1 Arta şi Ştiinţa
secolului XX

Ritmul rapid al schimbărilor din secolul XX a afectuat artele la fel de mult ca orice alt domeniu. Stilurile şi manifestările s-au urmărit una pe alta într-o succesiune rapidă, căci artiştii au încercat să-şi extindă aria de influenţă, inventând noi modalităţi, tratând noi subiecte, folosind noi tehnologii. Aceste încercări au fost amplificate de dezvoltarea comunicaţiilor, care au uşurat accesul publicului la operele de artă.
    Schimbările din modul de viaţă al oamenilor, care au adus mai mult timp liber pentru mulţi, în timp ce mass-media răspundea nevoilor lor, au avut un profund efect asupra artei. Unul din rezultate a fost separarea culturii populare de cea superioară. Au apărut noi forme, ale căror obiective priveau departe de acele ale artei superioare. Totuşi, spre sfârşitul secolului, mulţi artişti lucrând în moduri convenţionale au fost influenţaţi de cultura şi critica a adus cultura „superioară” şi cea „de rând” pe acelaşi plan.

    LITERATURĂ ŞI DRAMĂ
    Secolul a începur cu câteva schimbări în cele mai vitale curente literare. În poezie, scriitori ca francezul Guillamme Apollinaire şi americanul Ezra Pound au inventat noi forme şi au schimbat ideile scriitorilor despre cum ar putea fi poezia. Curente cum ar fi dadaismul şi suprarealismul au deschis noi lumi, prin modul lor de expunere în cuvinte şi imagini. Scopul romanului a fost de a semenea foarte mult extins. În timp ce mulţi romancieri continuă să srie despre fapte reale, în tradiţia predecesorilor lor din secolul XIX, ei au început să includă în lucrările lor toate aspectele vieţii omeneşti. Un scriitor, James Jozce, a extins mai mult ca oricare altul raza de cuprindere aromanului. Romanul său de cătătâi, Ulysses, a influenţat nenumăraţi autori de ficţiune de mai târziu.
    Ideea de „piesă de teatru bine scrisă” şi-a văzut roadele în secolul XIX, unii dramaturgi ai secolului XX, cum ar fi George Bernard Shaw, continuând în această tradiţie; însă alţii au vrut să ducă dramaturgia într-o noua direcţie. Mişcarea expresionistă germană a căutat o intensitate nouă a modului de exprimare a acţiunii; dramaturgul Bertold Brecht şi compozitorul Kurt Weill au adus comentarii sociale teatrului muzical; teatrul absurd francez a creat un simbolism evaziv; scriitori ca irlandezul Beckett au împărţit dramaturgia în cele mai de bază componente: teoreticianul francez Antonin Artaud a promovat „teatrul cruzimii”, în care vioenţa, spectacolul şi întâmplările religioase erau amestecate împreună într-o nouă şi puternică suprapunere.

    MUZICA
    Muzica, mai mult ca oricare altă formă a artei, a arătat cum curentul popular şi curentul mainstream s-au separat în timpul secolului XX. Compozitori de tradiţie „serioasă” au continuat să compună pentru ansamblurile clasice, dar mulţi alţii au abandonat noţiunea de tonalitate şi melodie care făcuse muzica clasică anterioară accesibilă unei largi audienţe.
    Între timp, o cultură populară înfloritoare a continuat să promoveze muzica accesibilă. Jazul, muzica negrilor americani a dat o nouă orientare.
Alte culturi au ales curând mijloacele sale de exprimare şi aceasta a putut să influenţeze o mulţime de stiluri populare care au erupt în a doua jumatate a secolului. Muzica populară a folosit de asemenea noile tehnologii. În primul rând ea a putut fi înregistrată, în mai multe formate – discuri de vinil, casete, compat discuri – putând fi mai uşor reprodusă. Compozitorii consacraţi erau faşcinaţi de noua tehnologie. În anii 1940 şi 1950 Karlheinz Stockhausen în Germania şi Perre Heun în Franţa au fost pionierii muzicii electronice: mai târziu Pierre Boulez şi-a înfiinţat centrul său din Paris, pentru a face cercetări în electronica şi acustica muzicii.

    ARHITECTURA
    Arhitecţii secolului XX au luat materialele secolului XIX, cum ar fi oţelul, şi le-au folosit pe o scară largă. Primul rezultat a fost apariţia zgârie-norilor. Arhoitecţi ca Le Corbusier au fost de asemenea promotorii construcţiilor sociale, proiectând noi oraşe care ar fi promovat un mediu de viaţă mai bun. Din păcate, puţine dintre aceste oraşe au fost construite aşa cum ar fi vrut arhitecţii.
    Şi totuşi în acest secol s-au construit clădiri ce au rezistat în timp – zgârie-norii din New York şi Chicago, proiecte de locuinţă ale lui JJP Oud, casa lui Frank Lloyd Wright din SUA. Arhitecţii din Germania au dezvoltat un stil specific numit Bauhause. Stilul a aparut în Weimar în 1919. Alungaţi din Germania nazistă, arhitecţii germani au luat cu ei în SUA stilul lor de modernism, unde acesta a devenit cunoscut ca Stilul Internaţional.

