1 Politica externa si de Securitate comuna a Uniunii Europene

Încă de la înfiinţarea ei, Comunitatea Europeană a urmărit interconectarea sistemelor economice ale statelor membre. Pornită iniţial ca o uniune vamală, cu scopul de a controla producţiile de cărbune şi oţel ale Germaniei, integrând economia acesteia într-un sistem european mutual, Comunitatea Europeană şi-a dezvoltat cu timpul componenta politică, întărind instituţiile comune de la Bruxelles şi adăugând, prin Tratatul de la Maastricht, embrionul unei componente militare vizând integrarea Uniunii Europei Occidentale în nou creata Uniune Europeană. De la Uniunea Vamală realizată prin Tratatul de la Roma din 1957, deciziile politice comune ale liderilor vest-europeni au dus popoarele Europei pe calea integrării la toate nivelurile, integrare exprimată prin Piaţa Unică, instituită de Actul Unic European, continuată de Uniunea Economică şi Monetară, ivită în urma Tratatului de la Maastricht, şi întărită de Tratatul de la Amsterdam, încununată în final cu adăugirea componentei militare, prin dezvoltarea unei viitoare armate comune europene, ca urmare a deciziei Summit-ului de la Köln, din iunie 1999.
În opinia specialiştilor în studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde), conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi; securitatea unei entităţi statale este asigurată dacă se ţine cont de fiecare dintre următoarele cinci componente: componenta politică a securităţii, componenta militară, componenta economică, componenta societală şi cea ecologică. Problematica securităţii nu se confundă cu funcţionarea normală a statului pe aceste dimensiuni, ci se referă numai la ameninţările care, prin dimensiunile menţionate, pun în pericol însăşi existenţa statului. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernământ şi a ideologiilor care le legitimează. Componenta militară a securităţii priveşte interconexiunea următoarelor două niveluri: al armelor ofensive şi al capacităţilor defensive ale statelor, împreună cu percepţia statelor despre intenţiile celorlalţi participanţi la viaţa internaţională. Securitatea economică priveşte accesul la resurse, finanţare şi pieţe necesare pentru a susţine nivele acceptabile ale dezvoltării şi puterii statului. Când vorbim despre securitate societală, ne referim la menţinerea, în cadrul unor condiţii acceptabile pentru a permite procesul de evoluţie, a identităţii naţionale colective, a modelelor tradiţionale ale limbii, culturii, religiei şi obiceiurilor unui popor. După cum evoluează evenimentele, unele dintre cele mai mari probleme pentru securitatea europeană le va pune componenta societală, datorită situaţiilor existente în Bosnia-Herţegovina, Transnistria, Macedonia, Kosovo, Belarus, Muntenegru. Securitatea mediului înconjurător priveşte păstrarea la nivel local a biosferei planetare, ca suport esenţial al sistemului de care depind toate celelalte activităţi umane .
Tot in accepţiunea grupului de la Copenhaga accepţiunea Grupului de la Copenhaga, regiunile(comunităţile) de securitate au următoarele caracteristici , oglindite perfect de construcţia europeană:
    au în componenţă două sau mai multe state;
    aceste state constituie o grupare geografică coerentă;
    relaţia între statele respective este marcată de interdependenţă din punctul de vedere al securităţii, în sens pozitiv sau negativ, dar care este oricum în mod semnificativ mai puternică între statele respective decât cea dintre ele şi alte entităţi din afara comunităţii;
    modelul securităţii interdependente trebuie să fie profund şi durabil.
De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a construit baza unei securităţi prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfinţind gradual translaţia unor atribute ale suveranităţii naţionale către autorităţile centrale de la Bruxelles. Astfel, în 1957, prin Tratatul de la Roma, se introduceau doar principii generale legate de obiectivele comune, în Actul Unic European din 1986 avem prima menţionare a aşa-numitei „Cooperări Politice Europene”, iar ulterior, în1991, în Tratatul de la Maastricht, se prevăd măsuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale în „braţul armat al Uniunii Europene” . Titlul V al Tratatului de la Maastricht, intitulat„Dispoziţii privind Politica Externă şi de Securitate Comună”, se ocupă de reglementarea PESC, pe parcursul articolelor J - J.11. Mecanismele principale se bazează pe informarea reciprocă a statelor membre cu privire la problematicile de politică extern şi de securitate, pe adoptarea unor acţiuni comune şi, foarte important, pe faptul că, în virtutea suveranităţii partajate între statele membre şi instituţiile europene, Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale PESC. Mai mult, Tratatul de la Amsterdam din 1998 întăreşte prerogativele Consiliului European asupra unor forţe armate comune ale statelor membre, arătând la articolul J.3 al Tratatului că respectivul Consiliu „defineşte principiile şi orientările generale ale Politicii Externe şi de Securitate Comune, inclusiv pentru problemele care au implicaţii în domeniul apărării”  .
