1 Introducere
In lucrarea de fata am căutat sa arat cum au trăit si cum au acţionat in anumite împrejurări diferite personalitati ale istoriei, artei sau ştiinţei, cu scopul de a oferi o mai buna cunoaştere a acestora sub toate aspectele, ca si cauzelor care au justificat unele atitudini sau evenimente istorice.
Viata este un mozaic de fiinţe, personalităţi si moravuri diferite: nu trebuie sa ne mire vecinătatea unora cu a altora, chiar coexistenta in acelaşi individ a unor trăsături contradictorii. Rezultanta este tocmai personajul ce ne retine atenţia. Daca nu ar fi aşa, nu ar mai exista nici „personajul”!
Nu am intenţionat sa judec nici un personaj expus in aceasta lucrare ci doar sa fiu nepărtinitoare, sa înţeleg si sa prezint adevărul aşa cum ne-a fost lăsat noua de înaintaşii noştii. Sa judeci, afirma Andre Malraux,  „înseamnă sa nu înţelegi, pentru ca, daca ai înţelege, n-ai mai putea judeca”.

Carol al VI-lea
Pare surprinzător faptul ca istoricii nu s-au preocupat mai mult de caracterul aberant al regelui Franţei, Carol al VI-lea. A domnit patruzeci si doi de ani (1380-1422), fiind considerata una din cele mai lungi domnii din istoria Franţei. Boala psihica de care a suferit, insa a avut efecte asupra întregii tari; din aceasta cauza tot ce a întreprins predecesorul sau nu a durat si Franţa a fost antrenata pe panta unei căderi periculoase.
Nebunia regelui, latenta oarecum pana in 1392, a fost ascunsa cu mare grija de anturajul sau, dar aceasta stare nu a putut dura la nesfârşit, astfel încât in cele din uram adevărul a ieşit la iveala. Cauza si originea nebuniei lui Carol ar trebui, se pare, căutate in studiul ascendenţilor săi direcţi. Mama sa Jeanne de Bourbon, care se căsătorise cu varul sau, Carol al V-lea, ar fi avut ea însăşi un acces de nebunie in 1373, care a durat mai multe luni. Se pare ca boala se moştenea pe linie directa.
Cat priveşte nebunia lui Carol aceasta îmbrăca o forma caracteristica: schizofrenia paranoida. Începând din anul 1405, nebunia regelui a luat proporţii din ce in ce mai mari, iar perioadele de remisiune s-au făcut tot mai rare. Carol refuza toate îngrijirile medicale iar in privinţa murdăriei din camera sa si a lenjeriei sale pe care nu o schimbase de cinci luni se relata ca: „deja murdăria si transpiraţia făcuse sa apară abcese pe unele parţi ale corpului si era tot ciupit de purici si păduchi, care i se cuibăriseră in vesmintele pe care nu vroia sa le lepede cu nici un chip.”
De asemenea se mai spune despre el ca uneori uita de propria sa persoana, uita faptul ca era rege, susţinea cu îndărătnicie ca nu se numea Carol si ca nu suporta florile de crin emblema regalităţii franceze, dar in ciuda acestor lucru nici un alt rege al Franţei nu a fost mai iubit si mai adorat pe timpul vieţii si după moarte decât acest sărman nebun încoronat!

Elisabeta I a Angliei
Pe drept cuvânt se poate spune despre Elisabeta I ca a reprezentat o figura singulara in istorie.
Sa născut la Grenwich (1533), a fost regina a Angliei si a Irlandei intre anii 1558-1603. Elisabeta era fiica lui Henric al VIII-lea si a Annei Boleyn, cea de-a doua din cele sase soţii avute de acesta. Ea nu a avut parte de o tinereţe fericita: avea trei ani când tatăl sau a ordonat sa-i fie decapitata mama învinuind-o de adulter si treisprezece ani când i-a murit tatăl. De la părintele sau a moştenit cruzimea si inteligenta, iar de la mama sa, o nevoie maladiva de adulare. Ajunsa regina, s-a dovedit nu numai de o energie neobişnuita, ci se extrem de autoritara, restabilind anglicanismul ca religie oficiala. A ordonat execuţia Mariei Stuart si a contelui de Essex, manifestând din plin cu acest prilej cruzimea tatălui sau.
Elisabeta I a rămas toata viata sa o celibatara indaratnica, deşi constituia la vremea aceea cea mai buna partida din Europa si a fost cerut in casatorie de aproape toţi prinţii si regii domnitori ai apusului. Dar, după  cum prea bine se ştie, nu si-a pus niciodată inelul de logodna pe deget!
Era o erudita si s-a străduit neobosit sa se instruiască, sa invete, sa ştie cat mai mult si din cat mai multe domenii.
Numeroşi medici si istorici din toate timpurile au încercat sa elucideze misterul reginei supranumita „femeia fara bărbat”. De altfel ea insasi si-a compus un epitaf arătând ca „a murit fecioara, aşa cum a trăit întreaga-i viata”. Or, aproape toate mărturiile contemporane atesta ca aproximativ după patruzeci de ani a manifestat o senzualitate exacerbata, moştenita probabil de la ambii părinţi: -frenezia de la  Anna Boleyn si cruzimea de la Henric al VIII-lea. A avut toata viata numeroşi curtezani, dar nu se ştie caţi dintre aceştia i-au fost cu adevărat amanţi. Unul dintre aceştia, despre care se spune ca i-ar fi fost si partener, a fost contele de Essex, care avea douăzeci de ani pe când ea trecuse de şaizeci!
După multe cercetări si dezbateri doctorii au ajuns la concluzia ca Elisabeta a avut o personalitate ciclotimica si ca  a suferit de o psihoza maniaco-depresiva.


