1  Romanitatea românilor în viziunea istoricilor




Romanitatea este elementul esenţial al identităţii lingvistice şi culturale ale poporului român, asemenea altor popoare ale Europei ( italieni, francezi, spanioli, portughezi), românii vorbesc o limba romanică formată pe baza latinei populara vorbite în Imperiul Roman.
Geto-dacii reprezintă aripa nordica a tracilor  - triburile geto-dacice au fost unificate de Burebista (82-44 ÎH), ajutat de marele preot Deceneu. După moartea acestuia, statul a fost refăcut de Decebal (87-106 dH). El a stabilit capitala la Sarmizegetusa.
În urma războaielor cu romanii (101-102) (105-106), conduşi de Traian, Dacia va fi cucerită şi transformată în provincie romană. Din anul 106, începe romanizarea oficială a Daciei la nord de Dunăre care durează pană în anul 271.
În acest an împăratul roman Aurelian, retrage armata şi administraţia de la sud de Dunăre. Din 271, romanizarea a continuat dar pe cale neoficială.
Romanizarea -  procesul istoric complex prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii încât duce la înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină. Limba română este o limbă neo-latină. La formarea acesteia, au contribuit trei elemente:
-    substratul geto-dacic (160-170 de cuvinte cu 1400 derivate)
-    substratul latin (60-70% din vocabularul limbii române)
-    adstratul slav ( 10-15% din vocabularul limbii române)
Există diferite  -  dialecte ale limbii române:  - vorbit pe întregul teritoriul
României dar şi în       comunităţile româneşti din  ţările vecine
  - dialecte sud-dunărene – aromân, istro-aromân, megleno-
   român
         
-  graiuri româneşti – moldovenesc, muntenesc, oltenesc,       
maramureşean, argeşean, ardelean



1 Precizarea istoriei române:
-    Antichitatea – până în secolul IX
-    Evul Mediu – secolul IX – 1821
-    Epoca Moderna – 1821 – 1918
-    Epoca contemporană – 1918 – în zilele noastre

Domnitorii Medievali

    La sfârşitul secolului al XIV lea, imperiul otoman, ajunsese pe linia Dunării. Ţările române, deveneau la rândul lor, obiect al expansiunii otomane care  îşi propunea să ajungă prin Belgrad şi Viena, in inima Europei. În anumite momente, imperiul otoman a încercat să transforme Ţările Române în paşalâcuri ( provincii turceşti), însă pentru turci s-a dovedit mai profitabil să păstreze autonomia ( libertate doar pe plan intern) spaţiului românesc.
    Ţările Române, au folosit în luptele cu turcii, tactica pământului pârjolit, iar strategia utilizată a fost una defensivă.

    Mircea cel Bătrân -  1386 – 1418 – Ţara Românească, a avut tactică defensivă. În 1395 – sultanul Baiazid I, face o expediţie în Ţara Românească pentru cucerirea acesteia. Lupta se dă la Rovine încheindu-se cu victoria lui Mircea. Consecinţele luptei au fost: organizarea primei coaliţii împotriva turcilor, iniţiată de regele Ungariei şi cu participarea altor state creştine – cruciadă – lupta creştinilor contra musulmanilor.

    Vlad Ţepeş – 1448, 1456-1462, 1476 – a avut tactică ofensivă. În 1459 – refuză plata tributului către turci; în 1460 – încheie o alianţă cu regele Ungariei – Matei Corvin; între 1461-1462, organizează o campanie în sudul Dunării. Consecinţele : - imperiul Otoman, întreprinde o campanie de pedepsire cu forţe net inferioare. Vlad Ţepeş aplică tactica pământului pârjolit; în 1462 are  loc atacul de noapte împotriva taberei otomane, în apropiere de Târgovişte – victoria lui Vlad Ţepeş fiind de scurtă durată, deoarece nu primeşte ajutorul promis de Ungaria; îşi pierde tronul fiind arestat şi închis la Buda.