1

ISTORIA SISTEMULUI  POLITIC FRANCEZ

Istoria dezvoltării politice a Franţei prezintă un deosebit interes deoarece în sistemul politic francez s-au perindat succesiv aproape toate formele de guvernământ. După cum se ştie Franţa a cunoscut în decursul îndelungatei sale istorii atât monarhia absolută, monarhia constituţională, imperiul, dar şi republica parlamentară, iar in prezent ea este o republică semi-prezidenţială.

Istoria dezvoltării politice a Franţei demonstrează o preocupare permanentă pentru găsirea celor mai adecvate forme juridice de exprimare a unor principii constituţionale.

În continuare voi încerca să înfăţişez sistemul politic francez într-o viziune istorică, analizând apoi, în mod succesiv, principalele instituţii consacrate de actualul aparat de guvernare.

MONARHIA ABSOLUTĂ

Franţa a cunoscut, odată cu centralizarea statală, un regim de monarhie absolută exprimat în cunoscutele formule „L’etat c’est moi” şi „Apres moi le deluge”. Aceste maxime înfăţişau într-o formă concentrată întreaga viziune a monarhiei absolute despre personificarea puterii statului în persoana regelui şi despre paseismul concepţiei politice care călăuzea monarhia franceză. În pofida luărilor de atitudine ale unor gânditori, ale unor oameni de înaltă cultură care atrăgeau atenţia monarhiei asupra necesităţii de a se reorienta în concordanţă cu noile schimbări intervenite în viaţa socială, puterea absolutistă monarhică venea tot mai des ]n conflict cu realităţile sociale, cu cele economice, promovând totodată un sistem care se caracteriza prin abuzuri şi încălcarea oricăror libertăţi cetăţeneşti.

Deşi un gânditor francez atrăgea atenţia monarhiei că „Nu există monarhie fără Parlament”, Statele Generale-acele forme de convocare a poporului, în special pentru plata impozitelor-nu fuseseră reunite după anul 1614.

Ideile revoluţionare promovate de iluminişti, de teoreticieni care promovau schimbări politice nu aveau să rămână fără ecou. Jean Jacques Rousseau, exprimând un punct de vedere comun gânditorilor timpului său, declara: „ A renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar si la datoriile tale”.

Sub influenţa ideilor înaintate, poporul, dar şi o parte a clerului şi chiar a nobililor, vedea cu urgenţă necesitatea unor schimbări. Revoluţia franceză a inspirat remarcabile documente de gândire politică şi juridică, printre care cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.

PERIODA REVOLUŢIONARĂ 1789-1799

Perioada revoluţiei franceze a fost o perioadă extrem de dinamică şi complexă caracterizată prin numeroase deplasări ale forţelor politice; ea s-a axat, în esenţă, în jurul a trei structuri: a) Adunarea Constituantă, b) Convenţia şi c) Directoratul, fiecare din aceste structuri reprezentând un anumit moment de echilibru al forţelor politice revoluţionare şi reflectând chiar unele concepţii diferite despre drept şi valorile umane.

a)Constituanta a reprezentat, de fapt, adunarea care refuzase să se supună somaţiei regelui şi care şi-a propus sa elaboreze o nouă constituţie pentru Franţa. Acele cunoscute cuvinte ale lui Mirabeau: „Suntem aici prin forţa poporului şi nu vom pleca decât prin forţa baionetelor” reflectau, de fapt, mentalitatea unor gânditori, a unor oameni de elită care vedeau în emanciparea Franţei nu numai propria lor emancipare, dar şi edificarea unui stat nou, întemeiat în mod ferm pe principiile libertăţii. Prima Constituţie franceză a fost Constituţia din 3 septembrie 1791, constituţie care mai marca încă menţinerea monarhiei, dar fundamenta aşezarea acesteia pe baze democratice şi constituţionale.

Refuzul regelui ludovic al XVI-lea de a înţelege procesul de schimbări, încercarea acestuia de a fugi peste hotare, complicitatea cu forţele străine care doreau să intervină în treburile Franţei au dus în final la judecarea şi condamnarea sa. Din acest moment, Franţa a început o epocă nouă în care violenţa revoluţionară era considerată mijlocul cel mai eficace pentru a garanta instituţiile unui autentic stat de drept.