Analizând istoria creării unei Politici Externe şi de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania în anii 50 când, pentru a permite acest lucru, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda au inventat proiectul Comunităţii de Apărare Europene, iniţiind crearea unei armate europene comune. Proiectul a fost respins mai târziu (1954) de către Franţa, din cauza neînţelegerilor politice dintre ţările fondatoare. La trei ani după stabilirea Comunităţii Economice Europene, dorinţa de a reîncepe construcţia politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregătit trei propuneri în anii 1961-1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre trebuiau să-şi întărească securitatea în comun şi să-şi coordoneze politicile de apărare. Ultima dintre acestea prevedea consultări bilaterale periodice şi comitete comune de lucru, care pregăteau reuniunile la nivel înalt - inclusiv un comitet în domeniul apărării. Din nefericire însă, a fost rândul celorlalţi să respingă acest „Tratat asupra Uniunii Statelor” motivându-se că nu se doreşte o colaborare excesivă între state şi nici ruperea legăturii cu SUA şi NATO. Totuşi, în1969, la Summit-ul de la Haga, cei şase membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea Politică Europeană, deşi aceasta se referea exclusiv la politica externă. Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas: aspectele politice şi economice ale securităţii au fost incluse între obiectivele CPE. Până la momentul Maastricht, diploma]ia occidentală şi-a armonizat poziţiile faţă de statele terţe, pe baza acordurilor informale, dar în lipsa unor structuri comune ale Comunităţii Economice Europene.
Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări pragmatice cu privire la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică şi analiză, s-a înfiinţat poziţia de Înalt Reprezentant al PESC, s-a adoptat votarea de către Majoritatea Calificată (QMV) pentru implementarea măsurilor şi extinderea cooperării în domeniul managementului de criză între UE şi UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au considerat că responsabilitatea PESC se restrânge doar la reacţii faţă de crizele ce pot apărea, în sensul intervenţiilor militare şi/sau diplomatice, deci incluzând aspectele legate de apărare, iar alţii au preferat să disocieze politica diplomatică şi de securitate de aspectele legate de apărare.
În ceea ce priveşte forţele armate comune, ulterioare semnării Tratatului de la Maastricht, semnalul a fost dat de Franţa şi Germania care creau, în mai 1992, EUROCORPS, marcând prima etapă a unei apărări europene autonome. Iniţiativa continuă cooperarea bilaterală franco-germană, care a demarat în 1963, în contextul juridic fixat de Tratatul de la Élysée. Scopurile creării acestui corp de armată comun franco-german au fost să contribuie la apărarea Europei, în conformitate cu Art. 5 al Tratatului fondator al UEO, să menţină pacea şi să asigure asistenţa umanitară în afara zonei de acţiune a NATO. Din punct de vedere politic, momentul ales la începutul anilor 90 a reprezentat soluţia de compromis faţă de răcirea relaţiilor franco-germane în momentul unificării: Franţa dorea să menţină trupe pe teritoriul Germaniei unificate, fiind obligată în acelaşi timp să trateze fostul adversar ca pe un partener egal. Chiar dacă, la început, această iniţiativă a fost tratată cu nepăsare sau nelinişte din partea Marii Britanii şi, respectiv, a Olandei, după puţin timp aceste două ţări s-au oferit şi ele sã colaboreze pentru consolidarea corpului de armată comun, în urma obţinerii unor asigurări cu privire la preeminenţa NATO în domeniul apărării colective a aliaţilor. Două noi unităţi multinaţionale, EUROFOR şi EUROMARFOR, au completat iniţiativa franco-germană. Cele două unităţi au fost create de către Franţa, Spania şi Italia pe 15 mai1995, în urma sesiunii ministeriale a UEO de la Lisabona. Prima este o unitate terestră uşoară, mobilă, concepută pentru intervenţii în cadrul crizelor de joasă intensitate sau pentru acţiuni umanitare şi dotată cu 10.000 de oameni. Cea de-a doua este o forţă maritimă, dotată cu capacităţi aeronavale; capacităţile navale reunesc statele membre ale UE, permiţându-le să controleze împreună întregul sector mediteranean, ceea ce nu s-ar fi putut realiza în mod individual.
