1   Alfred Mahan si geopolitica americana


R. Fifield şi E. Pearcy consideră că Alfred Mahan şi preşedintele Roosevelt sunt printre cele mai mari personalităţi ale geopoliticii americane (“Geopolitics in Principle and Practice”, pag.82). Mahan a fost un autor de seamă care şi-a elaborat opera în termenii strategici de care SUA aveau aşa de mare nevoie la acea vreme, iar Roosevelt a asigurat transpunerea în practică a multora dintre ideile gânditorului american. Achiziţionarea Canalului Panama în 1903 şi deschiderea lui efectivă în 1914, acţiune iniţiată de preşedintele american, a pornit şi de la evaluarea făcută de Mahan. În anul 1890, autorul american a atras atenţia asupra cerinţei ca SUA să construiască un canal care să traverseze istmul dintre cele două Americi. Pentru a asigura securitatea acestui canal era necesar ca SUA să deţină superioritatea navală în Caraibe şi în Estul Pacificului. Ceea ce transforma insula  Hawaii într-un  punct strategic vital pentru apărarea SUA de “o invazie barbară” dinspre Asia. Prin urmare, în decizia strategică de a construi canalul este cuprinsă şi ideea lui Mahan, formulată cu câţiva ani înainte.
Opera lui Mahan ar putea fi caracterizată drept o pledoarie pentru construirea de către SUA a unei puternice flote navale, indispensabile noului statut de putere al SUA.  Preşedintele Roosvelt este unul dintre cei care au pus în practică această idee, iar între 1907 – 1909 a trimis în jurul lumii noua flotă americană ca simbol al puterii SUA. Gestul preşedintelui american, spun comentatorii, a urmat unui tip de “gâlceavă” diplomatică. Cu puţin timp înainte, board-ul educaţional din San Francisco hotărâse ca elevii japonezi, chinezi şi coreeni să frecventeze şcoli separate. Ceea ce a provocat indignare la Tokyo şi chiar o încordare în relaţiile bilaterale. Trimiterea flotei reprezenta un semnal că alta este acum puterea Americii.
 Alfred T. Mahan (1840 – 1914), amiral al marinei americane, a fost şi profesor la Naval War College din Newport (Rhode Island),  calitate în care scrie principala sa lucrare: “The Influence of Sea Power upon History”, publicată în 1890. Volumul reprezintă o privire monografică asupra rolului jucat de forţa maritimă, între anii 1660-1783, în ascensiunea Marii Britanii. Trei ani mai târziu, Mahan publică o altă lucrare tip monografie, intitulată “The Influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire” care urmăreşte evoluţia flotei franceze între anii 1793-1812.
În viziunea autorului american, pentru a deveni o mare putere, o ţară trebuie să îndeplinească trei condiţii sau criterii. În primul rând, trebuie să se învecineze pe o lungime considerabilă cu oceanul planetar sau să aibă acces la acesta printr-o mare deschisă spre oceanul planetar. În al doilea rând, să nu aibă în vecinătatea imediată vecini puternici. În sfârşit, să dispună de o capacitate navală şi de un potenţial militar ridicat al flotei marine.  Toate aceste trei criterii, apreciază Mahan, au fost întrunite de Marea Britanie. Poziţia geografică a acestei ţări, conjugată cu forţa sa navală, au asigurat pentru Marea Britanie rolul de putere mondială pe care l-a deţinut atâta vreme. Atât dobândirea, dar mai ales păstrarea Imperiului Britanic, au fost dependente de asigurarea controlului asupra oceanelor.
 
1 Dacă Statele Unite doresc să se substituie Marii Britanii ca putere oceanică, ele trebuie să-şi completeze poziţia geografică cu o flotă maritimă de prim rang. Alfred Mahan trăieşte în perioada imediat următoare încheierii procesului de colonizare a continentului american, care s-a produs la mijlocul secolului trecut. Statisticile spun că Statele Unite aveau o putere industrială din ce în ce mai mare. Ele continuau însă să rămână o putere continentală, deşi circa 60 al sută din graniţe erau maritime. Afirmarea acestui nou stat continental şi ca putere maritimă era un imperativ.
Este meritul lui Mahan că a formulat în termeni clari dimensiunea strategică a forţei maritime pentru noua putere care se năştea. O flotă comercială puternică era necesară nu numai pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale intense, ci şi pentru că flota ar fi reprezentat o dimensiune şi un simbol al puterii. Prosperitatea naţională şi împlinirea destinului naţional al SUA depindeau, în viziunea lui Mahan, de această flotă comercială. Mai mult, navele comerciale ar trebui să dispună de porturi de destinaţie sigure, iar protecţia lor să fie asigurată de-a lungul întregului parcurs, ceea ce echivalează cu construirea unui adevărat imperiu al oceanului. Mareşalul american avertiza că, în eventualitatea unor conflicte, nu e suficient să opreşti inamicul la graniţă (în cazul SUA la ţărmurile oceanului), ci să dispui de o flotă suficient de puternică pentru a fi în stare să prevină blocadele şi să menţină legăturile porturilor americane cu alte porturi ale ţărilor aliate sau neutre.
Mahan sesizează că există poziţii geografice avantajoase. Dar ele au o valoare strategică potenţială atâta vreme cât nu beneficiază de o forţă economică în măsură să le pune în valoare şi să le fructifice potenţialul. Aceasta era situaţia SUA la sfârşitul secolului. Deşi dispuneau de largi deschideri către oceanul planetar şi aveau un considerabil potenţial economic, ele nu dispuneau de o forţă navală care să pună în valore toate aceste atuuri geopolitice.
Autorul american trăieşte într-o perioadă în care expansiunea colonială (de tip clasic) era pe sfârşite. Problema cuceririi de noi teritorii nu mai reprezenta o prioritate. Centrul de greutate se mutase de la cucerire la controlul unor zone, ceea ce însemna o regândire a mijloacelor şi instrumentelor dominaţiei. Importantă nu mai era anexarea, stăpânirea unei ţări sau a unui teritoriu, ci controlul asupra drumului către acel teritoriu, asupra căii de acces. Iar drumul şi calea de acces de cele mai multe  sunt maritime. Iar controlul mării înseamnă flotă oceanică.
Din altă perspectivă privind lucrurile, este important să relevăm ideea lui Mahan că puterea, pentru a fi efectivă, trebuie însoţită de capacitatea de a proiecta puterea. Chiar dacă autorul american limitează această capacitate doar la instrumentul naval, ideea ca atare reprezintă un element esenţial al oricărei abordări geopolitice de tip modern. Mai târziu, alţi autori, tot din spaţiul american, vor vorbi despre puterea aeriană şi chiar despre capacitatea SUA de a controla spaţiul cosmic, un gen de “spaţiu maritim al secolului 21”. Instrumentele cu care o ţară îşi proiectează puterea sunt şi trebuie să fie diferite de la epocă la epocă. Dar capacitatea de a proiecta puterea cu mijloacele potrivite pentru o etapă sau alta reprezintă o constantă. Contribuţia lui Mahan este că a sesizat, mai devreme decât alţii, potenţialul de putere pe care îl reprezenta pentru SUA flota maritimă, de a fi afirmat cerinţa construirii sale în cuvinte clare, chiar imperative