Robespierre, unul dintre cunoscuţii conducători ai revoluţiei franceze, enunţa ideea conform căreia „ Guvernul revoluţiei este despotismul libertăţii contra tiraniei”. Încercând să fundamenteze ideea violenţei revoluţionare, acelaşi gânditor şi om politic declara „ Acela care nu urăşte crima nu poate să iubească virtutea”.

b)Convenţia. Perioada Convenţiei s-a reflectat în adoptarea Constituţiei din 24 iunie 1793, care nu a mai fost însă aplicată în condiţiile confruntărilor pe care le cunoştea viaţa politică revoluţionară franceză. Efervescenţa procesului de schimbări marca apariţia unor numeroase cluburi şi organizaţii revoluţionare, dar şi cristalizarea unor căi privind mersul mai departe al transformărilor: calea iacobină, exprimată de Robespirre şi adepţii săi, calea care preconiza intransigenţa şi fermitatea faţă de adversarii revoluţiei, şi calea girondină, vizând efectuarea unor transformări paşnice, democratice.

c)Directoratul a reprezentat o nouă formă de organizare politică; ea dorea să ia locul Convenţiei revoluţionare, păstrând cuceririle revoluţiei, dar instituind o mai mare garanţie a libertăţii împotriva arbitrarului şi eliminând definitiv violenţa din arsenalul metodelor politice.

Directoratul s-a dovedit, prin întregul său sistem de organizare, un regim politic tranzitoriu care căuta, pe de o parte, să elimine abuzurile săvârşite în numele revoluţiei, iar pe de altă parte, sa menţină valoarea principiilor revoluţiei.

REGIMUL CONSULAR ŞI IMPERIAL

Regimul consular şi imperial marchează trecerea centralizarea puterii şi subordonarea rolului adunărilor. Beneficiind de un uriaş prestigiu, primul consul – Napoleon Bonaparte – avea să-şi întărească puterea în stat, sfârşind prin a se proclama „împărat al tuturor francezilor”.

Înfrângerea lui Napoleon şi restabilirea monarhiei avea să ducă pentru o scurtă perioadă, la revitalizarea practicilor „fostului regim”. Cu toate acestea monarhia franceză restaurată prin Carta din 4 iunie 1814 avea să păstreze, totuşi, o anumită imagine a fostelor libertăţi care nu mai puteau fi ignorate de poporul francez.

MONARHIILE CENSITARE

Ca urmare a mişcărilor politice în Franţa, în 1830 monarhia acceptă principiul „Regele domneşte, dar nu guvernează”. Este vorba de o trecere de la regimul absolutist la un regim democratic, dar bazat pe recunoaşterea censului ce fusese deja stabilit ca principiu de vot în 1814.

Sufragiul universal, cucerire a revoluţiei franceze, era înlocuit tot mai mult de un sufragiu censitar ce dorea să asigure sprijinul instituţiilor politice  de către o clasă puternică de proprietari.

Dacă în 1814 începeau să se întrevadă potenţialităţile edificării unui regim parlamentar, acesta în 1830 devenea realitate.

A doua revoluţie franceză, determinată de evenimentele revoluţionare din 1848, avea să restabilească sufragiul universal care în 1850 urma să fie redus datorită înscrierii condiţiei domiciliului, pentru ca în 1852 să fie reintrodus. Regimul politic instaurat în 1848 avea să fie un regim democratic apropiat de regimul prezidenţial.

AL DOILEA IMPERIU

Al doilea imperiu, proclamat de Ludovic Bonaparte, după ce efectuase o masivă concentrare a puterilor în mâinile executivului, avea să reprezinte o reluare în forme noi, parlamentare, a sistemului monarhic. Împăratul păstra importante prerogative politice şi în sistemul de organizare a statului, respectând totuşi instituţiile democratice ale statului.

Regimul lui Ludovic Bonaparte se deosebea fundamental de cel al predecesorului său, deoarece legislativul îşi menţinea prerogativele sale, puterile împăratului nefiind aceleaşi cu cele pe care, la timpul său, Napoleon I le concentrase în mâinile sale.

