1 Bogdan din Cuhea, Întemeietorul Moldovei

La fel ca majoritatea ţărilor europene, statul modern român s-a făurit prin uni¬fi-carea pro¬vinciilor istorice locuite de români. Meritul întemeierii politice şi militare a vo¬ie-vodatului Mol¬dovei aparţine mara¬mu¬re¬şeanului Bogdan din Cuhea, la mijlocul sec. al XIV-lea.
Prin faptele sale, consemnate în cronicile vremii şi acţiunile întreprinse, el s-a detaşat net faţă de toţi ceilalţi stăpânitori de sate şi noroade, preocupaţi mai degrabă să-şi apere proprietăţile şi privilegiile în faţa tendinţei expansioniste a regalităţii ma¬ghiare. Toate acestea ne permit să conturăm portretul unui lider politic (dar şi militar) cu personalitate puternică, cu un set de principii ferme, nedispus să facă vreun com¬promis cancelariilor străine, a căror interes era diferit faţă de cel al populaţiei din zonă.
Bogdan deţinea o reşedinţă fortificată la Cuhea (descoperită în anii ‘60, în urma unor să¬pături arheologice conduse de Radu Popa) şi făcea parte dintr-o familie de no¬bili ce stăpâneau douăzeci şi două de sate pe cursul superior al Izei (între Strâmtura şi Bârsana), dar şi pe Valea Vişeului.
A fost proclamat, la un moment dat, voievod al  întregului Maramureş, în timpul dom¬niei regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342). În acest interval a reuşit să menţină autonomia voievodală a „ţării”, însă la începutul domniei lui Ludovic I de Anjou (1342-1382), casa regală izbuteşte să-l destituie pe Bogdan (probabil în 1343). Există două ipoteze cu privire la motivele acestei decizii politice: fie un conflict cu nobilul maghiar Ioan, castelan al cetăţii Visc, reprezentantul regelui în Maramureş; fie o decizie a fos¬tului rege Carol Robert, de a impune o taxă (de 18 dinari) pentru fiecare „poartă iobăgească”, ceea ce ar fi dus la o „mişcare de am¬ploare a ţăranilor din Maramureş”, sub conducerea lui Bogdan, pentru apărarea vechilor libertăţi.
Au urmat aproape două decenii de hărţuiri reciproce, însă, în ciuda „infidelităţii” de care era acuzat de coroana maghiară, aceasta nu a îndrăznit să-i confişte averile sau să ia alte măsuri juridice sau militare împotriva lui, graţie notorietăţii de care Bogdan se bucura în rândul co¬mu¬nităţii maramureşene.
Se presupune că, în această perioadă, Bogdan a întreprins mai multe incursiuni spre ră¬sărit, în ţinuturile Moldovei, unde, până în 1353, tătarii pustiau şi jefuiau satele din zona colinară şi riverană.
După expediţia militară comandată de regele Ungariei împotriva tătarilor, voievod în Moldova este uns Dragoş din Bedeu (Maramureş), Descălecătorul, însă atât el cât şi Sas, fiul şi urmaşul lui la tron, militează pentru instaurarea relaţiilor feudale şi de supunere faţă de coroana maghiară.
În 1358 (sau 1359), voievodul Sas moare, însă regele Ludovic e ocupat cu o cam-panie împotriva lui Duşan al Serbiei şi nu are timp pentru asigurarea unei suc¬cesiuni „fidele” în Moldova. Deşi ţinutul românesc de la est de Carpaţi era o prioritate pentru casa regală maghiară, care plănuia un imperiu angevin de la Marea Baltică până la Marea Adriatică.
Visul imperial e spulberat de voievodul Bogdan care, în 1359, porneşte de la reşedinţa din Cuhea împreună cu un număr de oşteni şi trece pe la pasul Prislop-Borşa, în Moldova, unde îi alungă de la domnie pe urmaşii lui Dragoş.
Se presupune că acţiunea lui Bogdan nu ar fi avut sorţi de izbândă dacă nu ar fi beneficiat, atât de factorul surpriză, cât şi de contextul favorabil, dar mai cu seamă de un corp de soldaţi credincioşi şi bine pregătiţi, la care s-a aliat populaţia locală, ne¬mul¬ţumită de tendinţa de suzeranitate a Ungariei.
Chiar şi în aceste condiţii, averile lui Bogdan în Maramureş rămân intacte, regele Ludovic sperând la o supunere ulterioară a noului voievod faţă de interesele coroanei. Ade¬vărul este că regele nu a bănuit consecinţele acţiunii lui Bogdan, pe termen lung, care plănuia rea¬lizarea unei „instituţii statale”, cu toate atributele aferente.
În cei şase ani de domnie, principala preocupare a lui Bogdan a fost să respingă în-cercările regelui Ludovic de a prelua puterea asupra Moldovei. I-a urmat la tron fiul său, Laţcu (1365-1375), care a continuat politica de apărare a independenţei noului stat. Succesorul său a fost voievodul Ştefan, un alt fiu al lui Bogdan, care se că¬să¬to¬reşte cu Margareta Muşata şi întemeiază dinastia Muşatinilor (următorii domnitori fiind Petru I Muşatinul şi Roman I, fiii celor doi). Dinastia a condus Moldova până la Ştefan cel Mare, respectând testamentul lui Bog¬dan I Întemeietorul: independenţa acestei pro¬vincii româneşti. În 1859, Moldova se uneşte cu Muntenia, iar în 1918 cu Tran¬sil¬va¬nia, formându-se statul modern român (monarhic şi, în prezent, republican).