Christina- enigmatica regina a Suediei

In şirul lung de capete încoronate care s-au perindat din cele mai vechi timpuri in istorie se detaşează o figura insolita: este vorba de regina Christina a Suediei.
Atitudinea ei de regina, investita cu răspunderi mari, care apăsau greu pe umerii săi fragili de tânăra femeie, se remarca printr-o serie de fapte, de contradicţii si enigme, unele reale, altele probabil născocite.
De mica, se anunţase ca un copil precoce, mai apoi s-a dovedit însetata de cunoaştere, detaşându-se net de cei din jurul sau; a refuzat cu îndârjire sa se mărite si in final a abdicat de la putere.
Christina a fost fiica lui Gustav al II-lea Adolf care a fost o figura reprezentativa in istoria Suediei si chiar a Europei. Si-a petrecut mai aproape toata viata in tabere militare purtând o serie de războaie lungi ce urmăreau centralizarea statului.
Firul vieţii lui Gustav Adolf s-a curmat brusc la vârsta de numai treizeci si opt de ani, fiind ucis in lupta de la Lutzen. A lăsat in urma sa amintirea unui genial comandant militar, o tara săraca din cauza războaielor si ca succesor la tron o fata: Christina-Augusta. Împlinise abia sase ani când si-a început meteorica-i domnie. Aşa cum se obişnuia, pana la majorat, răspunderea conducerii a fost încredinţata unui consiliu de regenta desemnat de cinci mari demnitari, printre care se număra si Axel Oxenstiern, un bărbat capabil si viteaz, ce se va face remarcat prin calităţile sale cu totul ieşite din comun.
Presimţindu-si parca sfârşitul care se apropia, Gustav Adolf a declarat-o moştenitoare pe Christina inca de pe vremea de când avea un an. Pentru a las un demn urmaş la tron, regele a ţinut sa nu precupeţească nici un efort ca sa-i ofere o educaţie pe măsura. Conştient de faptul ca nu se putea ocupa direct de instruirea fiicei sale, regele a lăsat-o in grija sorei sale Caterina. Alegerea nu s-a dovedit a fi greşita, iar cunoştinţele i-au fost predate de erudiţi ai timpului. Astfel, teologul Johannes Matthiae a iniţiat-o in teologie, greaca, latina, limbi moderne si literatura clasica. Eleva s-a dovedit la inaltimea maestrului, prinzând repede gustul cititului; in plus a invatat singura italiana si spaniola.
Când grijile domniei au început s-o împovăreze, pregătirea politica si-a aflat-o de la Axel Oxenstiern, care intre timp fusese inaltat la funcţia de cancelar. Despre capacitatea ei intelectuala se dusese vestea in tot regatul. Inca din 1640, tânăra regina Christina se interesa in mod constant de treburile politice, de mersul războiului dus de armata tarii sale, aflate sub conducerea destoinicului cancelar Axel Oxenstiern. Ii plăcea îndeosebi sa primească ambasadori, conversa cu ei si ii uimea prin erudiţia sa si spiritul sau pătrunzător. La vârsta de 16 ani asista la şedinţele Consiliului de regenta având o participare tot mai activa prin intervenţiile sale si chiar implicându-se in efectuarea unor sarcini. Nu a fost o surpriza pentru nimeni ca la 17 decembrie 1644, Christina proclamându-se majora, a luat in propriile sale mâini frâiele conducerii.
Regina Christina, deşi crescuta in spiritul si atmosfera sobra si modesta a părinţilor săi, a făcut o întoarcere de o suta optzeci de grade: si-a propus sa duca o viata intr-o bogatie ostentativa! A fost o mare amatoare de opere de arta, si  le-a procurat pe orice cale. Regina, înconjurata de favoriţii săi, a dus o viata libertina, intr-un lux ostentativ, necunoscut si fara egal in viata severilor nordici, obişnuiţi sa înfrunte vicisitudinile unei naturi aspre si neprietenoase.
Intr-o vreme când starea de război era privita ca normala, o femeie nu putea conduce totuşi cu aceeaşi eficienta ca si un bărbat, si deci regina era nevoita sa se căsătoreasca. Mandra, bănuitoare si irascibila a refuzat sa se căsătoreasca in ciuda faptului ca la mana sa au existat pretendenţi care ar fi făcut sa pălească de invidie orice prinţesa din Europa.
Abdica de la tron in anul 1654 si pleacă spre sud ducând cu ea un număr foarte mare de obiecte si având o suita numeroasa. Primul popas a fost la Bruxelles unde se converteşte la catolicism. De aici a plecat la Roma unde a fost atât de impresionata de papa Alexandru ca i-a adăugat numele la al sau devenind Christina-Alexandra. De aici pleacă in Franţa unde este primita cu mare fast. Dorul de meleagurile natale o va duce de doua ori in Suedia. Moare la vârsta de 63 de ani si corpul ii este aşezat in Catedrala Sfântul Petru din Roma.
După expunerea vieţii sale, se poate spune ca regina a fost o personalitate isterica atinsa de dromomanie. Boala i s-a declanşat in perioada imediat următoare pubertăţii, accentuându-se cu vârsta, motiv pentru care a fost probabil nevoita sa abdice. Se regăsesc la Christina trăsăturile ce alcătuiesc psihologia unui actor care interpretează in viata de toate zilele un anumit rol, urmărind sa convingă, sa uimească, sa stârnească admiraţia. Regina, înconjurata de favoriţii săi, a desfăşurat o viata de lux ostentativ, necunoscut si fara egal in viata popoarelor nordice, urmărind sa rivalizeze cu Curţile europene.
Realitatea este ca, dornica de libertate si repugnându-i responsabilitatea conducerii, nu a pregetat sa abdice si sa peregrineze prin Europa.

George Washington (1732-1799)

Cel mai celebru dintre preşedinţii americani, general si om politic, devenit primul preşedinte al Statelor Unite (1789-1797), avea o fire anxioasa, fiind in permanenta obsedat de starea sanatatii sale; se spune chiar ca ar fi murit luându-si pulsul. Maxilarele ii erau deformate si tot timpul a avut probleme cu dinţii, astfel incat in cele din urma a fost nevoit sa-si pună dinţi falşi dintr-un lemn tare. Pieptul ii era convex si avea tulburări respiratorii. In ultimii doi ani ai vieţii reumatismul de care suferea s-a exacerbat atât de puternic incat ii imobilizase aproape complet mâinile.
Starea precara a sanatatii sale nu l-a împiedicat totuşi, după ce i-a învins pe englezi, sa reorganizeze noul guvern independent, sa restabilească situaţia financiara a tarii si sa trateze intr-un mod strălucit cu indienii.
George Washington a suferit de sindromul Alzheimer. Acesta este opinia celebrului istoric dr. Riley Woodhoc menţionata in cartea: Zile întunecate la Mt. Vernon. In ultimele zile ale vieţii sale, Washington era umbra tragica a celui ce fusese. Nu putea nici măcar sa-si lege singur şireturile de la pantof. Jurnalul personal si scrierile intime ale soţiei sale dezvăluie faptul ca preşedintele era cu mintea rătăcita. In 1799, la 67 de ani, când a murit, era grav afectat de sindromul Alzheimer.
In acele timpuri nu s-a pus diagnosticul, deoarece nu era cunoscuta aceasta maladie. Abia in 1906 – adică 107 ani după moartea lui a fost descoperita aceasta boala. Mai alarmant este faptul ca preşedintele manifesta simptome ale bolii inca din 1777. Deşi era un lider remarcabil, deosebit de dotat, Washington era foarte inconsecvent.

Abraham Lincoln (1809-1865)

Se ştie ca a suferit de tuberculoza si de o stare depresiva cronica. Din cauza ultimei, se spune ca, in ziua casatoriei sale, ar fi fugit de acasă si s-ar fi ascuns; când in cele din uram, cu mare greutate, prietenii l-ar fi găsit, era pe punctul de a se sinucide. Daca John Wiljes Booth nu l-ar fi asasinat, medicii presupun ca ar fi murit in urma complicaţiilor date de boala Marfan care afectează mai multe organe vitale.

Dwight Eisenhower (1890-1969)