Regimul-deşi autocrat-permitea totuşi o marjă de libertate politică, iar angajarea tot mai puternică pe plan extern a dus la prăbuşirea sa ca o consecinţă a războiului franco-german.

Comuna din Paris din 1870 a fost o încercare efemeră de a edifica un nou tip de  stat proletar, pe ruinele fostului imperiu.

A TREIA REPUBLICĂ

A treia republică a fost precedată de evenimentele deja amintite ale războiului franco-prusac care au făcut ca imperiul să nu poată supravieţui dezastrului de la Sedan. Un guvern de salvare naţională a fost investit de către Corpul legislativ pentru a semna armistiţiul şi a organiza, la 8 februarie 1871, alegerea unei Adunări Naţionale. Această adunare, ce avea drept scop să restabilească în mod primordial pacea cu Germania, avea să se consacre în acelaşi timp elaborării unei noi Constituţii. Ea era dominată de figura lui Thiers, cunoscut om politic care avea să declare că „ Republica este forma de guvernământ care ne dezbină cel mai puţin”.

Instituţiile statului definite de Constituţia din 1875 erau: Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputaţilor, aleasă pe 4 ani, şi Senatul alcătuit din senatori numiţi pe viaţă sau recrutaţi prin scrutin indirect. Spre deosebire de Camera Deputaţilor, al cărei mandat era de 4 ani, mandatul senatorilor era de 9 ani, o reînnoire a mandatelor efectuându-se o dată la trei ani. Vârsta pentru a fi ales deputat era de 25 de ani, iar vârsta cerută pentru ca o persoană să fie aleasă senator era stabilită la 40 de ani.

Camerele aveau în principal atribuţia de a vota legile; reunite, ele puteau pune în discuţie responsabilitatea guvernului.

Preşedintele republicii era ales pe termen de 7 ani, prin scrutin secret, cu majoritatea absolută a voturilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, reunite la Versailles ca Adunare Naţională. Preşedintele era şef al statului şi şef al executivului, dispunând de largi atribuţii de a desemna miniştrii, de a avea iniţiative legislative, de a opune un veto provizoriu, având în acelaşi timp statutul unui şef de stat parlamentar, nefiind răspunzător pentru actele sale (de care răspundeau miniştrii).

Miniştrii erau numiţi de preşedinte, fiecare având conducerea unui departament.

Ca o consecinţă a numeroaselor crize şi frământări politice pe care le-a cunoscut în acea perioadă viaţa politică franceză, se produce o trecere de la primatul adunărilor la întărirea executivului. Totodată, are loc şi un proces de modernizare a Constituţiei, în 1884 renunţându-se la instituţia senatorilor pe viaţă şi modificându-se regulile de desemnare a senatorilor.

Cea de-a treia republică a durat până în 1940, când prăbuşirea Franţei în faţa atacului german a suprimat instituţiile celei de-a treia republici iar mareşalul Petain a convocat Adunarea Naţională la Vichy pentru a-l investi cu largi atribuţii de şef al statului.

Prin legea din 10 iulie 1940, mareşalul Petain a dobândit atribuţii foarte largi, în Franţa fiind instituit un regim autocrat apropiat de Germania, care nu exercita decât o autoritate limitată asupra teritoriului său şi care a sfârşit prin a fi, cu timpul, subordonat în întregime autorităţilor germane.

A PATRA REPUBLICĂ

Cea de-a patra republică franceză îşi găseşte originea în instituţiile revoluţionare create de generalul De Gaulle în timpul luptei de eliberare a ţării. În aprilie 1944 se angajase să reunească o adunare constituantă, cel mai târziu în anul întregii eliberări a teritoriului, pentru a pune bazele unei edificări noi, democratice, a statului.

Printr-un referendum organizat la 21 octombrie 1945, francezii au fost întrebaţi dacă doreau ca adunarea ce va fi aleasă de ei să fie şi adunare constituantă, şi dacă apreciau oportun ca o nouă Constituţie să organizeze într-un mod nou puterile statului.

