1 Institutiile Uniunii Europene

După desfăşurarea revoluţiilor anticomuniste din partea captivã a Europei produse în cursul anului 1989, statele care porniseră din 1957 pe drumul unificării europene s-au arătat în mare măsura nepregătite sã-şi asume din mers marile provocări politice şi economice cu care s-au văzut brusc confruntate. În pofida deschiderii către aderarea fostelor state satelite ale Moscovei, noua construcţie a Uniunii Europene, fondatã după 1992, a intrat într-o profundã crizã de identitate şi de evoluţie, diferitã faţã de perioadele de inerţie organizaţionalã sau de impas economic din trecut. Nici ratificarea Tratatului de la Amsterdam, în urma îndelungatei Conferinţe Interguvernamentale care urma sã genereze un profil radical primenit şi consolidat al noii Europe, nu a fost de naturã sã deblocheze —criza instituţionalã cu care cei 15 n-au încetat sã se confrunte. Totuşi, au apărut semnele unei voinţe politice a majorităţii actorilor importanţi din cadrul UE, cu excepţia previzibilã a Marii Britanii.
Extinderea Uniunii Europene la 27 de ţări, prefigurată încă din anii 90, nu are precedent în privinţa numărului de ţări şi nici a schimbărilor pe care le implică. Extinderea Uniunii Europene reprezintă deci o provocare atât pentru ţările membre UE, cât şi pentru ţările candidate.
1.    REPERE ISTORICE:
Primii paşi în construcţia europeanã au avut loc în urmã cu aproape 50 de ani, o datã cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) prin care s-a înfiinţat Comunitatea Europeanã a Cărbunelui şi a Oţelului prin voinţa comunã a şase membri fondatori: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma (1957), aceste şase ţãri au hotărât crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Au fost necesari 16 ani pentru a se realiza prima extindere a Comunităţii Economice Europene de la şase la nouă membri (1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie), după care procesul de integrare s-a accelerat. Comunitatea Europeanã a avut o evoluţie dinamicã, înregistrând unele schimbări şi perfecţionări la nivel organizatoric şi instituţional. Cele mai importante evenimente ale anilor 80 pentru integrarea vest-europeană le-au constituit extinderea de la 9 la 12 membrii şi crearea Pieţei Unice Europene.
Deşi prevăzută chiar prin Tratatul de la Roma, Piaţa Unicã a fost impulsionată în mod deosebit de Jacques Delors începând din 1985, când acesta a devenit preşedintele Comisiei Europene. La Summit-ul de la Luxemburg ce a avut loc la numai şase luni după iniţiativa lui Delors, în decembrie 1985, s-a adoptat Actul Unic European, intrat în vigoare în iunie 1987.
Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 de miniştrii Afacerilor Externe şi de Finanţe ai celor 12 ţãri membre.
Particularitatea acestei noi faze constă nu numai în modificarea conceptului de Comunitate Europeană în cel de Uniune Europeană, dar şi în extinderea integrării de la domeniul economic la cel monetar şi politic.
Obiectivele Uniunii stipulate în Tratat sunt:
-    promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, cu o monedã unicã;
-    punerea în practicã a unei politici externe şi de securitate comune, cu definirea în timp a unei politici de apărare comunã. Uniunea Europeanã dispune de un cadru instituţional unic, format din instituţiile comunitare şi Consiliul European;
-    tratatul asupra Uniunii Europene abordează nu numai domeniile economic, monetar , politic, ci şi cultura, învăţământul şi socialul. Conceptul de  dialog social, care fusese introdus de Actul Unic European, a fost definit de Art. 3 al Protocolului Social de la Maastricht. Se considerã cã prin aceste texte s-a înregistrat un progres evident către o politicã socialã europeanã, dar Europa se aflã încă departe de uniunea socială.
Obiectivele Uniunii sunt prevăzute a fi atinse potrivit condiţiilor şi ritmurilor stipulate de Tratat, cu respectarea principiului subsidiarităţii, aşa cum a fost el definit în Art. 3B al Tratatului instituind Comunitatea Europeanã.