Cel de-al treizeci si patrulea preşedinte al Statelor Unite, generalul Dwight Eisenhower, era, in 1952 comandantul suprem al forţelor N.A.T.O. Susţinut deopotrivă de republicani si de democraţi, la 16 aprilie se instalează la Casa Alba, fara sa fi visat vreodată la aceasta înalta funcţie. Nu era genul sau.
Considerând-o ca o sarcina, a acceptat-o. Fire echilibrata, sobra, avea răbdarea unui elefant, capacitatea stoica de a primi loviturile fara sa se clintească si mai ales o inclinare către compromisuri, calitati ce nu pot fi trecute uşor cu vederea. Având o educaţie aleasa, convins de perceptele religioase fara a fi bigot, si-a făcut o dogma politica din invatatura biblica: „Cine scoate sabia, de sabie va pieri”.
Misiunea ce-i va fi încredinţata nu era câtuşi de puţin uşoara. Moştenirea lăsata de predecesorii săi, Roosvelt si Truman, tradusa prin douăzeci de ani de guvernare democrata, însemna datorii imense. Conflictul coreean, efortul militar datorat si dezvoltării fortei nucleare, epuizaseră rezervele tarii. In plus pe plan intern, trebuie sa facă fata lui Mac Arthur si McCarthy, doua personalitati incomode, rupte de realitate si de mersul istoriei. I-ar fi fost greu si unui politician, cu atât mai mult unui om lipsit de experienţa politica. Eisenhower a învins toate greutăţile, in ciuda vârstei sale: avea şaizeci si doi de ani!
Organizator excelent, dotat cu o forţa de munca puţin obişnuita, capabil de a înţelege si de a se orienta repede si de a lua o decizie si de a o urmări pana la capăt, preşedintele Eisenhower a înregistrat succese demne de invidiat si, mai ales atât de necesare Statelor Unite intr-o perioada critica.
Coincidenta nefericita, inca din primele zile de la instalarea sa ca preşedinte au debutat nişte dureri atroce abdominale, atât de puternice ca abia se mai putea tine pe picioare. După un consult amănunţit s-a stabilit ca suferea de boala Crohn sau ileita. Aceasta se manifesta prin îngroşarea mucoasei peretelui intern al intestinului gros, ce poate duce la ocluzia intestinului. In 1953, boala fiind la început, s-a considerat ca nu era justificata operaţia. După trei ani, alte tulburări, mult mai serioase din cauza hipertensiunii, au început sa se manifeste: dureri de cap si ameţeli puternice. Ameninţat de arterioscleroza, renunţa la fumat, deşi ani de zile fumase zilnic doua pachete si chiar mai mult.
Alimentele ii sunt administrate sub control, grăsimile de orice fel fiindu-i excluse. Cu toate aceste masuri draconice, in cursul anului 1955 tensiunea atinge valori alarmante. La 25 septembrie, in timpul nopţii face primul infarct. Este transportat la spitalul Fitzsimons. Cu acest accident debutează etapa finala, marcând declinul sanatatii preşedintelui. In noaptea de 7 iunie 1956 boala Crohn atinge apogeul: ocluzie intestinala. Şansele de scăpare: unu din sase. Operaţia nu mai poate fi amânata.
La 25 noiembrie 1957, imediat după masa, este doborât de un atac cerebral. Nu mai poate vorbi. De fapt avea greutati in vorbire de câteva zile. I-si revine reluându-si activitatea. Intre 1960-1969, medici îl considera de paisprezece ori mort din punct de vedere clinic. Suferă o noua operaţie la intestine, din cauza ocluziei ivite intempestiv. Mai mult prezintă violente colici hepatice; este operat si i se extrage vezica in care se găsesc şaisprezece calculi biliari.
Sfârşitul nu este departe: o insuficienta cardiaca globala se instalează ireversibil si la 28 martie 1969, inima ii cedează definitiv. Ideea unui transplant cardiac a fost găsita de familie ca lipsita de logica…

Lyndon Johnson (1908-1969)

Ajuns din cauza unei intamplari nefericite preşedinte al Statelor Unite, Lyndon Johnson a fost o personalitate controversata. Temperament vulcanic, se comporta ca un adevărat suveran, vorbind cu cei din jurul sau intr-un limbaj colorat. Întreaga sa atitudine, dezvăluita acum publicului este incredibila.
Fire dispreţuitoare, profera cu uşurinţa imprecatiuni si avea mania sa fie filmat continuu, chiar atunci când plonja gol obligându-si oaspeţii sa facă la fel, in piscina Casei Albe. Nonşalanta sau… altceva! Isi scărpina pe sub camasa burta si primea consilierii in cele mai insolite ipostaze. Orbit de putere, Johnson nu-si da seama ca a depăşit de mult limitele unei decente elementare. Isi umileşte colaboratorii si, mai ales, isi exprima neîncrederea in ei, manifestând o inclinaţie bolnăvicioasa de a-i tortura moral. De aici pana la a pune la cale in S.U.A., interceptarea convorbirilor telefonice, e un pas. Si-l face. Nu reuşeşte sa-si domine îndoielile, luând hotărâri in ultimul moment.
A fost măcinat de impulsuri necontrolate si accese maniace. Vorbea mult, pe un ton monocord, repede, cu un debit surprinzător. Nu ştie sa-si facă prieteni, iar pe cei pe care ii mai avea l-au parasit cu toţii. In 1968 se decide sa abandoneze politica, si se retrage la ranch-ul sau, unde după mai multe infarcte moare peste un an.

Richard Nixon

A fost comparat cu Ianus, de-a lungul întregii sale cariere politice nefăcând altceva decât sa-si ascundă jocul si sa privească pe furiş la alţii.
Caracterul lui Nixon trebuie sa fie explicat, spun psihanaliştii, in copilăria sa, in sărăcia si viata dusa pana la o anumita vârsta, plina de privaţiuni. Astfel se naşte in sufletul copilului un sentiment de ura fata de toate sistemele, câteodată chiar fata de toti oamenii.
Pe tatăl sau îl acuza, facandu-l responsabil de sărăcia cunoscuta in copilărie, iar pe mama sa o respecta, mergând pana la a se identifica cu ea. Este doar cea care tine casa. In naivitatea sa de copil, isi imaginează ca este preferatul ei; dar se inseala. Mai avea un frate, Harold. Bolnav de tuberculoza – boala de  care va sucomba in cele din urma – mama sa Hannah pleacă departe de casa, in căutarea unei slujbe, pentru a-si îngriji copilul care se stingea văzând cu ochii. Richard este gelos.
După dispariţia fratelui sau, întreaga afecţiune a mamei sale se revărsa din nou asupra sa. Pe acest fundal extrem de complex apare un element nou: dorind sa-i insufle o rigoare morala cu ajutorul credinţei, Hannah îl duce ce regularitate la biserica. Si daca poveţele recomandate pot fi sintetizate in cuvintele „umilinţe, slăbiciunea, nevoile trebuie combătute”, Richard in mintea lui frageda le interpretează in felul sau: „foloseşte toate mijloacele pentru a le face fata”. Ca urmare, Richard Nixon devine un om ascuns, închis in el, un introvertit. Astfel, ne explicam caracterul sau.
Acest germene de personalitate va evolua in adolescenta in aceeaşi direcţie, datorita împrejurărilor. In timpul studiilor are de întâmpinat nenumărate obstacole si este nevoit sa facă fata unor greutati de tot felul. Pentru a le surmonta, Richard lupta cu armele sale favorite, care ii aduc porecla de „Tricy-Dick” adică „Richard şiretul”. Personalitatea ii este d acum formata; ajuns la apogeul carierei sale – de la un birou de avocatura, in fotoliul prezidenţial – nu va face altceva decât sa-si practice, ori de cate ori va fi cazul, metodele verificate si care i-au adus succes: intrigi, calomnii, lovituri sub centura, etichetarea adversarilor, intr-un cuvânt o strategie de a-si insela adversarii, metode puse in slujba unui singur tel: interesul sau personal.
Personalitate ambigua, plin de febrilitate, căuta legături la polul opus. Meticulos pana la manie, având in fata scopul propus, isi controlează si modelează gesturile si vocea pentru ca cel mai neînsemnat discurs. Are totuşi un handicap: ii este teama de mulţime. Are fobie de oameni. Treptat maladia de care suferea, psihonevroza, devine tot mai evidenta. Tulburările de comportament sporesc. Discuta ore întregi, o adevărata logoree, cu adjuncţii săi despre cele mai neînsemnate lucruri. Se izolează complet, interpunându-se intre el si restul Statelor Unite o superechipa de agenţi si personaje gata sa execute orice. Nu isi iubea poporul, poate chiar îl ura. Cum se poate explica altfel dezvoltarea serviciilor secrete pentru controlarea inamicului intern, pentru spionarea tarii. Un alt simptom: daca Johnson cerea sa fie filmat, Nixon voia sa fie înregistrat absolut totul, de la decizii politice pana la fapte banale. In seifurile de la Casa Alba se acumulau pe zi ce trecea, sub presedentia sa, kilometri de banda magnetica.
Dezaprobat de propriul sau popor in urma afacerii Watergate, demisionează la 9 august 1974, retrăgându-se la San Clemente. Va mai reveni in viata politica pentru a îndeplini, pe linie de stat sau pe cont propriu, unele misiunii in diverse tari. Un ultim amânunt: întotdeauna intrigile si inselaciunile ii reuşiseră, cu excepţia celei din urma, care, din cauza extinderii nevrozei ce i-a întunecat judecata, i-a provocat căderea.