Organizarea puterilor în sistemul Constituţiei din 1946 consacră Parlamentul bicameral, compus din Adunarea Naţională aleasă prin sufragiu universal direct, pe baza reprezentării proporţionale, şi Consiliul Republicii, cea de-a doua Cameră, ales prin scrutin indirect, departamental.

Preşedintele republicii era ales pe şapte ani. El avea atribuţii importante, printre care numirea Consiliului de miniştrii, promulgarea legilor şi desfăşurarea raporturilor internaţionale. Cu toate acestea, în sistemul acestei constituţii preşedintele pierdea multe dintre prerogativele esenţiale din 1875: dreptul de dizolvare a Parlamentului, iniţiativa legislativă, responsabilitatea executării legilor.

Guvernul era format din preşedintele de consiliu, care avea importante atribuţii ce aparţinuseră anterior preşedintelui republicii.

Noul sistem consacra un regim parlamentar, înscriind reguli cu privire la răspunderea politică a guvernului. Dizolvarea Adunării era menţinută, dar existau condiţii dificile pentru ca ea să se producă.

Cea de a patra republică avea să dureze 12 ani şi 5 luni; neputinţa sa de a face faţă problemelor Franţei a dus la discreditarea şi la înlocuirea ei cu o altă formă de guvernământ în care preşedintele dispune de atribuţii importante.

SISTEMUL POLITIC FRANCEZ CONTEMPORAN

După insurecţia din 13 mai 1958 din Algeria, care pe atunci era colonie franceză, generalul De Gaulle a fost solicitat să formeze un guvern. La 1 iunie 1958, cu 329 voturi contra 224, generalul De Gaulle a fost investit în calitate de prim ministru al unui guvern care avea să fie cel din urmă al celei de a patra republici. La 2 iunie acelaşi an, generalul De Gaulle a obţinut depline puteri, în această privinţă Adunarea Naţională dând satisfacţie solicitării sale de a deţine puteri depline spre a putea face faţă situaţiei nou create. Recurgând la această măsură, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art. 90 din Constituţia din 1946 cu privire la revizuirea Constituţiei, acceptând o procedură de revizuire pentru a transfera puterile constituante generalului De Gaulle, sau mai curând Guvernului.

Ca urmare a măsurilor ce au fost adoptate, s-a trecut la elaborarea unei noi Constituţii, care diferea – sub o serie de aspecte – în mod fundamental de Constituţia din 1946.

Constituţia din 1958 a păstrat regimul parlamentar, dar a întărit foarte mult puterile prezidenţiale. Adunarea Naţională, prima dintre cele două Camere ale Parlamentului francez, se compune din 277 de deputaţi. Ea se constituie prin sufragiu universal direct, pe durata unui mandat de 5 ani. Senatul cuprinde 321 senatori, care sunt aleşi pe timp de 9 ani, de către un colegiu electoral compus în principal din consilierii aleşi în fiecare departament. Cea de „a treia Cameră” a Parlamentului, cum este ea numită în literatura de specialitate, Consiliul Economic şi Social, cuprinde 230 de reprezentanţi ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor exercitând un rol consultativ pentru programele pe termen lung, în deosebi.

Bicameralismul francez este inegalitar, Adunarea dispunând de prerogative de care nu dispune Senatul. Acesta se găseşte totuşi într-o poziţie mult mai bună decât Consiliul republicii, organism similar existent anterior constituirii Senatului, dar are o poziţie mai puţin importantă decât Senatul din 1875.

Senatul are o situaţie cu totul specială, prin aceea că nu poate fi dizolvat; mandatul membrilor săi este de 9 ani, pe baza unei reînnoiri la fiecare trei ani; el poate bloca, însă, o propunere de revizuire constituţională, ceea ce face din el unul din garanţii Constituţiei.    

 În ceea ce priveşte cele două Camere ale parlamentului francez, ele prezintă o serie de reguli comune. Astfel în rândul acestor reguli o poziţie dintre cele mai importante o ocupă acelea care se referă la statutul parlamentarului.