    ARTE VIZUALE
    După o clasificare clasică a formelor, începând cu fotografia şi prtretul clasic, artiştii secolului XIX au realizat unele din cele mai reale stiluri din istoria artei. Curente cum ar fi cubismul a dat o nouă formă socialismului, reflectănd imaginea ăi captând în acelaşi timp mai multe puncte de vedere. Alţi artişti au îmbrăţişat suprarealismul, folosind tehnici reale în a prezenta imagini fantastice sau din vise. Abstractul, abandonarea subiectului în întregime, a fost direcţia urmată de Rusia şi Olanda. Către sfârşitul secolului, stilul expresionism abstract a fost preferat de mulţi dintre cei mai proeminenţi artişti americani.
    De la ready-mades ale artistului francez Marcel Duchamp la mai recente lucrări conceptuale, mulţi artişti au incercat să-şi facă publicul să gândească, punând acest scop înaintea atracţiei „pur” vizuale. Artiştii au fost de asemenea deschişi către influenţa noilor mijloace de exprimare, folosindu-se de film şi vodeoclipuri.
    Fotografia s-a maturizat, dezvoltându-şi propriul limbaj, tehnici şi tehnoligii. Ea a devenit arta democratică a secolului, accesibilă tuturor şi folosită în comerţ ca orice altă formă de artă înaltă.