Vladimir Ilici Ulianov – Lenin (1870-1924)

Vladimir Ilici s-a născut la Simbirsk in 1870. Tatăl sau, Ulianov, era inspector şcolar si s-a străduit sa ofere copiilor săi o educaţie aleasa. Cei doi băieţi insa au fost atraşi de ideile revoluţionare socialiste ce se răspândeau in tara tot mai mult.   
Fratele mai mare a lui Ilici este arestat, judecat si condamnat la moarte prin spânzurare. Efectul asupra lui Ilic iese imens: paraseste studiile Facultăţii de Drept si se dedica activităţii revoluţionare luându-si porecla de „Lenin”, adică „omul de pe Lena”, fluviu pe malurile căruia isi va petrece o perioada din tinereţea sa ca si deportat politic. Dotat cu talent oratoric si cu o imensa capacitate de munca, a studiat enorm. După un exil in Elveţia, se întoarce in tara in noaptea de 3 aprilie 1917 la Petrograd si conduce revoluţia din octombrie 1917.
In 1919, pe când se retrăgea de la un miting ţinut la o uzina de langa Moscova, o opozanta, Fanya Kaplan, a tras doua focuri de revolver in el. Proiectilele de plumb au pătruns in umăr si in braţ. Medicii au găsit de cuviinţa ca ar fi prea riscant sa le extragă.
Activitatea epuizanta a sfârşit prin a-si face simţite efectele. Paloarea fetei, cearcanele accentuate si mai ales oboseala nu au scăpat neobservate celor din preajma sa. Secretarele, dar mai ales colaboratorii săi, l-au surprins nu o data in biroul sau aflat intr-o stare de prostatie. Când se retrăgea in apartamentul sau din Kremlin, putea fi văzut mergând împleticindu-se si sprijinindu-se de ce avea la indemana. Răul a început sa progreseze si hemoragii minuscule au început sa se producă in creier. Rezultatul: maladia Alvarez.
Are durei violente la cap, nu poate dormi. Vomita des si simte dureri difuze in abdomen. Isi pierde chiar graiul. Este chemat profesorul german Vorster care prognostichează un final apropiat si sumbru. La 26 mai 1922 un atac cerebral urmat de coma. Un cheag de sânge a obturat o artera si ca urmare i-a paralizat partea dreapta a corpului.
In iulie starea sanatatii se ameliorează văzând cu ochii si in octombrie este in măsura sa-si reia o parte din activitatea sa. Dar boala este prea grava si la 12 decembrie al doilea atac cerebral îl doboară, pe când se afla la birou. Paralizia nu o depaseste ca efecte pe precedenta. Dar nu se mai reso9arbe si Lenin este condamnat sa stea intr-un fotoliu. Nu poate sa scrie, ci doar sa dicteze, cuvintele fiind pronunţate cu destula greutate. La 9 martie cel de-al treilea atac îl zdrobeşte si mai mult. Nu mai poate vorbi deloc. La 15 mai isi pierde cunoştinţa complet. Va mai trai in aceasta stare de inconştienta inca opt luni, pana la 21 ianuarie 1924 când inima încetează de a-i mai bate. Avea cincizeci si patru de ani.

Iosif Vissarionovici Djugasvili – Stalin (1879-1953)

Născut Iosif Vissarionovici Djugasvili la 21 decembrie 1879 in oraşul  Gori din Georgia, in Caucaz, Stalin a fost terorizat in copilărie de tatăl sau alcoolic, un cizmar sărăcit. După moartea tatălui, copilul de 11 ani avea sa fie rasfatat de mama sa care îl iubea exagerat de mult, visând sa facă din el un preot ortodox. S-a înscris la seminarul teologic din Tiblisi la vârsta de 14 ani, si atitudinea sa rebela I-a atras porecla de Koba, după numele legendarului bandit si rebel georgian. In scurt timp s-a simţit încorsetat de aspra disciplina ce domnea in seminar si sub acuzaţia de a fi răspândit idei subversive, a fost exmatriculat din seminar in 1899. După trei ani era membru al secţiunii georgiene a Partidului Social-democrat si in aceasta calitate calatorea prin Caucaz, făcând agitaţie printre muncitori si organizând greve. Asemeni contemporanului sau german Adolf Hitler, tanarul “Koba” provenea dintr-un mediu familial sordid si brutal si părea complet lipsit de perspective in tinereţe. Spre deosebire de Hitler, ucenicul revoluţionar georgian nu avea nici carisma, nici talent oratoric, dar era curajos, necruţător si un strălucit organizator. Limba lui materna era gruzina, o limba foarte diferita de rusa însuşita ulterior, pe care a vorbit-o toata viata cu un pronunţat accent gruzin.
Stalin isi propunea sa transforme Uniunea Sovietica dintr-o tara eminamente agrara intr-o putere industriala moderna. Pentru a atinge acest obiectiv era dispus sa sacrifice vieţi omeneşti la o scara fara precedent. La sfârşitul anului 1928 a expropriat terenurile fermierilor din clasa de mijloc (kulaci) “deportându-i” sau omorându-i pe cei care opuneau rezistenta. Regimul lui Stalin a pus in aplicare o serie de “planuri cincinale” prin care urmau sa fie realizate coletivizarea si industrializarea. Administraţia lui a finanţat industria exportând cereale si alte produse, in ciuda foametei devastatoare care a bântuit Uniunea Sovietica in 1932. Milioane de oameni care au opus rezistenta au fost executaţi si mai multe milioane au murit de inaniţie. Potrivit unei estimări din 1988 cu privire la numărul victimelor colectivizării forţate din 1928 –1933, acesta s-a ridicat la 25 de milioane.  Pe parcursul primului plan cincinal, opoziţia împotriva lui Stalin s-a materializat  intr-o răscoala taraneasca pe care dictatorul a inabusit-o fara probleme.  Investit cu o putere absoluta, Stalin a iniţiat o serie de purificări politice începând cu anul 1934. In momentul in care Congresul al XVII-lea al partidului si-a manifestat sprijinul pentru Serghei Kyrov, un moderat si un potenţial rival, Stalin a pus la cale asasinarea lui in decembrie 1934.     
Stalin a fost un ucigaş de comunişti mult mai eficient decât s-a dovedit vreodată politia ţarista. De exemplu in 1939, 98 din cei 139 de membri ai Comitetului Central ales in 1934 fuseseră executaţi, iar 1108 din cei 1966 de delegaţi la Congresul al XVII-lea arestaţi. Evident, Stalin urmarea in primul rând  sa preîntâmpine instalarea vreunei puteri  independente in fruntea tarii. Sub conducerea sefului KGB Lavrenti Beria, politia secreta a arestat, executat, exilat sau întemniţat in închisori sau lagăre de munca pe oricine a îndrăznit sa formuleze vreo obiecţie la adresa conducătorului, aducând astfel populaţia la ascultare. In ajunul celui de-al doilea război mondial Stalin crease probabil cea mai autoritara dictatura a timpurilor moderne, o structura de guvernare care se insinua in toate aspectele vieţii sociale, anihilând libertăţile civile. Marea Teroare s-a manifestat in întreaga societate sovietica, încurajând oamenii sa-si imagineze conspiraţii peste tot si sa devina informatori. Oricare ar fi fost scopul iniţial al acestor epurări, s-a ajuns la un fel de nebunie generalizata, ceva similar vanatorii de vrăjitoare din primele secole. In 1939, Stalin a fost nevoit sa pună capăt acestor proceduri. După perioada rămasa in istorie sub numele de Marea Teroare, dictatura stalinista a guvernat fara a întimpina cea mai mica rezistenta, deşi Stalin poza in continuare drept un modest secretar de partid ce fumează pipa.
Printre masurile economice adoptate de Stalin se număra si colectivizarea forţata a agriculturii, o acţiune extrem de nepopulara care a stârnit nemulţumiri in rândul taranilor. La începutul anilor treizeci, din ordinul lui Stalin, milioane de tarani au fost omoraţi sau lăsaţi sa moara de foame, astfel ca pana la urma colectivizarea s-a generalizat in lumea satelor.    
Sosise momentul unui efort conjugat pentru industrializarea tarii. Stalin a declarat ca Uniunea Sovietica se afla cu cel puţin 100 de ani in urma vestului capitalist, dar va trebui sa recupereze diferenţa in10 ani, altfel va fi zdrobita. Fidel concepţiei marxiste privind eterna lupta dintre socialism si capitalism, el era conştient ca U.R.S.S. era înconjurata de inamici. Singura soluţie a progresului era considerata a fi planificarea de stat. Intr-un stat cu un singur partid nimeni nu se încumeta sa contrazică comunicatele guvernamentale care exagerau succesele si mascau greşelile sau le puneau pe seama tradatorilor si sabotorilor . Cu toate acestea, rezultatele obţinute nu erau de loc neglijabile. In 10 ani URSS devenise un stat puternic industrializat, o realizare cu atât mai importanta cu cat sovieticii nu aveau in vedere doar perioada imediat următoare, ci lucrau pe termen lung. Standardul de viata a rămas insa scăzut, deoarece nu se investise in producţia de bunuri de larg consum. Toate resursele fuseseră folosite pentru a crea infrastructura necesara unui stat industrial - fuseseră construite cu sutele fabrici,uzine electrice, baraje, oraşe industriale, maşini si tractoare. Realizările Uniunii Sovietice erau admirate nu numai de partidele comuniste din alte tari, care urmau modelul politic sovietic, ci si de unii oameni de ştiinţa, de scriitori si de intelectuali străini. Uniunea Sovietica era privita ca un nou tip de societate iar planificarea era considerata soluţia progresului economic si social. Aceste idei erau cu atât mai credibile, deoarece tarile vestice erau devastate de Marea Criza din 1929 si păreau neputincioase in combaterea sărăciei si şomajului. Admiratorii Uniunii Sovietice tratau cu indiferenta marile probleme ale societatii sovietice, considerându-le greutati inerente ale începutului.        

