1 Dragoş din Bedeu şi vânătoarea de zimbri

Stema şi pecetea domnească a Ţării Maramureşului şi a Ţării Moldovei (în¬ce¬pând cu secolul al XIV-lea), dar şi a Republicii Moldova (din 1990), ba chiar şi stema postdecembristă a României - cuprind un cap de zimbru („bour”), între coarnele că¬ruia străluceşte un „luceafăr”.
Povestea acestui însemn heraldic începe în legendara Ţară a Maramureşului, în vremurile când regii Ungariei se străduiau să introducă pârghiile administraţiei şi politicii feu¬dale în această regiune încă independentă dar „înconjurată de garnizoane regale” (Fi-lipaşcu, 1940).
Pe acest fond, în 1352-1353, o armată din Transilvania pătrunde în Moldova şi, cu spri¬jinul populaţiei locale, îi alungă pe tătari dicolo de Nistru, spre Crimeea. (Giu¬res¬cu, 1971). La expediţie a participat şi o ceată de maramureşeni, sub conducerea lui Dra¬goş din Bedeu. Ca răs¬plată pentru vitejia sa, a fost numit, de către regele Ungariei, voievod şi locţiitor regal în Mol¬dova (Filipaşcu, 1940), cu scopul de a apăra versantul răsăritean al Carpaţilor de atacurile tătarilor. Dragoş şi-a stabilit reşedinţa la Baia.
Până aici sunt fapte istorice dovedite.
 Întemeierea oficială a principatului Moldovei însă „este legată, în concepţia isto¬ri-o¬grafică a cronicarilor, de un eveniment legendar: vânătoarea zimbrului (bourului) de către un român din Maramureş, Dragoş, devenit apoi primul voievod al Moldovei” (M. E-li¬ade, 1970).
 În toate cronicile până la Vasile Ureche, povestea e, în linii mari, aceeaşi: „Şi era între ei un bărbat cu minte şi viteaz, cu numele Dragoş şi s-au pornit odată cu tovarăşii săi la vânat de fiare sălbatice şi au dat, pe sub munţii cei înalţi, de urma unui zimbru... Şi au trecut munţii şi au ajuns pe zimbru la ţărmul unei ape, sub o răchită, şi l-au ucis şi s-au ospătat din vânatul lor (...). Iar Dragoş au descălecat întâi pe apa Moldovei, mai apoi au descălecat la locul Baia şi alte locuri... Şi şi-au făcut pecete domnească pentru toată ţara un cap de zimbru. Şi au domnit Dragoş voievod doi ani” (Cronica Anonimă, Cronica sârbo-moldovă de la Neamţ, Letopiseţul de la Bistriţa).
Grigore Ureche nuanţează legenda: nu-l pomeneşte pe Dragoş, „vânătorii” devin păstori, iar zimbrul e numit bour.
Istoricul Alexandru Filipaşcu (1940) este de părere că pretextul vânătorii de zimbri „nu e decât o creaţie a fanteziei populare, impresionată de prezenţa fiorosului a¬nimal în pădurile vir¬gine ale Maramureşului”. Mircea Eliade (1970), în schimb, apreciază că „legenda lui Dragoş reprezintă una din multiplele variante ale temei vânătorii rituale”, de origine meridională şi cu rădăcini în preistorie. Dar vânătoarea rituală a zimbrului e considerată pur autohtonă, pe motiv că, la daci, acest animal se bucura de „un prestigiu religios”.
Potrivit unor informaţii incerte, ultimul zimbru din Maramureş a fost împuşcat în 1852, când pielea şi coarnele animalului au fost donate preotului Alexandru Anderco din Borşa.
Cu toate acestea, creaţiile folclorice, dar şi numeroasele toponime din zonă, au păstrat în memoria colectivă acea memorabilă vânătoare. Capul de bour este „marcă înregistrată” şi însemn statal, de sute de ani. Dragoş rămâne eroul care a generat acest brand, un „prinţ” ma¬ramureşean, întâiul domnitor al Moldovei, eclipsat însă de personalitatea puternică a marelui său contemporan - vo¬ie¬vodul Bogdan din Cuhea.