   
1 FILM ŞI TELEVIZIUNE
    Arta filmului a crescut o data cu secolul. Îmbunătăţirile tehnologice au adus sunetul, culoarea şi apoi aparent nesfârşite posibilităţi de efecte speciale.
    Dezvoltarea regiei şi a tehnicilor de interpretare potrivite filmării a dat filmului adevărata sa putere, dar dezvoltarea industriei de film în Hollywood, India şi Australia a oferit finanţarea necerasă răspândirii filmelor în întreaga lume.
    Filmul a devenit forma de artă tipică secolului. Televiziunea s-a născut în anii 1920 şi s-a dezvoltat în mod similar cu filmul devenind forma de artă ce şi-a găsit loc în fiecare casă. Puterea televiziunii constă în varietatea ei şi în capacitatea ei de a asigura informaţii – documentare, transmisii sportive şi ştiri – ce transmit evenimentele secolului pe măsură ce se întâmplă.
Dacă din punct de vedere al artelor secolului XX este caracterizat de o serie întreagă de crize, în ceea ce priveşte ştiinţa, situaţia este cu totul alta. Aceasta şi pentru faptul că nici o perioadă din istoria omenirii nu a fost atât de dependentă de ştiinţele naturii ca secolul XX. Dacă în 1910, oamenii de ştiinţă din Europa occidentală erau, probabil, în număr de circa opt mii, la începutul anilor 1990 numărul lor era estimat la circa cinci milioane de persoane.
O caracteristică a ştiinţei secolului XX este faptul că ea a încetat să mai fie eurocentrică. Din anii 1930 producându-se un transfer al centrului de gravitate al acesteia în SUA, unde a şi rămas. Între anii 1900 şi 1933 numai şapte premii pentru ştiinţă fuseseră acordate SUA, iar între 1933 şi 1970, numărul acestora a fost de şaptezeci şi şapte. După 1945 şi alte centre de cercetare independente se afirmă: Canada, Australia, Argentina, Noua Zeelanda, Africa de Sud. În acelaşi timp, afirmarea oamenilor de ştiinşă neeuropeni, mai ales a celor din Asia de Est şi din subcontinentul indian a fost izbitoare. Cu toate acestea, la sfarşitul secolului, sunt încă zone ale globului care au generat puţini oameni de ştiinţă: Africa şi America Latină.
Frapant este faptul că o treime din laureaţii asiatici ai premiilor Nobel pentru ştiinţă nu apar sub steagul ţării lor de origine, ci sub cel american. (Dintre laureaţii americani douazeci şi sapte sunt prima generaţie de imigranţi). Într-o lume tot mai globalizată a avut loc şi are în continuare loc un proces de concentrare a ştiinţelor în relativ puţine centre, care dispun de resurse adecvate pentru dezvoltarea lor, mai ales în SUA şi unele state occidentale: Germania, Anglia, Franţa. Creierele lumii au fugit din Europa din motive politice (în perioada anilor 1930 – 1990), s-au scurs din tările sărace spre cele bogate din motive economice. În anii 1970 si 1980, tările dezvoltate au cheltuit aproape trei sferturi din sumele alocate pe plan mondial pentru cercetare şi dezvoltare, în timp ce statele sărace (în curs de dezvoltare) nu au cheltuit mai mult de 2-3%. Într-o lume democratică şi populistă, oamenii de ştiinţă sunt o elită, concentrată în relativ puţine centre subvenţionate.
Faptul că secolul XX s-a bizuit foarte mult pe ştiinţă nu trebuie prea mult argumentat. Tehnologia bazata pe teoria ştiinţifică avansată şi pe cercetare a determinat "boom"-ul economic din lumea dezvoltată. Fără ştiinţa genetică, India şi Indonezia nu ar fi putut produce suficientă hrană pentru populaţia lor în plină explozie demografică. La sfârşitul secolului biotehnologia a devenit un element important atât în agricultură, cât şi în medicină.
Descoperirea fusiunii nucleare, a teoriei moderne a computerelor, a laserului, a structurii ADN-ului, a transmiţătorului fac din secolul XX o perioadă de maximă înflorire a ştiinţei. Aceasta a devenit indispensabilă si omniprezentă – pentru că până şi cele mai uitate colţuri ale lumii cunosc radioul cu tranzistori şi calculatorul electronic.
O problemă de mare actualitate este aceea a raportului dintre dezvoltarea ştiinţei şi consecinţele acesteia asupra Pământului ca habitat al organismelor vii. Cu alte cuvinte se pune problema stabilirii unor limite practice şi morale ale cercetării ştiinţifice. Aceasta datorită unor pericole reale sesizate şi semnalate opiniei publice în ultimul sfert de veac.
 Este vorba de distrugerea stratului de ozon din atmosfera pământului de către fluorcarbon ( utilizat în refrigerare şi la sprayuri), apariţia "efectului de sera" adică încalzirea necontrolabilă a temperaturii pământului din cauza gazelor produse de om; moralitatea reproducerii umane în eprubetă şi a clonării umane, etc.
Analiza evoluţiei dezvoltării culturii ştiinţifice ne face să afirmăm că după explozia primei bombe nucleare din 1945, ştiinţa devine parte componentă a conştiinţei comune şi nu poate exista nici o indoială cu privire la faptul că secolul XX a fost un secol în care ştiinţa a transformat şi lumea şi cunoştinţele noastre despre ea.
Vorbind despre ştiinţa secolului XX nu putem să nu semnalăm faptul că au existat momente de politizare a acesteia. Au existat doua tipuri de regimuri politice care s-au amestecat în cercetarea ştiinţifică, fiind amandouă interesate la maximum de progresul tehnic nelimitat. Într-unul din cazuri, de o ideologie care se identifică cu ştiinţă şi salută cucerirea lumii prin raţiune şi experiment. În modalităţi diferite, atât naţional-socialismul german, cât şi stalinismul sovietic au respins ştiinîa, deşi au folosit-o în scopuri tehnologice. Apogeul perioadei ştiiţei politizate a fost atins în timpul celui de-al doilea razboi mondial, când savanţii au fost mobilizati sistematic în scopuri militare. În mod tragic, razboiul nuclear a fost un produs al antifascismului deoarece au fost convinşi savanţii fizicieni să accepte să lucreze la elaborarea bombei atomice. În acelaşi timp, razboiul a convins în cele din urmă guvernele că alocarea unor resurse impresionante pentru cercetarea ştiinţifică era necesară, ba chiar esenţială pentru viitor.
În a doua jumatate a secolului ştiinţa a devenit mai politică în zona de influenţă sovietică a globului. Oamenii de ştiinţă sovietici erau consideraţi de către elitele comuniste mai importanţi decât omologii lor occidentali întrucât în conceăţia acestora doar ei puteau face ca o ţară mai puţin dezvoltată ca URSS să poată înfrunta o superputere ca SUA. Aşa se explică şi faptul că ei au reuşit să facă ca Uniunea Sovietică să depăşească pentru un timp Occidentul în cea mai înaltă dintre tehnologii, cea a spaţiului cosmic. Primul satelit artificial (Sputnik, 1957), primul zbor spaţial al unui barbat şi al unei femei (1961, 1963) şi primele ieşiri în spaţiu au aparţinut, toate, ruşilor. Situaţia s-a schimbat radical în deceniile urmatoare în favoarea S.U.A.
Dezvoltarea ştiinţei în secolul XX s-a realizat şi datorită faptului că majoritatea statelor au sprijinit-o. Dar guvernele nu au fost şi nu sunt interesate de adevărurile ultime, ci de adevarul instrumental. În cel mai bun caz, ele pot sprijini cercetarea “în sine” fiindcă s-ar putea ca într-o zi să dea ceva folositor sau din motive care ţin de prestigiul naţional (premiul Nobel). Acestea au fost fundamentele pe care s-au înalţat şi au înflorit cercetarea şi teoria ştiinţifică, prin care secolul XX poate fi considerat ca o epocă a progresului uman şi nu în ultimul rând a tragediei umane.
Secolul al XX-lea a fost denumit “secolul scurt”. Probabil că aşa pare, dar acest secol a fost plin de incidente, fragmentat de conflicte şii accelerat de revoluţia în domeniul artei şi a ştiinţei.

    Bibliografia: “Istoria ilustrată a secolului al XX-lea” – Editura Aquila