1 In ciuda disfunctionalitatilor înregistrate, programul de industrializare al lui Stalin a fost, pe termen scurt, un succes.     
Imensele pierderi materiale suferite in timpul celui de-al doilea război mondial n-au împiedicat Uniunea Sovietica sa devina cea de-a doua putere industriala a lumii. Pe termen lung, insa, politica agricola si cea industriala impuse de liderul sovietic au afectat grav economia sovietica.
Ca dictator al Uniunii Sovietice, Stalin a influenţat soarta multor oameni vreme de aproximativ un sfert de secol. De fapt,  daca înrâurirea de ansamblu a unui dictator asupra generaţiei proprii ar fi proporţionala cu numărul de persoane supravegheate, cu gradul de control asupra indivizilor si cu timpul cat  a rămas la putere, probabil ca Stalin ar fi considerat cel mai puternic dictator din istorie.    
Ce pasiuni îl dominau pe Stalin? Un a singura, o patima atotcuprinzătoare insa, absoluta, de car era realmente copleşit: setea de putere. Era se poate spune, o patima de maniac, de satrap asiatic din vremuri de mult apuse. Practic, Stalin era robul acestei patimi: numai ei ii consacra tot timpul sau, numai in aceasta sete de putere vedea telul adevărat al vieţii sale.
Stalin nu a avut ceea ce se cheamă o familie. Doar frânturi de cămin. Se spune ca a avut trei copii. Cel mai cunoscut, a fost o fata, Svetlana. Vasili era ofiţer de aviaţie, general. Alcoolic, a ajuns un ratat. Svetlana si Vasili proveneau de la cea de-a doua şotie, Nadejda Aleluieva, care neputând suporta tracasările ce i le făcea Stalin, a sfârşit prin a se sinucide.
Prima soţie se numea Ecaterina Svanizde, si se casatorisera in 1902 la Tblisi. Din aceasta casatorie rezultase un băiat, Iakov. Mama avea sa se stingă la scurt timp după ce-l adusese pe lume. Cat priveşte pe Iakov, el a pierit in timpul celui de al doilea război mondial in Germania, intr-un lagăr de prizonieri. Stalin nu a întreprins nimic sa-l salveze.
Stalin poseda o fire rece, s-ar zice lipsit de sentimente omeneşti. Ca dovada ca din ordinul lui au fost condamnaţi pentru alte crime împotriva securităţii statului, aproape patru milioane de cetăţeni. Tot din ordinul lui Stalin N.K.V.D.-ul a ucis zeci de mii de ofiţeri si cetăţeni polonezi. Dar, autorul moral al altor milioane de vieţi secerate in tarile satelite U.R.S.S. după cel de-al doilea război mondial, este tot Stalin. Bilanţul este de neimaginat, iar orice caracterizare este insuficienta.
Stalin a fost descris ca si o personalitate puternic accentuata, combinaţie a unei firi hiperperseverente. S-a remarcat printr-o tenacitate neobişnuita, urmărindu-si neabătut convingerile. S-a bucurat de o sănătate de fier, pe care si-a menajat-o, mai ales in cea de a doua parte a vieţii, printr-un trai cumpătat si fara excese, deşi poporului se străduia sa-i ofere o cu totul alta imagine. De pilda, Stalin locuia intr-o clădire, la Usovo, in apropierea Moscovei si nicidecum la Kremlin cum se răspândise zvonul. Ferestrele apartamentului sau, luminate toata noaptea, incercau sa acrediteze credinţa ca „tătucul” lucra neobosit pentru binele poporului sovietic.
Stalin suferea de fobia oamenilor. Nu suporta prezenta altora. O arterioscleroza ivita in anii războiului a început sa progreseze cu rapiditate după 1945. Pana atunci nu a ţinut seama de nici un avertisment al medicilor. I se recomandase un regim alimentar strict, sărac in calorii. Stalin proceda invers: ingurgita mari cantitatea de alimente. In loc de repaus muncea mult, perturbând ritmul biologic, inversând ziua cu noaptea. Cat priveşte medicaţia prescrisa de medici, el o înlocuise cu una personala, deprinsa de la tara: câteva picături de tinctura de iod intr-un pahar cu apa. El suferea de un complex de inferioritate, manifestat prin atitudinea sa fata de diversele domenii ale ştiinţei, in special ale medicinei. In creierul lui Stalin arterioscleroza progresa sub forma insidioasa ce caracterizează boala Alvarez. Au apărut halucinaţii, iar vorbirea i s-a îngreunat. In 1952 caracterele specifice tiranului erau pregnante. Stalin isi ura poporul si se izola de el.
La 13 ianuarie 1953, delirul sau de persecuţie avea sa devina public cu prilejul procesului intentat medicilor ce-l îngrijeau, sub pretext ca ar fi vrut sa-l suprime. S-a văzut atunci ca doua treimi dintre cei presupuşii vinovaţi, erau evrei. Rezulta deci ca nu era altceva decât o forma deghizata de pogrom. Din fericire, mai înainte ca acţiunea sa ia o amploare mai mare, un atac cerebral l-a doborât pe Stalin.
Dictatorul a suferit de ceea ce se cheamă „narcisism malign” termen datorat psihanaliştilor si care defineşte un sindrom care are la baza teoria lui Freud. Amestec insolit de paranoia, megalomania si isterie, Stalin era susceptibil la orice, s-a considerat atotştiutor si nu admitea nici cea mai mica observaţie, crezându-se ţinta unor atacuri si conspiraţii. Fapt caracteristic, ideea dominanta care pune stăpânire pe bolnavul de narcisism laturi de autoadulare, o constituie dorinţa de putere, ca scop suprem si nu ca mijloc pentru satisfacerea altor teluri. Individul fuge de colectivitate si in acelaşi timp se simte bine când in preajma sa nu se afla cativa oameni, ci mari mulţimi. Bolnavii de narcisism sunt incapabili sa lege o căsnicie si sa intemeie o familie, in schimb reuşesc, indiferent d mijloace, sa fie adulaţi de mase. Trăiesc in mod vampiric din proslăvirea ce li se face, din puterea nemărginita pe care o exercita. Simt nevoia sa-si controleze zilnic mecanismul puterii si fac noi si noi victime. Suferinţele nu trezesc nici un ecou, fiind creata o anumita stare specifica, explicabila, dar imposibil de acceptat.
Stalin a exercitat, la câteva decenii după moartea sa, mai multa influenta asupra lumii decât orice personalitate politica in viata

