1
ETNOGENEZA ROMANEASCA

În zorii evului mediu , izvoarele scrise îi atestă pe teritoriul vechii Dacii pe români. Aceasta demonstrează că poporul român s-a format într-o perioadă anterioară redactării izvoarelor respective. Este firesc să se pună problema modului în care s-a format acest popor.
Etnogeneza românească, adică formarea poporului român, reprezintă problema fundamentală a istoriei noastrei vechi. Ea a fost un proces complex, ale cărui aspecte principale sunt prezentate de o întreită întrebare: când, unde şi în ce împrejurări istorice s-au format poporul român şi limba română? La aceste probleme ştiinţa istorică românească a dat răspunsuri limpezi şi convingătoare.
Pentru înţelegerea procesului de formare a poporului român şi a limbii române este esenţială continuitatea daco-romană ep teritoriul Daciei. Numeroase dovezi demonstrează, aşa cum s-au văzut, că abandonarea oficială a provinciei Dacia n-a însemnat părăsirea totală a ei de către populaţia daco-romană şi că aceasta a continuat să trăiască pe vechile ei vetre, alături de grupurile migratoare stabilite vremelnic aici. Dealtminteri, migratorii aveau tot interesul să cruţe şi să exploateze populaţia autohtonă producătoare de bunuri. Dominaţia diferitelor triburi migratoare nici nu trebuie privită altfel decât o stăpânire ce le aducea tribut, venituri în bunuri materiale şi în oameni.
În ajutorul istoricilor vine şi ştiinţa limbii, lingvistica. Cercetările lingvistice au demonstrat de multă vreme caracterul romanic al limbii române, cu alte cuvinte originea ei latină. Limba română este moştenitoare directă a limbii latine: se poate spune, într-u anumit sens, că limba română este latina vorbită în zilele noastre în ţinuturile locuite de români, după cum franceza este latina vorbită azi în Franţa, spaniola în Spania, etc..
Limba română prezintă, cum e şi firesc, numeroase asemănări cu celelalte limbi romanice: franceza, italiana, spaniola, portugheza, dalmata (o limbă azi dispărută, care se vorbea pe coasta de răsărit a Mării Adriatice). Există însă şi trăsături care deosebesc limba română de aceste limbi: aceste particularităţi au putut fi bine stabilite de specialişti şi studiul lor arată că limba română nu s-a putut forma la sud de Dunăre în Peninsula Balcanică.
Cum se explică atunci o serie de cuvinte acre există şi în limba română şi în limba albaneză, cuvinte ca mal, mazăre, viezure, etc.? Ele nu sunt altceva decât rămăşiţe ale limbii traco-dacice, pe care le-au moştenit atât româna, cât şi albaneza, independent una de lata. De altfel, dacă româna s-ar fo format pe acelaşi teritoriu, rezultatul ar fi fost două dialecte ale aceleiaşi limbi şi nicidecum două limbi atât de deosebite.
Iniţial, limba română a avut un aspect unitar în teritoriile unde ea s-a format, adică în Dacia şi Moesia, iar mai târziu au apărut dialectele cunoscute până astăzi: dacoromân (în nordul Dunării), aromân, meglenoromân şi istoromân (toate în sudul fluviului). Se constată totodată că cele mai veci cuvinte slave pătrunse în limba română sunt de caracter sud-slav, adică bulgar, şi că ele n-au suferit anumitre prefacei caracteristice numai cuvintelor moştenite din limba latină. Deci limba în care s-au produs aceste transformări nu mai poate fi socotită latină şi cum cele mai vechi influenţe bulgare nu sunt anterioare secolului al IX-lea, rezultă că limba latinăa evoluat până la stadiul de română comună şi că acest proces s-a încheiat în secolul al VIII-lea. Fenomenul analog de separare a limbilor romanice apusene, se datează cam în acelaşi timp, adică pe durata secolelor VII-VIII. Influenţele slave, aşadar n-au exercitat asupra limbii latine populare, ci asupra limbii române, şi ele nici n-au reuşit să-i modifice structura care a rămas în esenţă latină. Aceste influenţe i-au îmbogăţit lexicul şi au determinat anumite modificări de ordin fonetic. Cum elemente slave s-au grefat pe o structură preexistentă, ele nu au avut un rol secundar în raport cu elemtele de bază dacic şi roman.
Se poate conchide, deci, că procesul de formare a poporului român şi a limbii române s-a desfăşurat de-a lungul unei considerabile perioade de timp pe teriotoriul de astăzi a României în două etape principale: mai întâi romanizarea dacilor şi apoi transformarea treptată a latinei vorbite într-o limbă romanică, româna comună, ea însăşi în mare parte diferită de înfăţişarea limbii române din evul mediu.

Surse: Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821
Manual pentru clasa a VII-a
Autori: Prof. univ. Hadrian Diacoviciu, Prof. univ. Pompiliu Teodor, Prof. Ioan Campeanu
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1994