Marea Britanie a fost atrasă la formarea Grupului Aerian European, iniţiativă lansată la Summit-ul de la Chartres din 1994, Grup care avea ca obiective să realizeze o complementaritate tehnică între cele două forţe aeriene naţionale şi să asocieze Marea Britanie, din punct de vedere politic, procesului multinaţional. GAE a fost extins în1999, pentru a include Germania, Olanda, Belgia şi Spania.
Aceste forţe europene sunt puse la dispoziţia UEO, fiecare având atribuţii diferite. Misiunile lor sunt fixate în Declaraţia de la Petersberg a UEO, semnată la 19 iunie 1992:
    contribuţia la apărarea comună a Aliaţilor europeni;
    intervenţii umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanţii europeni din zonele de conflict;
    misiuni de menţinere a păcii;
    intervenţii ale forţelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.
Un moment important în istoria PESC europene l-a constituit întâlnirea franco-britanică de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998. Pentru prima dată, în Declaraţia Comună asupra Apărării Europene, s-a subliniat clar nevoia ca Uniunea Europeană să aibă capacitatea pentru acţiuni autonome, susţinută de forţe militare credibile, mijloacele pentru a decide folosirea lor şi pregătirea de a o face. Era o schimbare istorică a poziţiei britanice, care până atunci se situase undeva între indiferenţă şi opoziţie faţă de o Politică de Securitate şi Apărare Comună în Europa. Această schimbare reflectă o poziţie similară a francezilor în raport cu participarea la structurile militare integrate ale NATO, în momentul în care Alianţa reforma structurile de comandă. Respectându-şi însă partenerii americani tradiţionali, britanicii propuneau eficientizarea managementului de criză, fără a dilua resursele destinate apărării comune; totodată, propuneau ca Uniunea să se ocupe de funcţiile politice ale UEO, iar NATO de cele militare.
Totuşi, momentul crucial al solidificării unei apărări europene a venit o dată cu decizia Consiliului European de la Köln de a face PESC să fuzioneze cu UEO . Cauzele principale au fost modesta performanţă europeană în criza din Kosovo şi dorinţa unei autonomii de execuţie faţă de NATO, respectând însă principiile legăturii transatlantice, şi anume pe cele ale dezvoltării unei securităţi europene împreună cu SUA.
De asemenea, la Summit-ul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, s-au adus noi precizări cu privire la cadrul stabilit la Köln, introducându-se pentru prima dată cifre şi termene concrete pentru forţa comună de apărare a UE. „Statele membre trebuie să fie pregătite ca, până în 2003, să poată desfăşura, într-un interval de 60 de zile şi pentru cel puţin un an, forţe militare numărând 50.000-60.000 de oameni pentru întregul spectru al sarcinilor de la Petersberg”, se preciza în Concluziile preşedinţiei finlandeze a Consiliului Afacerilor Generale. În acelaşi timp, făcând referire la alte state interesate, Concluziile deschid şi posibilitatea contribuţiei acestora la managementul militar al crizelor de către UE.
Ultimele date arată că proiectul avansează rapid şi se automodifică din mers. Astfel, la reuniunea Consiliului Miniştrilor Apărării ai UE din 22 septembrie 2000, experţii militari au amendat cifra de 60.000 de persoane, arătând că, pentru atingerea obiectivelor fixate, ar fi mai potrivit să existe o forţă de 80.000 de persoane, susţinută de 350 de avioane de luptă şi 80 de nave militare . Acest lucru ar însemna că Uniunea, în orice moment, trebuie să aibă 240.000 de solda]i pregătiţi de intervenţie, datorită rotaţiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki pentru durata intervenţiei . Experţii au stabilit şi un catalog al forţelor armate, care precizează toate mijloacele necesare, iar primele contribuţii naţionale (în oameni şi echipamente) au fost înaintate în cadrul reuniunii Miniştrilor Apărării din UE, pe 13 noiembrie 2000 la Bruxelles. Pentru început, britanicii şi-au propus să participe la această forţă europeană cu 14.000 de soldaţi şi aproape douã treimi din marina regală, nemţii vor aloca aproximativ 12.500 de soldaţi şi tehnică blindată, francezii 12.000 de oameni şi tehnică radar etc. Catalogul ofertelor complete în oameni şi echipamente nu este încă definitivat.