Adolf Hitler (1889-1945)

A fost conducător al guvernului şi al politicii germane şi unul dintre cei mai puternici dictatori ai secolului 20, care a convertit Germania într-o societate complet militarizată şi a lansat cel de al 2 Război Mondial. Făcând anti-semitismul un lucru de bază în propaganda şi politicile sale, el a construit partidul nazist într-o mişcare în masă. Pentru un timp, a dominat o mare parte din Europa şi din Africa de Nord. El a cauzat măcelul a milioane de evrei şi a altora pe care el îi considera inferiori.
Hitler s-a născut în Braumau am Inn, Austria, pe 20 Aprilie 1889, fiind fiul unui neimportant oficial al vămii şi al unei ţărăncuţe. Un student slab, nu a terminat niciodată liceul. A optat pentru admiterea la Academia de Arte Plastice din Viena, dar a fost respins din cauza lipsei de talent. Stând în Viena până în 1913, mai întâi a trăit într-o pensiune pentru orfani, mai târziu trăind din micile câştiguri din tablourile pe care le-a pictat. A citit vicios, developând convingeri anti-evreice şi antidemocratice, o admiraţie pentru individualitatea de neoprit şi o grijă pentru mase.
 În primul război mondial, Hitler, pe atunci era în Munich, se oferise voluntar în serviciul armatei bavariene. S-a dovedit un soldat dedicat şi curajos, dar nu a fost niciodată promovat mai mult de clasa I soldat deoarece superiorii săi considerau că nu avea calităţi de conducere.
După înfrângerea Germaniei în 1918, s-a întors la Munich, rămânând în armată până în 1920.Comandantul lui l-a făcut un ofiţer de educaţie, cu mandatul de a opri pornirile sale împotriva pacifiştilor si ideilor democratice. In septembrie 1919, s-a alăturat partidului Muncitorilor Germani naţionalist, si in aprilie 1920 a început sa lucreze cu timp complet pentru partid, acum redenumeşte partidul în partidul naţional socialist al muncitorilor germani ( partidul nazist). În 1921, a fost ales preşedinte al partidului (Fuhrer) cu puteri dictatoriale.
Hitler si-a dat seama, probabil de la începutul carierei sale politice, de posibilităţile sale. El si-a dezvoltat unele dintre aptitudini cu îndemânare, capatand gustul performantelor. Era perfect conştient in acelaşi timp si de limitele sale, motiv pentru care făcea tot ceea ce era posibil sa-si ascundă defectele in fata anturajului sau in primul rând si apoi in fata publicului. Acest sentiment de inferioritate in unele privinţe explica tendinţa sa de izolare si interesul sau pentru grandomanie.
Hitler a încercat pe tot parcursul vieţii sale sa adapteze intuiţiei sale, mersul evenimentelor. Pentru el „intuiţia” era de fapt o exprimare a ideii de Dumnezeu. El deducea, cu o logica, privita de el ca irefutabila, ca fusese „ales’ pentru a realiza aceasta misiune. Instrumentul sau era ideologia naţional-socialista, născuta din nazuintele curmate ale unor grupuri de „stâlpi de cafenea si berarii” din primul război mondial, mişcare fasonata si condusa ulterior, după cum se ştie de Hitler. Aceasta misiune, aceasta sarcina pe care el însuşi o privea ca „formidabila” ii acapara tot timpul, toata energia sa , toata îndemânarea sa si întreaga sa capacitate intelectuala, necesitând o existenta fizica si psihica fara limite, si mai ales, o credinţa nestrămutata.
Vocabularul ii era extrem de bogat – depăşea cu mult câteva mii de cuvinte – iar memoria ii era stupefianta, si ea nu l-a trădat nici o clipa, aceste doua elemente fiind principalii factori care, atâta timp cat a trăit, i-au atribuit si întărit aureola sa de infailibilitate. Hitler se considera artist, iar viata sa personala reflecta aceasta tendinţa de boem pe de-o parte, iar pe cealaltă parte, pretenţia sa de a fi un om aparţinând… Renaşterii!
Rănile primite in cursul primului război mondial se vindecaseră complet si rănile atacului cu gaze asfixiante pe care-l suferise au fost si ele eliminate. Astfel, Hitler a debutat in politica cu o sănătate de fier si abuza de ea in continuare. Aceasta atitudine facea parte din imaginea de supraom pe care voia s-o ofere poporului despre sine. Pentru citit trebuia sa se folosească de ochelari, dar de fapt se ferea sa fie văzut astfel. După 1938, odată ajuns in fruntea statului, a devenit mai prudent, a început sa se îngrijească. Voia sa trăiască cat mai mult posibil căci „viata era indispensabila pentru ca el era omul ales de providenţa”. Risipirea ei ar fi afecta misiunea sa. De acum ducea o viata liniştita. Nu bea , nu fuma si devenise vegetarian, nu atat din convingere , ci pentru ca voia sa-si păstreze sănătatea. Ca toţi cei care suferea de stomac, se controla din ce in ce mai des, era încontinuu in căutare de noi remedii si consulta cat mai mulţi medici. Dieta pe care si-a impus-o singur nu a dat rezultatele scontate si atunci si-a înmulţit apelurile catre medici. Le pretindea acestora sa-i asigure funcţionalitatea organelor sale interne si voia sa-i fie înlăturate durerile d cap ce-l torturau mereu; trăia mai ales sub teroarea bolilor infecţioase si in special al gripei. Înghiţea medicamentele cele mai diverse, in cantitati tot mai mari.
Aparentul sau echilibru fizic si psihic a fost insa complet răsturnat o data cu atentatul de la 20 iulie 1944. Timpanele urechilor i-au fost perforate de suflul exploziei. S-a constatat ca suferise un soc nervos, din care nu si-a mai putut reveni niciodată. A rămas prada unor depresii si crize de melancolie ciclice. Organismul sau atât de sensibil a fost dezechilibrat mai mult decât in cazul unui om normal. Anturajul sau nu si-a dat seama de aceasta schimbare si nu l-a inteles. Atentatul eşuat a constituit pentru mintea sa fragila inca o dovada a vulnerabilităţii ale si a fost privit ca o confirmare divina a misiunii sale. Deşi ii sporise încrederea in sine, a început sa se teama si mai mult de toţi si de tot. Cei care nu impartaseau opinia ca „Hitler este omul ales” erau consideraţi ca incapabili, tradatori, eretici, si răspunzători de toate greşelile sale. Si cu cat se iveau mai multe înfrângeri cu atât Hitler devenea mai dur, considerându-se infailibil.
Este un simptom ce marcheaza o grava maladie psihica. Toata lumea a putut observa, mai ales in ultimii ani ai vieţii ale, ticurile lui Hitler si tremuraturile mâinilor. Avea veritabile crize de epilepsie. Devenise din ce in ce mai iritabil, nu vorbea decât cu voce ridicata si isi pierduse orice control asupra sa. Era inabordabil si izolarea era absoluta, fapt remarcat si la alţi dictatori. Se îndepărtase total de restul lumii si singurul repaus si unica sa distracţie o constituiau conversaţiile pe care le purta cu cei intimi, in timpul orelor târzii din noapte. Se culca spre dimineaţa si dormea pana către prânz. Trăia intr-un buncăr la zeci de metri sub pamant. Dar si din punct de vedere psihic era înconjurat de ziduri de ciment. Pentru el nu mai existau ore, nici noapte si nici zi.
Avea tendinţa sa se izoleze si, începând din 1938, a fi primit de el era considerat un privilegiu. Ii era groaza de discuţii; obişnuit de multa vreme sa nu fie contrazis si sa nu se exprime decât prin monologuri, prefera excesele de exaltare de la tribuna, când răguşea de la atâta ţipat, regulilor care se cădea sa le respecţi intr-o înfruntare individuala. Colaboratorii săi, mai ales după 1940, au putut sa remarce potopul de cuvinte al acestei minţi neliniştite ce lua forme din ce in ce mai extravagante: generalii din marele cartier general, luptau disperaţi cu somnul, indurând tirade interminabile asupra artei, filosofiei, rasei, tehnicii sau istoriei, care se prelungeau uneori pana in zori. Hitler avea permanent nevoie de auditori, de spectatori pasivi, dar niciodată de interlocutori, iar obiecţiile nu făceau decât sa-l enerveze si sa-l antreneze in noi asociaţii de idei, si mai dezordonate, si pe cat de interminabile pe atât de incoerente.
In egocentrismul sau Hitler nu putea interpreta tăcerea care-l înconjura decât ca pe un semn de spaima fata de aureola „fuhrer” – ului. Ideea mortii premature începuse sa-l obsedeze pe acest om care se considera de neînlocuit in a conduce destinele poporului german. Hitler a fost nu numai cel mai mare comedian al Europei, după cum s-a numit el însuşi intr-o zi, cu o mândrie cinica, ci si cel mai abil judecător. Celor din jurul sau, Hitler le oferă pe rând trei fizionomii, corespunzătoare celor trei aspecte ale personalităţii ale. Prima era flasca; trăsăturile sale erau căzute, tenul era buhăit, privirea vaga, pierduta in visările sale, fata ii conferea un aer absent, îndepărtat. Era o fizionomie tulbure si ravasita de angoasa.
A doua imagine a fetei sale era colosala si transportata de pasiune; narile ii fremătau, ochii lansau fulgere, exprimau violenta si se ghiceau in ei pofta de dominare, nerăbdarea de  a constrânge pe toţi, ura pentru adversar, o şiretenie cinica, o energie feroce, gata in orice moment sa se reverse:o fata furtunoasa, de om posedat, pregătita de atac. In acesta stare, subalternii săi ghiceau felul indecis, cu ezitările si slăbiciunile care îl măcinau.
A treia imagine era a unui om oarecare, naiv, rustic, grosier si vulgar, uşor de amuzat, razand cu un ras gros si zgomotos însoţit de lovituri de coapse. Era o fata banala si fara nimic deosebit. Interlocutorii lui Hitler puteau observa cu uşurinţa succedându-se cele trei „fete”. La începutul întrevederii, părea ca nu-si asculta interlocutorul, ca nu înţelege, ramând indiferent si amorf, absorbit ore întregi intr-o stranie contemplaţie care se prelungea, de regula, după miezul nopţii, când însoţitorii săi plecau.
Si apoi, deodata ca si cum s-ar fi apăsat pe buton, se lansa intr-un discurs impetuos. Vorbea pe un ton ridicat, exaltat, coleric, argumentaţiile se precipitau abundente, asurzitoare. Când Hitler începea o astfel de tirada, nu trebuia oprit. Logoreea dura unu, doua  sau trei sferturi de ora. Si brusc fluxul se oprea si Hitler cădea intr-o stare amorfa.
Aceste alternante de excitare si depresiune, aceste crize care mergeau de la excesele de o fervoare devastatoare, la gemetele de animal ranit, îl făceau sa fie considerat de către psihiatri ca un ciclotimic, in timp ce alţii vedeau in el tipul paranoicului.
Cert este faptul ca nu a fost o persoana normala si faptele sale inca ne dau fiori de groaza.