Parlamentul lucrează în sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Iniţiativa convocării unei sesiuni extraordinare a Parlamentului aparţine primului ministru sau Adunării Naţionale, dar nu Senatului. În cazul în care iniţiativa aparţine primului ministru durata sesiunii nu este limitată. În cazul iniţiativei Adunării, măsura este adoptată de majoritate,  iar sesiunea nu poate dura mai mult de 12 zile, urmând să fie încheiată înainte de acest termen dacă ordinea de zi este epuizată.

Cele două Camere au regulamentele lor, care stabilesc regimul organizării interne şi desfăşurarea activităţii lor.

Activitatea parlamentară se desfăşoară sub conducerea preşedinţilor celor două Adunări, având ca formă de organizare birourile, grupurile parlamentare, alături de care mai există un alt organ de lucru – Conferinţa preşedinţilor-, o reuniune a preşedinţilor şi a vicepreşedinţilor celor două Adunări, precum şi a preşedinţilor comisiilor permanente. Această conferinţă decide în legătură cu ordinea de zi. Ordinea de zi este prioritară şi cuprinde în special proiectele de legi a căror urgenţă este stabilită de guvern şi o ordine complementară, care este aprobată de conferinţa preşedinţilor, iar apoi de Cameră.

Atribuţiile Parlamentului constau, în primul rând, în elaborarea legilor, existând domenii în care legislatorul determină principiile fundamentale, domenii în care acesta fixează regulile şi domenii nu există o asemenea prevedere.

În ceea ce priveşte iniţiativa legislativă aceasta poate aparţine primului ministru sau parlamentarilor, dar există unele limitări cu privire la domeniile în care pot fi întreprinse iniţiative parlamentare. Astfel, iniţiativa parlamentară nu se poate referi decât la acele domenii care sunt rezervate legiuitorului de către Constituţie. De asemenea, iniţiativa deputaţilor nu poate fi exercitată în materie de cheltuieli, iar în Franţa, încă din 1981, urmându-se practica britanică, a fost acceptată o asemenea măsură.

Există şi posibilitatea ca Parlamentul să refuze dezbaterea unei iniţiative care s-ar referi la probleme de cheltuieli prin care s-ar mări sau s-ar diminua sarcinile financiare ce revin statului.

Discutarea legilor este precedată de o dezbatere în cadrul comisiilor. Acestea funcţionează pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor generale.

Proiectele odată adoptate de una din Camere sunt trimise celeilalte Camere.

Anumite probleme de ordin juridic se ridică în legătură cu „naveta” şi comisia mixtă paritară. În principiu, cele două Camere se găsesc la egalitate şi o navetă fără sfârşit ar putea afecta desăvârşirea procesului legislativ, dar se admite principiul că nici o Cameră nu poate să facă să prevaleze punctul său de vedere. Constituţia a permis totuşi o anumită procedură care  permite Guvernului să scoată din impas probleme de genul celei menţionate. Astfel, Guvernul poate-după două lecturi ale proiectului de către fiecare adunare, sau numai după o singură lectură-când consideră că este o problemă de urgenţă, să recurgă la o comisie mixtă paritară formată din 7 deputaţi şi 7 senatori, al cărei rol este de a căuta un compromis între dispoziţiile în suspensie.. Această prevedere reprezintă însă o facultate, iar nu o obligaţie.

Există şi proceduri excepţionale în sistemul parlamentar francez, ca de pildă procedura de urgenţă, procedura bugetară (care implică un termen de 70 de zile, din care 40 sunt rezervate primei lecturi) şi problema promulgării legilor.

Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe căi, asigurarea posibilităţii de informare fiind o condiţie esenţială a controlului. Astfel, trebuie menţionate aici, ca şi în alte parlamente întrebările şi interpelările adresate Guvernului; de asemenea declaraţiile asupra unor subiecte de actualitate; comisiile de anchetă înfiinţate de Parlament, precum şi controlul efectuat de parlamentari asupra înfăptuirii politicii europene.

În ce priveşte „cea de-a treia Cameră „ –Consiliul Economic şi Social- despre care am arătat că se compune din 230 de membrii, ea a fost constituită datorită intenţiei de a asocia la elaborarea anumitor decizii nu numai reprezentanţii unor cetăţeni „abstracţi”, dar şi oamenii angajaţi în viaţa economică şi socială.