Instituţiile Uniunii Europene desemnate sã realizeze obiectivele (Art. 7) în limita puterilor conferite prin Tratat sunt:
•    Parlamentul European;
•    Consiliul European;
•    Comisia Europeanã;
•    Curtea de Justiţie;
•    Curtea de Conturi.
 Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social, precum şi de Comitetul Regiunilor, ambele având rol consultativ.
După aproximativ cinci ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, au fost aduse amendamente la tratatele anterioare şi s-a stabilit simplificarea tratatelor care înfiinţaseră cele trei Comunităţi Europene pentru a fi adaptate la realităţile prezentului prin semnarea unui nou tratat, cunoscut sub numele de  Tratatul de la Amsterdam (octombrie 1997).
Tratatul de la Amsterdam introduce patru mari domenii:
a.    libertate, securitate şi justiţie;
b.    uniunea şi cetăţenii săi;
c.    politica externã eficientã şi coerentã;
d.    problemele instituţionale.
În ceea ce priveşte formele instituţionale lansate în vederea extinderii Uniunii Europene, Tratatul prevede întărirea rolului Parlamentului European, extinderea votului cu majoritate calificatã în Consiliu, structura Comisiei Europene şi modul ei de funcţionare, precum şi consolidarea principiului subsidiarităţii.
În anii 90 construcţia europeanã a înregistrat o dinamicã mai acceleratã, cu noi şi importante elemente, prin amplificarea domeniilor de integrare, prin aderarea la Uniune a încă trei ţãri - Austria, Finlanda, Suedia - şi lansarea extinderii procesului de integrare spre Europa Centralã şi de Est.
În anul 1995, Uniunea Europeanã a trecut de la 12 la 15 membri, prin aderarea celor trei ţări amintite mai sus. Procesul de integrare a celor trei state poate fi caracterizat ca fiind un proces rapid, ce a necesitat numai trei ani de negocieri (dificile), în condiţiile în care, în momentul aderării, fiecare dintre candidate era mai bogatã decât media Uniunii. Ritmul rapid de integrare reiese din comparaţia cu Spania şi Portugalia, amândouă mai sărace decât media pe UE şi ale căror negocieri au durat şapte ani înainte de a deveni membre depline în 1986.
Aderarea ţãrilor est-europene, care sunt chiar mai sărace decât Spania şi Portugalia, având sectoare agricole mari şi aflându-se într-un proces dureros de tranziţie la economia de piaţã, se aşteaptă sã fie mai complicatã.
UE are douã obiective strategice de bazã în ceea ce priveşte extinderea spre Est:
-    Primul obiectiv este crearea unei Europe care sã garanteze pacea şi stabilitatea prin garantarea democraţiei, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor. „Impresia mea este cã cea mai bunã cale de a face din Europa un loc mai stabil, unde suferinţele trecutului sã dispară cu adevărat, este sã mergem înainte cu deplina integrare a continentului european”, declara Günter Verheugen, Comisarul european pentru extinderea UE, într-un interviu acordat redactorului-şef al revistei Europe la Washington.
-    Al doilea obiectiv îl reprezintă crearea unei pieţe deschise şi competitive. Acest obiectiv dã posibilitatea ţãrilor din Europa Centralã şi de Est, care încă suferă de pe urma moştenirii comuniste, sã găsească şi sã ofere popoarelor lor cel puţin oportunităţi pentru un trai decent.
2.    REFORMA INSTITUŢIILOR COMUNITARE
Viitorul Uniunii Europene este condiţionat de succesul procesului de reformă cu care se confrunta instituţiile Uniunii. Ultimul moment decisiv al dezbaterii şi stabilirii mizelor acestui proces îl constituie Consiliul European
de la Nisa, din decembrie 2000.