 
1 UNIUNE EUROPEANĂ INTERGUVERNAMENTALĂ SAU STATELE UNITE ALE EUROPEI ?

Rezerva interguvernamentală a marcat primele iniţiative ale Comunităţii Europene de Apărare - eşuată în 1954 - , planul Fouchet din anii 60, precum şi prima Cooperare Politică Europeană, decisă la Summit-ul de la Haga din 1969. Cooperarea politică includea, cu precădere, schimbul de informaţii şi coordonarea în domeniul politicii externe. Franţa şi Marea Britanie preferă în continuare varianta dezvoltării interguvernamentale, care privilegiază politica prestigiului naţional în prelungirea trecutului lor de mari puteri. Ambele state privesc cu îngrijorare orice tentativă de a transforma Europa unită într-o federaţie de tip german, cu atât mai mult cu cât domeniile politicii externe şi de apărare constituie nucleul dur al suveranităţii statale.
Statele mici sunt şi ele mulţumite cu varianta interguvernamentală, deoarece le oferă posibilitatea de a-şi face vocile auzite, refuzându-se astfel hegemonia celor mari.
Politica Externă şi de Securitate Comună, creată în cursul Conferinţei Interguvernamentale asupra uniunii politice (1990-1991), a fost înscrisă ca al doilea pilon interguvernamental al Tratatului de la Maastricht (1992), separat de primul pilon, prin urmare de sistemul decizional al UE. Pilonul doi şi trei păstrează deci un sistem decizional strict interguvernamental şi nu există dovezi că situaţia s-ar schimba într-un viitor apropiat. Tratatul de la Amsterdam a introdus modificări pragmatice în modul de funcţionare a PESC, fără a aduce însă atingere nucleului dur interguvernamental. Înaltul Reprezentant pentru PESC este o funcţie sustrasă influenţei Comisiei Europene, iar votul majoritar se aplică numai pentru punerea în practică a deciziilor luate anterior prin votul unanim al reprezentanţilor guvernamentali. Extinderea cooperării cu UEO şi, ulterior, preluarea sa de către UE au întărit tendinţa interguvernamentală.
Modul în care a fost luată decizia de fuziune demonstrează preeminenţa interguvernamentalismului. Interesele statale au fost acomodate cu prilejul deciziei interguvernamentale de la Köln. Dacă Tratatul prelua funcţiile UEO în domeniul managementului crizelor, Consiliul European a decis la Köln preluarea instituţiilor responsabile de acest management: reuniuni ale miniştrilor Apărării, stabilirea la Bruxelles a unui Comitet Politic şi de Securitate Permanent, a unui Comitet Militar, a unui Stat-Major şi preluarea Centrului de Studii Satelitare şi a Institutului pentru Studii de Securitate.
„Statele Unite ale Europei” a fost şi este tema predilectă a mediului academic şi filosofico-politic în Europa, pornind tocmai de la o integrare interguvernamentală fără precedent, dar adãugând atributele necesare unei entităţi statale unice: o monedă unică, organisme centrale întrite cu un Guvern european, o Constituţie, o armată europeană şi, nu în ultimul rând, definirea unei cetăţenii europene bazate pe mentalităţi relativ apropiate şi pe o istorie care a dezvoltat, se speră, o conştiinţă europeană.
Trebuie afirmat de la început că, din punctul de vedere al securităţii europene, un sistem cu comandă, răspundere şi finanţare unice ar fi mai ieftin, mai productiv şi mai eficient pentru a asigura atât apărarea colectivă, cât şi celelalte componente ale securităţii. Dar acest ideal este încă departe.