Nicolae Ceausescu (1918-1989)

Ceaşescu s-a născut în satul Scorniceşti, judeţul Olt, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de ţărani. La vârsta de 11 ani, după absolvirea şcolii primare, Ceaşescu pleacă la Bucureşti, unde se angajează ca ucenic cizmar.
În 1932 devine membru al Partidului Comunist din România, formaţiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. În 1933 este arestat pentru prima oară, pentru agitaţie comunistă în timpul unei greve. În 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzaţi de activitate comunistă şi pentru alte acţiuni similare. În urma acestor arestări, este etichetat de autorităţile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum şi „distribuitor activ de material de propagandă comunistă şi antifascistă”. După eliberarea din detenţie, Ceauşescu dispare pentru o vreme în „subteran”, dar în 1936 este din nou arestat, de data aceasta fiind condamnat la doi ani de închisoare şi încarcerat la Închisoarea Doftana.
În 1939 o întâlneşte pe Elena Petrescu, cu care se căsătoreşte în 1945 – aceasta va avea o influenţă crescândă asupra carierei sale politice pe parcursul următoarelor câteva decenii şi va fi executată alături de el în 1989. Ceauşescu e arestat şi condamnat din nou în 1940, iar în 1943 este transferat la închisoarea de la Târgu Jiu, unde împarte celula de detenţie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, în scurt timp devenind protejatul acestuia. După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunţat, Ceauşescu este numit ca secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. - (1944-1945).
În urma loviturii de stat şi a abdicării forţate a Regelui Mihai din Decembrie 1947, după preluarea puterii de către comunişti, Ceauşescu devine ministru al agriculturii, iar mai apoi ministru-adjunct al forţelor armate în regimul lui Gheorghiu-Dej. În funcţia de ministru al agriculturii a activat direct la cooperativizarea forţată a agriculturii, a ordonat reprimarea sau arestarea ţăranilor care se împotriveau cooperativizării. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Român (PMR), la doar câteva luni după eliminarea "fracţiunii moscovite" (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceauşescu devine membru plin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziţia numărul doi în ierarhia PMR.
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceauşescu preia funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forţată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acţiuni ale lui Ceauşescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În acelaşi timp, el afirmă că România a devenit o ţară socialistă şi decide schimbarea numelui oficial al ţării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.).
A construit cu minutiozitate o cazarma sociala. Cu aceeiasi minutiozitate si-a faurit cultul persionalitatii: ultimii ani ai carmuirii sale erau oficial numiti “epoca de aur a lui Ceausescu”, iar in paralel cu titlurile traditionale “marele conducator” etc. exista si unul original – “geniu Carpatilor”. Regimul dictatorial instalat in tara n-a avutat precedent in istoria Romaniei si, ca monstruozitate, i-a deposit pe toti concurentii din tarile surori (poate cu o singura exceptie Coreea de Nord). Indignarea poporului, acumulata in timp de mai multi ani de dictatura, s-a revarsat in decembrie 1989 si regimul care parea vesnic a fost cat ai clipi aruncat la gunoi.
Suferea de megalomanie şi mitomanie galopanta(nu vroia să aibă rival în istorie şi în viaţă). Megalomania de care suferea s-a manifestat prin gigantismul planurilor şi al construcţiilor sale.
În timpul tuturor călătoriilor sale era însoţit de un medic chimist însărcinat să-l protejeze împotriva oricărui risc de contaminare.Nu purta aceeaşi încălţăminte de 2 ori, şi avea în depozitele sale 365 de costume şi perechi de pantofi care erau arse după utilizare.
In fiecare lună o echipă de medici prelevau circa 3 l de sange de la 20 de sugari spre a-i administra dictatorului.
Din grupa ideilor delirante expansive se remarca ideea de bogatie, constatată la el care s-a remarcat prin strângerea unei averi fabuloase.
Printre fobiile de care suferea se numără: agorafobia, clustrofobia, nasofobia, cancerofobia, şi tanatofobia toate alcatuind o pantofobie.
Nicolae Ceausescu suferea de dislogii şi dislalii(tulburări ale vorbirii), iar tendinţa spre discursuri interminabile tradeaza o hiperactivitate verbala.

