii de portughezi. Dupa aceasta perioada, intensitatea emigraţiei iberice este oscilatorie, însa continua pâna în zilele noastre.
Atât prin vechime, cît mai ales prin volumul ei, se remarca emigraţia britanica. Valoarea acestei emigraţii numai în perioada 1825-1940 este de circa 21 milioane persoane, într-o structura variata de la epoca la epoca. Aceasta emigraţie este continua pâna la începutul secolului a1 XX-lea, când se produce o "reîntoarcere" a ei din S.U.A. si o “redistri¬buire" spre Canada, Australia, Africa de Sud s.a.
Emigraţia germana formeaza un contingent de circa 6,5 milioane (1820-1930), cu intensitaţi maxime, îndeosebi la sfârsitul secolului a1 XIX-lea si începutul secolului al XX-lea. Ea cuprinde în primele faze, mai ales pe ţaranii Germaniei Orientale si Renaniei (zone cu o agricul¬tura slaba) sau pe mestesugarii ruinaţi de concurenţa marei industrii; în perioada anilor 1930-1940 emigraţia germana este dominata de refu¬giaţi politici (circa 400.000 persoane).
Înca din secolul al XVII-lea se afirma cu toata vigurozitatea emigra¬ţia scandinava. Ea cuprinde îndeosebi o serie de categorii de muncitori specializaţi, marinari, taietori de lemne etc.
Emigraţia franceza se afirma mai târziu decât cele menţionate anterior si cu o intensitate mai redusa. Ea cuprinde îndeosebi forţa de munca disponibila din regiunile periferice ale Franţei, regiuni mai slab dezvol¬tate, în acele timpuri, din punct de vedere economic.
Din cadrul Europei meridionale si orientale se remarca îndeosebi emi¬graţia italiana care se manifesta catre sfârsitul secolului al XIX-lea (în¬cepând cu anii 1880 pâna în 1928 circa 17-18.000.000 persoane). Ea s-a orientat fie spre ţarile vecine, fie spre ţarile de peste ocean (S.U.A., Ar¬gentina, Brazilia). Curentul cel mai activ pornea din Italia de sud, din regiunile cu regim latifundiar, bazat pe o agricultura extensiva.
Deosebit de activa a fost si emigraţia austro-ungara (circa 4,3 mil. persoane în perioada 1875-1914), cuprinzând îndeosebi ţarani saraci sau prigoniţi politici.
Amintim de asemenea emigraţia poloneza cu maximum de intensitate îndeosebi în perioada 1919-1939, când circa un milion polonezi s-au în¬dreptat spre America sau alte ţari ale Europei.
Traficul de sclavi din Africa se înscrie, de asemenea, în procesul mis¬carilor de populaţii. Comerţul cu sclavi a început în secolul al XV-lea în Africa occidentala si atinge punctul sau culminant la finele secolului al XV III-lea. Se apreciaza la circa 20 milioane numarul negrilor depor¬taţi pe plantaţiile de tutun, zahar, cafea din Brazilia si regiunea Caraibe. Un numar mare de negri au fost transportaţi, de asemenea, în celelalte ţari din America de Sud precum si în S.U.A.
Comerţul de sclavi a fost practicat de toate puterile coloniale. “Scla¬vagismul, afirma Kar1 Marx, este acela care a dat valoare coloniilor, coloniile sunt acelea care au creat comerţul lumii, comerţul din lumea întreaga este condiţia de existenţa a marii industrii. Astfel sclavajul este o categorie economica de cea mai mare importanţa”. Acest “fildes negru", provenit mai ales de pe coasta occidentala a Africii ecuatoriale, a fost debarcat in America (la Santo Domingo), la numai 10 ani de la ca¬latoria lui Co1umb. De atunci, cu o intensitate de neimaginat, a con¬tinuat, timp de mai bine de 50 ani, raspândindu-se în întreg continentul latino-american. În Brazilia ei au fost adusi pentru prima oara în anul 1532
În S.U.A., negrii sclavi au început sa fie adusi din anul 1619, fiind apreciat prin anul 1860 un numar total de aproximativ 4.000.000 per¬soane.
Dar emigraţia s-a orientat nu numai spre continentul Americii, ci si spre o serie de ţari din Europa sau Asia. Reţin atenţia, prin amploare si dimensiunile lor teritoriale, migraţiile din Africa spre Europa si mai ales spre Franţa, care în 1900 îsi deschidea frontierele. În 1954, numa¬rul "strainilor" atinge deja circa 1.000.000, iar mâna de lucru nord-afri¬cana se apropie de o jumatate de milion.
Negoţul cu sclavi negri a influenţat depopularea multor regiuni ale Africii. Numarul total a1 sclavilor negri a fost apreciat la 20.000.000; dar daca ţinem seama atât de faptul ca pentru a prinde un negru erau dis¬trusi alţi 3-4 negri, cât si de "pierderile" necalculate survenite în tim¬pul calatoriilor, atunci desigur ca pierderea Africii poate fi apreciata la mai mult de 80.000.000 persoane.
Din cadrul continentului asiatic se remarca îndeosebi emigraţia in¬diana, chineza si japoneza care de pe la mijlocul secolului al XIX-lea pâna în 1910 cuprindea circa 2,5 milioane emigranţi în afara continen¬tului.