Dezbaterile asupra temei superstatului european, idee veche de cel puţin 55 de ani, au reizbucnit o dată cu propunerile politice înaintate de ministrul Afacerilor Externe german, Joshcka Fischer, şi de preşedintele francez, Jacques Chirac. Primul sugera crearea unui Guvern european, pornind de la acordarea prerogativelor necesare în acest sens Comisiei Europene, transformarea Parlamentului într-un Legislativ cu puteri sporite în Europa, alegerea unui preşedinte al UE, noua entitate urmând să fie compusă din statele puternice care doresc acest lucru (nucleu dur), restul ţărilor putând să facă parte şi ele din acest superstat atunci când doresc şi când sunt gata să-şi asume obligaţiile necesare. Partizan al statului-naţiune, cel de-al doilea propunea, în locul unei federaţii, o integrare mai rapidă condusă de un grup al „statelor-pionier” (Franţa şi Germania), dar care să aibă Comisia şi Parlamentul drept instituţii directoare ale aceleiaşi entităţi statale. Lor le-a fost opusă o altă propunere, înaintată de premierul britanic, Tony Blair, conform căreia viziunea federalistă sau suprastatală nu ar fi încă de dorit, dar rolul Parlamentului trebuie întărit, prin crearea celei de-a doua Camere, care să cuprindă reprezentanţii parlamentelor naţionale - subordonaţi Camerei Superioare, în care sunt reprezentaţi cei aleşi prin votul direct pentru Parlamentul European actual -, şi tot un rol sporit să fie acordat Consiliului European, care să ia deciziile prin votul majorităţii.
S-au accentuat dezbaterile în ceea ce priveşte adoptarea unei Constituţii europene. Experţii Institutului European din Florenţa au parcurs cele patru tratate europene mari şi cele 38 de protocoale ale lor, extrăgând elementele comune, pe care le-au reunit într-un document numit „Tratatul de bază al UE”, oferit spre analiză statelor şi instituţiilor europene, care să decidă redactarea Constituţiei Europene.
Aşadar, un superstat european va trebui să aibă o armată unică, gata să-i apere graniţele (definite foarte clar), a cărei organizare să pornească de la existenţa unui ministru-comisar al Apărării europene, de la conceperea unei strategii de securitate clară - în care să primeze apărarea şi securitatea entităţii statale -, toate acestea bazate pe un Stat- Major General European, care să conducă o armată bine finanţată şi echipată.. Euroscepticii (Marea Britanie, Danemarca, Suedia etc.) spun că nu va exista şi că nu e de dorit o astfel de Europă şi chiar, mai rău, că aceasta ar însemna ruperea legăturii cu SUA şi desfiinţarea NATO. Optimiştii (Franţa, Germania etc.) spun că bazele superstatului sunt deja create prin deciziile de la Saint-Malo, Köln şi Helsinki.
Nu se specifică însă, limpede cum s-ar rezolva unele probleme tradiţional-istorice ale continentului, pentru a realiza un superstat european:
    care va/vor fi limba/limbile oficială/e a/ale acestui superstat, fără a supăra/discrimina restul membrilor?;
    cum vom evita uniformizarea culturală şi dispariţia diversităţii?;
    care va fi teritoriul exact al statului european?;
    cum vor arăta legăturile juridice ale superstatului, exprimate prin cetăţenie, cu „europenii”?;
    cea mai importantă problemă, cât de puternică e conştiinţa europeană care-i leagă pe oameni sau, mai exact, sunt europenii gata să moară pentru ţara lor, „Europa”?
Amploarea şi importanţa acordată viitorului securităţii europene reprezintă un aspect fără precedent în istoria „Bătrânului Continent”. Niciodată de la formarea statelor moderne nu a existat o integrare, în mod voluntar, la toate nivelurile, a unor entităţi statale, aşa cum o reflectă prezentul Uniunii Europene. Şi procesul continuă. De asemenea şi numărul întrebărilor care se ridică este în creştere: care va fi rolul Consiliului Europei atunci când UE va adopta Carta Drepturilor Fundamentale pentru statele sale membre?; ce rol va mai avea OSCE în momentul în care UE va cuprinde aproape toate statele europene în prezent membre ale OSCE?; va rămâne OSCE singurul forum regional de dialog cu Rusia?; vor rămâne statele fost-sovietice singurele ţări europene în afara UE?; care vor fi termenii de colaborare între UE şi Rusia, plus fostele ţări sovietice?