     Socrate (470-399 i.H.)

Socrate a avut stări de extaz asemănătoare celor de catalepsie. Extazul lui adeseori caracterul mai mult sau mai puţin tranşant al unor halucinaţii, e drept scurte, dar in schimb frecvente. Este vorba de halucinaţii cinestezice si externe (auz si văz).
Socrate nu a ascuns niciodată celor din preajma sa prezenta zeilor. La masa, pe străzile din Atena sau pe câmp, se oprea brusc, fara un motiv aparent, alta data ca urmare a unui strănut al sau ori al vreunui însoţitor din dreapta sau stânga. Se oprea, mai ales atunci când pretindea ca a auzit vocea zeilor. Aceste false percepţii sau halucinaţii, el le considera drept inspiraţii provenite de la zei si, pe măsura ce înainta in vârsta, deveneau tot mai dese.
A sfârşit prin a se autoconvinge ca, datorita acestui ajutor divin, era capabil sa exercite de la distanta o influenta magnetica asupra tinerilor discipoli si sa-i îndrume, printr-un fel de curent magnetic.

Auguste Comte (1798-1857)

A avut o mare si durabila influenta asupra orientărilor filosofice a savanţilor secolului al XX-lea. Are meritul deosebit de a fi cel care inventează termenul de „sociologie”. A fost in realitate pe jumătate nebun.
Stătea închis in camera sa, scria scrisori incoerente, cu cuvinte pe care le sublinia si care se referau la fapte absolut neînsemnate. Cu prilejul unei plimbări, a vrut sa se arunce in lacul Enghien, antrenând-o si pe soţia sa. A fost internat la spitalul condus de doctorul Esquirol – care i-a diagnosticat un acces de megalomanie – si unde, intr-una din zile a înfipt furculiţa in obrazul unui gardian. In ziua ieşirii ale din stabiliment a semnat actul de eliberare cu numele de Brutus-Bonaparte-Comte.
Pe timpul când lua masa, recita pasaje din Homer, obişnuia sa înfigă cuţitul in tăblia mesei „ca in Scoţia al lui Walter Scott” – spunea el – si cerea sa i se servească „fundul suculent al unui porc!”. Mai târziu aflându-se pe podul Artelor, a încercat sa se arunce in Sena. Intr-o zi a plecat la Montpellier, dar a ajuns la Nimes si s-a întors acasă.
Intreaga sa viata este punctata de accese de nebunie întrerupte de perioade de seminebunie, timp in care de fapt si-a compus si publicat opera. Georges Dumas care i-a dedicat un studiu bine documentat si pertinent menţiona: „A fost un mistic cu perioade de halucinaţii si extaz, un temperament psihopatic”

Saint Simon (1760-1825)

Nu mult diferit fata de Auguste Comte, el se proclamase „vicar al lui Dumnezeu si papa ştiinţific”. Intr-una din scrierile sale nu a ezitat sa menţioneze: „In perioada cea mai cruda a Revoluţiei, in timpul unui nopţi, in vreme ce eram deţinut la Luxemburg, mi-a apărut Carol cel Mare si mi-a zis ca de când e lumea nici o familie nu s-a bucurat de onoarea si de a da un erou si un filosof aşa ca mine, apoi a dispărut”
Adeseori referindu-se la vedenia avuta, spunea ca i s-a arătat însuşi Dumnezeu pentru a-i vorbi si pentru a-l încuraja sa-si duca la bun sfârşit misiunea si programul. Saint-Simon a fost un bolnav psihic, inteligent si remarcabil.


Jean-Jacques Rousseau (1712-1778)

A avut o ereditate nevropatica încărcata. Pana la a patra generaţie, strămoşii săi au fost negustori de vin si in acelaşi timp si mari băutori. Mama sa s-a casatorit la vârsta de opt ani, iar tatăl sau afirma ca are idei care-i cad de pe luna! A fost de meserie ceasornicar dar voia sa dea lecţii de dans.
Jean-Jacques a citit mult, fara nici un  discernământ. La optsprezece ani a plecat de acasă, ducând cu el o fântâna a lui Heron, spunând ca isi va câştiga existenta arătând-o oamenilor in pieţe; a practicat pe rând toate profesiile: ceasornicar (meserie care o invatase de la tatăl sau), scamator, maestru de muzica, gravor, pictor, servitor, si a făcut pe rând după împrejurări, medicina, muzica, teologie, botanica, meditând ziua, in plin soare torid, cu capul descoperit.
Îndrăgostit la unsprezece ani, va spune mai târziu, ca timp de zece ani si i-a petrecut intr-un continuu delir. Se credea urmărit de entuziasmul oamenilor, apoi ca e persecutat de toti; de Rusia, de Anglia, de Franţa, de regi, de femei, de preoţi. Pleca brusc din hanuri abandonându-si bagajele si spunea ca duşmanii săi l-au mituit pe frizer, pe hangiu si pe brutar sa nu-l mai servească. A fost refuzat sa fie primit in închisoare atunci când a solicitat acest lucru. Distribuia pe strada trecătorilor, ce nu i se păreau suspecţi si ostili u memoriu in care isi justifica ideile persecutorii.
In cele din urma i-a scris lui Dumnezeu o scrisoare foarte tandra si familiara, pe care a depus-o sub altarul din catedrala Notre Dame din Paris. Masochist si exhibiţionist, Jean-Jacques in ciuda tuturor excentricităţilor a fost un mare scriitor, un geniu delicat si plin de tandreţe.




Biblografie

Paul Stefanescu – Nebunii istoriei, Editura Saeculum Vizual, Bucuresti, 2003
Magda Stan – 101 personalitati si evenimente istorice
www.wikipedia.com