Sintetizând modificările introduse de noul tratat la nivelul reformării instituţiilor Uniunii, voi puncta, în cele ce urmează, cele mai importante aspecte:


1 Comisia Europeana – În ceea ce priveşte componenta acesteia, începând cu anul 2005, Comisia va avea în structura ei câte un reprezentant al fiecărui stat membru, urmând ca, o dată cu aderarea actualelor state candidate, numărul membrilor comisiei sa fie inferior numărului statelor membre. Membrii Comisiei vor fi aleşi prin rotaţie. De asemenea, a fost modificată procedura de numire a membrilor Comisiei. Fiecare stat membru trebuie să-şi propună reprezentantul în Comisie, după care Consiliul de Miniştri este însărcinat să desemneze Preşedintele şi membrii Comisiei cu o majoritate calificată de voturi si nu cu unanimitate ca până acum. Aprobarea finală este dată de Parlament.

Rolul Preşedintelui Comisiei Europene a fost întărit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul organizării interne a Comisiei, conferindu-i-se atribuţia de a delega responsabilităţi membrilor acesteia, ca si aceea de a remania Comisia pe parcursul mandatului său. De asemenea, Preşedintele poate numi, cu aprobarea celorlalţi membri ai Comisiei, vice-preşedinţii acesteia.
Parlamentul European – Noua repartizare a locurilor în Parlament a fost regândită în perspectiva unei Uniuni extinse la 27 de state membre. Aceasta va fi aplicată începând cu anul 2004, anul viitoarelor alegeri la nivel european. Dacă Tratatul de la Amsterdam prevedea limitarea locurilor în Parlament la 700, Tratatul de la Nisa a decis un număr-plafon de 732 de locuri. Repartizarea exactă a locurilor nu este conformă unui sistem bine determinat, ci derivă din rezultatul obţinut de Consiliu în materie de ponderare a voturilor. Numărul locurilor atribuite actualelor state membre a fost diminuat cu 91, la cele 535 de locuri adăugându-se 197 atribuite potenţialelor state membre ale unei Uniuni Europene extinse la 27 de tari. Numai Germania, cu 99 de parlamentari, şi Luxemburgul, cu 6 parlamentari, îşi menţine numărul actual de locuri.
În ceea ce priveşte partidele politice reprezentate în Parlamentul European, le-a fost recunoscut dreptul de a avea un statut şi au fost instituite reguli privind propria lor finanţare. Parlamentul va putea formula pe viitor recurs în anulare în raport cu actele celorlalte instituţii, fără să fie condiţionat de expunerea unui interes particular. Câmpul codeciziei a fost extins, iar avizul conform al Parlamentului este necesar pentru iniţierea unui raport de cooperare întărită într-un domeniu în care deciziile se supun acestei proceduri. De asemenea, Parlamentul este acela care trebuie să se pronunţe în cazul în care Consiliul semnalează existenta unui risc clar de violare a drepturilor fundamentale.
Consiliul de Miniştri – Începând cu 1 ianuarie 2005, sistemul de luare a deciziilor în Consiliul de Miniştri prin majoritate calificată va fi modificat. Protocolul asupra extinderii anexat Tratatului de la Nisa prevede un sistem mai complex decât cel care funcţionează în prezent. Obiectivul iniţial al simplificării procedurii de adoptare a deciziilor prin majoritate calificată a avut, în cele din urmă, un efect contrar, care constă, în fapt, în instaurarea unei triple majorităţi:
-    majoritate calificata de voturi (71-74% voturi în raport cu numărul efectiv de state membre);
-    decizie trebuie sa întrunească votul favorabil al majorităţii statelor membre;
-    introducerea unui criteriu demografic; acesta permite sa se verifice, la cererea unui stat membru, dacă majoritatea calificată reprezintă 62% din populaţia totala a Uniunii, în caz contrar decizia supusă votului neputând fi aprobată.