RELAŢIA SUA – UE

Din toate punctele de vedere, Statele Unite ale Americii sunt mult mai apropiate de Europa decât de orice alt continent sau grup de state. Derivată din principiile şi tradiţia europeană, politica americană a fost permanent sensibilă faţă de relaţia cu Europa, atât la începutul secolului XX, cât, mai cu seamă, după 1945, adică de când SUA şi-au arogat rolul de pater securitas pentru Europa Occidentală. Integrarea europeană a fost nu numai încurajată, ci şi determinată de dorinţa americană de a pune capăt disputelor istorice europene, care au implicat Statele Unite în două conflicte mondiale .
Legătura Americii cu Europa este realizată prin politica britanicilor. Regatul Unit va fi întotdeauna resortul acestei comunităţi transatlantice, jucându-şi cu abilitate interesele de menţinere a americanilor în Europa şi de conturare a unei apărări europene numai împreună cu aceştia, în virtutea rolului său istoric de echilibrator.
Tot legătura transatlantică a fost ingredientul-cheie care a atras statele fost comuniste ale Europei de Est, intrarea sub umbrela NATO întărindu-le sentimentul de securitate. Pentru est-europeni, numai Statele Unite au şi vor avea forţa necesară contrabalansării arsenalului ex-sovietic şi capacitatea de proiectare a forţelor care să ofere o garanţie de securitate credibilă.
Există însă şi neînţelegeri în acest parteneriat privilegiat. Atitudinea uneori ambivalentă a SUA faţă de integrarea europeană este generată în primul rând de percepţia că americanii sunt excluşi din anumite iniţiative europene. Încă din 1990, americanii s-au opus transformării UE într-o alianţă, interpretând proiectul european ca o tentativă, similară propunerilor Rusiei, de subminare a NATO. Apoi, americanii consideră că prin crearea unei apărări europene exclusive se vor dubla instituţiile militare şi cheltuielile necesare asigurării securităţii europene. Temându-se că proiectul european va duce la sfârşitul NATO, surse de la Pentagon au ameninţat chiar că SUA se vor retrage unilateral din NATO, dacă UE dezvoltă forţă europeană în sensul unei armate operaţionale.
În principal francezii sunt cei care se opun unei preeminenţe constante şi de durată a Americii în politica de securitate europeană. De altfel, Franţa este promotoarea şi susţinătoarea cea mai hotărâtă a proiectului ESDP (European Security and Defence Policy) dezvoltat în cadrul UE pentru a pune bazele armatei europene. Un  episod al „războiului nervilor” franco-american îl constituie şi criticile aduse de francezi sistemului de interceptare şi analiză a comunicaţiilor, Echelon 41 , afiliat lumii anglo-saxone, prin care anglo-americanii pot asculta aproape toate comunicaţiile europene.
În ultimul timp, principala problemă între aliaţi pare să fie reprezentată de poziţiile divergente asupra Sistemului Defensiv Antirachetă  iniţiativă americană care se înscrie în tiparele politicii izolaţioniste ale SUA. Deşi preşedintele american a arătat că acest sistem ar putea fi folositor şi Europei, urmând să o includă în umbrela protectoare, în special francezii şi germanii au determinat o poziţie negativă a întregii UE faţă de proiect. Europenii consideră că implementarea sistemului ar modifica echilibrul strategic, protejând exclusiv teritoriul naţional american în faţa unui atac nuclear, ceea ce ar duce la decuplarea apărării europene de cea americană.
Relaţia Europei Occidentale cu Statele Unite ale Americii trece printr-o perioadă de redefinire a raporturilor strategice. Chestiunea primordială legată de securitate se învârte în jurul întrebării: vor avea americanii şi europenii un sistem comun de securitate în secolul XXI? Cu alte cuvinte, vor mai rămâne americanii în Europa? Răspunsul la aceste chestiuni este pe cât de variat, pe atât de condiţionat de evoluţiile politicii interne americane şi de jocul intereselor naţionale în cadrul Uniunii.
De preferat este ca, în actualul context, statele membre ale UE să menţină, împreună cu Statele Unite, comunitatea de securitate din prezent, deoarece atât principiile comune, cât mai ales interesele celor două continente se vor păstra convergente cel puţin pentru următoarele două-trei decenii. Pentru a păstra legătura transatlantică, politicile viitoare ale UE vor trebui să reducă temerile americane cu privire la neparticiparea la unele decizii, accentuând diferenţierea aspectelor de care se va ocupa UE, faţă de cele care vor rămâne în competenţa NATO, întărind necesitatea complementarităţii între apărarea europeană şi cea realizată împreună cu NATO.