În ceea ce priveşte avizele pe care aceasta le emite, la solicitarea Guvernului, ele sunt obligatorii pe plan economic şi social, ca şi legile program. Ele sunt însă facultative când privesc proiecte, propuneri, decrete, unde se consideră că opinia sa ar putea fi utilă.

Spre deosebire de statutul acestui organism în timpul celei de a patra Republici, în prezent Consiliul nu poate emite avize la solicitarea Camerei.

 2.Preşedintele Republicii

Instituţia prezidenţială ocupă un loc important în sistemul instituţiilor politice ale Franţei.

Cu privire la desemnarea preşedintelui republicii, după modificarea constituţională din 1962 aceasta se face în mod direct de către întreaga populaţie. Reforma din 1962 a dat un surplus de autoritate instituţiei prezidenţiale, stabilind că preşedintele republicii este ales pe o perioadă de 7 ani prin sufragiu universal direct.

Preşedintele este ales cu majoritatea absolută din sufragiile exprimate. Dacă o asemenea majoritate nu este obţinută la primul tur de scrutin, se procedează la al doilea, în a doua duminică. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi după primul tur de scrutin.

Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului preşedinte are loc la cel puţin 20 şi cel mult 30 de zile înainte de expirarea mandatului preşedintelui în exerciţiu.

În caz de vacanţă a preşedinţiei, indiferent de cauză, sau în cazul unei incapacităţi constatate de Consiliul Constituţional, sesizată de Guvern şi hotărâtă cu majoritatea absolută a membrilor săi, funcţiile preşedintelui republicii sunt exercitate provizoriu de preşedintele Senatului, iar dacă acesta nu are capacitatea de a exercita aceste funcţii, de către Guvern.

În caz de vacanţă sau de incapacitate definitivă, declarată de către Consiliul Constituţional, scrutinul pentru alegerea unui nou preşedinte are loc, cu excepţia unor situaţii de forţă majoră constatate de către Consiliul Constituţional, la cel puţin 20 de zile şi la cel mult 35 de zile de la declararea vacanţei.

Preşedintele este responsabil politic în faţa poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul îşi exprimă dezaprobarea este nerealegerea unei persoane în funcţia de preşedinte al statului; dar responsabilitatea preşedintelui poate să intervină ţn anumite momente, cum este cazul răspunderii pentru înaltă trădare, când preşedintele este judecat de o Înaltă Curte de Justiţie. În principiu preşedintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele comise în timpul exerciţiului funcţiilor sale. Răspunderea preşedintelui pentru înaltă trădare este de competenţa unei Înalte Curţi, care se compune din 12 persoane. Procedura în faţa Înaltei Curţi este declanşată printr-o sesizare, printr-o rezoluţie care este votată de fiecare Cameră cu majoritate absolută.

Înalta Curte este asistată de o comisie de instrucţie compusă din 5 membrii ai Curţii de Casaţie, care procedează la un prim examen al dosarului. Faptul că instrucţia este încredinţată unei asemenea comisii demonstrează dorinţa de a jurisdicţionaliza procedura.

În ceea ce priveşte puterile preşedintelui, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea preşedintelui şi a membrilor Consiliului Constituţional, sesizarea Consiliului Constituţional.

Există un număr de puteri ale preşedintelui care sunt împărţite cu alte organe, situaţie în care este necesară contrasemnarea de către parlament a unor acte ale preşedintelui.

Cu privire la atribuţiile pe care preşedintele le exercită faţă de naţiune, la loc de frunte se înscrie, desigur, conducerea relaţiilor internaţionale, calitatea sa de comandant al armatei şi recurgerea la prevederile art. 16 din Constituţie.

Printre atribuţiile preşedintelui în raporturile acestuia cu Guvernul se numără şi semnarea ordonanţelor şi decretelor acestuia, precum şi numirea unor înalţi funcţionari.