Momentul Nisa aduce cu sine şi o modificare a „Declaraţiei privind sistemul majorităţii calificate şi numărului de voturi al minorităţii de blocaj într-o Europă extinsă”. Astfel, până la 1 ianuarie 2005, procedura majorităţii calificate va evolua în raport cu ritmul aderării, având ca limita inferioară un procentaj mai mic decât acela actual (de 71,26%) şi ca limită superioară procentul de 73,4%. O dată cu aderarea actualelor state candidate,  minoritatea de blocaj va ajunge la 91. Aşadar, într-o Uniune Europeană formata din 27 de state o decizie va trebui să obţină 258 de voturi din 345.
În această chestiune, poziţia Germaniei a adus în prim-plan o clară preferinţa pentru aplicarea dublei majorităţi simple, respectiv luarea unei decizii de către majoritatea statelor membre reprezentând majoritatea populaţiei Uniunii.
Franţa, în schimb, interesată de menţinerea parităţii cu Germania, a respins acest sistem, dat fiind faptul că momentul căderii Zidului Berlinului a adus Germaniei 22 de milioane de locuitori în plus în raport cu Franţa.
În cele din urmă, soluţia adoptată are la baza un compromis, garanţiile complementare obţinute de Germania fiind prevăzute pentru următoarele două situaţii:
1. în cazul în care majoritatea calificată implică defavorizarea statelor reprezentând mai puţin de 62% din populaţia Uniunii;
2. daca majoritatea calificată riscă impunerea punctului său de vedere la mai mult de jumătate din statele membre ale Uniunii.
Compromisul rezultat privilegiază aşadar încă o data poziţia Germaniei, aceasta obţinând un drept de blocaj întărit. „Marile” state membre (Germania, Franţa, Marea Britanie, Spania şi, în perspectivă, Polonia) vor putea totuşi să blocheze, câte patru, decizia unei minorităţi de blocaj.
Curtea Europeana de Justiţie – Extinderea Uniunii Europene va mări numărul de cazuri înaintate Curţii de Justiţie, situaţie cu care deja se confrunta aceasta instituţie europeană, desfăşurându-şi astfel activitatea cu o eficienţă atenuată. În scopul de a remedia această situaţie, Tratatul de la Nisa încearcă o împărţire mai pragmatică a competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, prin crearea unor Camere juridice specializate pe diverse sectoare. De asemenea, în Tratat este stipulat faptul că, într-o Europă extinsă, Curtea de Justiţie va avea în componenţă, ca şi în prezent, câte un judecător pentru fiecare stat membru. Contrar însă procedurii anterioare, Curtea de Justiţie se va întruni într-o Mare Cameră, cu participarea a 13 judecători şi nu în sesiuni plenare permanente la care vor lua parte toţi judecătorii.
Curtea de Conturi – Această instituţie va avea în componenţa câte un reprezentant pentru fiecare stat membru, numirea acestora de către Consiliu urmând calea votului majorităţii calificate (renunţându-se deci la votul unanim). Mandatul membrilor Curţii de Conturi este stabilit pe o durata de şase ani. Curtea de Conturi va avea posibilitatea să creeze camere în scopul adoptării unor anumite tipuri de rapoarte şi opinii. Este, de asemenea, urmărită ameliorarea cooperării între Curtea de Conturi şi instituţiile naţionale de audit, aspect care poate fi facilitat prin înfiinţarea de către Preşedintele Curţii de Conturi a unui comitet de contact cu preşedinţii instituţiilor naţionale.
Comitetul Economic şi Social – Dacă înaintea momentului Nisa din structura Comitetului Economic şi Social făceau parte reprezentanţi ai diferitelor grupuri de interese din sectoarele social si economic, conform noului Tratat, componenţa Comitetului va avea la baza o arie mai largă de sectoare ale societăţii civile. Numărul-limită de reprezentanţi este de 350, fapt ce permite actualelor state membre să-şi păstreze numărul de locuri în Comitet.
Comitetul Regiunilor – Numărul de reprezentanţi în Comitetul Regiunilor este, de asemenea, limitat la 350, dispunerea locurilor fiind similară aceleia a Comitetului Economic şi Social, ilustrată anterior. Tratatul impune membrilor acestei instituţii să dispună de un mandat electoral din partea autorităţilor pe care le reprezintă.