Faţă de Parlament, atribuţiile preşedintelui privesc intervenţia în procedura legislativă, preşedintele putând să intervină în ceea ce priveşte retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de către Consiliul de miniştrii. De asemenea, în relaţiile cu puterea legislativă, preşedintele  poate dizolva Adunarea Naţională, ceea ce constituie una din atribuţiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fără contrasemnarea primului ministru; există însă şi situaţii când dizolvarea este imposibilă, de pildă atunci când se aplică art.16.

Tot privitor la relaţiile preşedintelui cu puterea legislativă putem menţiona dreptul acestuia de a adresa mesaje, de a cere a doua dezbatere a unei legi( aşa numitul  „drept de veto suspensiv”), dar această atribuţie este supusă contrasemnării; reunirea Congresului în cadrul procedurii de revizuire; deschiderea şi închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.

În sfârşit, în ce priveşte justiţia, preşedintele dispune de dreptul de graţiere şi este preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.

În afara atribuţiilor menţionate, mai pot fi citate : iniţiativa revizuirii Constituţiei, sesizarea Consiliului Constituţional şi exercitarea unor înalte funcţii onorifice, ca protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.

 3.Guvernul  

Aşa cum s-a arătat al punctul precedent, puterea executivă în Franţa aparţine Preşedintelui Republicii şi Guvernului, ceea ce a determinat o serie de comentatori politici să considere executivul francez ca fiind un executiv „bicefal”.

În ceea ce priveşte numirea primului ministru, aceasta reprezintă o atribuţie proprie a preşedintelui republicii. Decretul preşedintelui republicii, în acest caz, nu are nevoie să fie contrasemnat de primul ministru care iese din activitate. Pe de altă parte, preşedintele este liber să desemneze pe cine doreşte pentru funcţia de prim ministru şi nu este obligat să procedeze ca în timpul celei de-a patra Republici la o consultare cu grupurile politice parlamentare. Cu toate acestea, el trebuie să ţină seama de cerinţa ca persoana ce va fi desemnată să se bucure de încrederea majorităţii parlamentare.

În ceea ce priveşte desemnarea miniştrilor, aceştia sunt numiţi de preşedinte la propunerea primului ministru. Tot preşedintele este cel care are dreptul să accepte revocarea pe care o face Adunarea Naţională.

Referitor la statutul membrilor Guvernului, trebuie precizat că există diferite categorii de membrii ai Guvernului. Faptul că în sistemul francez preşedintele republicii prezidează deliberările Consiliului de miniştrii nu-l transformă pe preşedinte în membru al Guvernului. Pe de altă parte, alături de prim ministru, în Cabinet mai există miniştrii de stat, titlu care este dat de autorităţi în considerarea unor personalităţi pe care le au în cadrul partidelor din care fac parte; de asemenea Guvernul cuprinde uneori miniştrii delegaţi pe lângă primul ministru, dar categoria cea mai largă o reprezintă miniştrii deţinători ai unor portofolii-26 în prezent în Cabinetul francez. Mai există, în sistemul guvernamental francez, miniştrii delegaţi pe lângă miniştrii; miniştrii delegaţi care nu sunt arondaţi pe lângă un minister şi secretari de stat, autonomi sau desemnaţi pe lângă un anumit ministru. 

În principiu, secretarii de stat nu participă la şedinţele guvernului, ei sunt invitaţi atunci când se dezbat probleme care-i interesează în mod direct.

Funcţiile ministeriale sunt incompatibile cu funcţiile profesionale private, dar şi cu funcţiile publice.

În ceea ce priveşte responsabilitatea civilă şi penală a miniştrilor s-au confruntat mai multe puncte de vedere. Au existat puncte de vedere potrivit cărora miniştrii trebuie să fie supuşi jurisdicţiei civile şi penale la fel ca oricare alţi funcţionari de stat, puncte de vedere care mergeau pe linia scoaterii miniştrilor de sub regulile responsabilităţii obişnuite, şi puncte de vedere care se pronunţau în sensul constituirii unor instanţe speciale.

Competenţa de a judeca actele îndeplinite de miniştrii în exerciţiul funcţiunii revine Curţii de Justiţie a Republicii, compusă din 12 parlamentari desemnaţi de Cameră şi Senat şi 3 magistraţi de la Curtea de Casaţie.

Procedura privind sesizarea Curţii aparţine oricărei persoane, existând, privitor la aceasta, un dublu filtru: o Comisie de examinare a plângerilor şi o Comisie de instrucţie. După ce acestea ajung la anumite concluzii, Curtea examinează cauza şi pronunţă soluţiile pe care le consideră necesare.

Faţă de Parlament, primul ministru apare ca un reprezentant al majorităţii. El are totodată şi dreptul de a participa la procedura legislativă, semnând şi depunând pe masa Parlamentului proiectele de legi în numele Guvernului.

Un aspect asupra căruia trebuie să ne oprim îl reprezintă puterile excepţionale ale Guvernului. Acestea apar, în mod firesc, în cazul stării de asediu sau  al stării de urgenţă. Dar există, de asemenea, şi sistemul ordonanţelor, care permite Parlamentului să abiliteze Guvernul pentru a emite anumite reglementări cu caracter normativ. Aceste ordonanţe sunt subordonate unor reguli de fond şi anume: să aibă în vedere executarea programului guvernamental; să nu aibă o durată nelimitată şi să nu aducă atingere valorilor constituţionale. Totodată, ordonanţele sunt subordonate unor reguli de control, în sensul că va exista un control efectuat de Consiliul Constituţional asupra legii de abilitare, precum şi de Consiliul de Stat căruia ordonanţele, ca acte administrative, îi pot fi deferite în timp de două luni de la publicarea lor, cu excepţia cazului în care Parlamentul le-a ratificat. Ordonanţele intră în vigoare imediat, dar Guvernul trebuie-sub sancţiunea caducităţii- să ceară ratificarea lor de către Parlament într-un termen fixat de legea de abilitare.

În ceea ce priveşte puterea miniştrilor, aceştia sunt şefi ai administraţiilor supuse autorităţii lor. Ei dispun de o putere limitată: pot să dea anumite ordine, dar să şi numească în funcţiile publice care sunt de competenţa lor; contrasemnează hotărârile preşedintelui republicii sau ale primului ministru în problemele care se referă la departamentul lor şi sunt ordinatorii de credite ai ministerelor respective.

Gândirea şi practica politică franceză au exercitat şi exercită o influenţă dintre cele mai importante asupra dezvoltării democraţiei. Istoricele principii înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului au fost încorporate în legile fundamentale ale unor state ce şi-au dobândit independenţa. Valoarea morală, politică şi juridică a marilor principii stabilite de Revoluţia franceză a depăşit momentul epocii respective, proiectându-se ca adevărate comandamente ale înfăptuirii unei societăţi democratice într-o lume bazată pe respectul regulilor de drept.

În lumina Declaraţiei şi a jusnaturalismului francez, sunt considerate astăzi drepturi absolut personale, de care indivizii trebuie să se bucure în calitatea lor de persoane, libertatea, egalitatea, proprietatea (considerată sacră şi inviolabilă), siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi. Principiile menţionate sau afirmat incontestabil ca reprezentând drepturi fundamentale cetăţeneşti, întrucât oamenii revendicând posibilităţi egale de a fi admişi în toate demnităţile, posturile şi serviciile publice, se prezintă ca membrii ai unei societăţi ce trebuie să le recunoască aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Orice cetăţean are dreptul să vorbească, să scrie, să-şi tipărească, să-şi exprime ideile şi să răspundă la folosirea abuzivă a acestei libertăţi. Cetăţenii au, totodată, dreptul să constate necesitatea contribuţiei publice, să o consimtă în mod liber, să-i urmărească întrebuinţarea, să-i fixeze volumul, modul de impunere, de încasare şi de durată. Nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau deţinut decât în cazurile prevăzute de lege şi potrivit formelor pe care legea le prescrie.

Deci marile principii pe care Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului le-a fundamentat constituie astăzi idei extraordinare, a căror importanţă se proiectează peste veacuri ca elemente indispensabile oricărei societăţi.; ideea că oamenii se nasc şi rămân liberi, că scopul oricărei asociaţii politice este apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului rezistă, dincolo de vicisitudinile timpului, ca idei esenţiale pe care trebuie să se întemeieze orice societate politică.