1
                     Geopolitica si Rudolf Kjellen

Geopolitica este o teorie, o orientare de cercetare care relevă legătura de substanţă între poziţia geografică a unui stat şi politica sa. Însăşi etimologia termenului spune explicit acest lucru, geo însemnând pământ, teritoriu. Geopolitica priveşte şi analizează politica din perspectiva cadrului natural în care are loc, ea propunându-şi să explice măsurile şi orientările politice pe baza datelor naturale ale unui stat: poziţia geografică, întindere, bogăţii naturale, populaţie etc.
Fireşte că  relaţia mediu geografic - politică s-a impus unor strategi sau oameni de cultură înainte de apariţia teoriei propriu-zise. Herder spunea că “istoria este geografie în mişcare”. Napoleon remarca, la rândul său, că “politica unui stat stă în geografia sa”. De asemenea doctrina Monroe - America americanilor - ori cea a “misiunii civilizatoare” a Franţei în Africa sunt abordări care implică viziuni geografice şi abordări de factură geopolitică. Putem noi considera asemenea poziţii ca exprimând aprecieri de natură geopolitică? Neîndoielnic, nu! Ele sunt constatări sugestive care surprind o relaţie: în cazul nostru cea dintre geografie, pe de o parte, şi politică, pe de alta. Geopolitica ia naştere în momentul în care apare intenţia de a explica această relaţie, de a o întemeia din perspectivă teoretică. Caracterul doctrinar apare în momentul în care noua teorie, surprinzând rolul real al mediului natural în configurarea politicii, transformă acest element în factor explicativ principal, dacă nu exclusiv, neglijând alte determinaţii, uneori cel puţin la fel de importante.  


Întemeietorul de drept al geopoliticii este suedezul Rudolf Kjellen, profesor de ştiinţa statului la Universitatea suedeză Upsala. El foloseşte termenul propriu-zis de geopolitică în 1899 într-o prelegere publică. Cuvântul apare, după aceea, într-un studiu scris, “Introducere la geografia Suediei”, publicat la 1900. Consacrarea termenului are loc de abia în 1916, când Kjellen publică lucrarea “Problemele ştiinţifice ale războiului mondial”, în care primul capitol se intitula “Probleme geopolitice”. “De atunci”, mărturiseşte Kjellen,”denumirea se întâlneşte peste tot, cel puţin în literatura (ştiinţifică) de limbă germană şi scandinavă” (în I. Conea,“Geopolitica. O ştiinţă nouă”, vol. Geopolitica, pag.67).
Rudolf Kjellen a ajuns la geopolitică venind dinspre ştiinţele statului. Aflat sub puternica influenţă a culturii germane, Kjellen concepea statul ca o formă de viaţă – o lucrare a sa publicată în 1917, la Leipzig, se numea chiar astfel “Der Staat als Lebensform”, -  iar ştiinţa  politică drept o ştiinţă a statului. Statul este studiat din mai multe perspective:

1.    Ţara (geopolitică)
Aşezarea ţării
Înfăţişarea ţării
Teritoriul ţării

2.    Gospodăria ţării (ecopolitică)
Relaţiile comerciale externe
Satisfacerea nevoilor economice proprii
Viaţa economică

3.    Neamul (demopolitică)
Constituţia neamului
Poporul
Firea neamului

4.    Societatea (sociopolitică)
Structura socială
Viaţa socială

5.    Guvernământul (cratopolitică)
Forma de stat
Administraţia
Autoritatea statului

(Acestea reprezintă titlurile capitolelor şi subcapitolelor din partea a doua a cărţii “Grundriss zu einem System den Politik”, Elementele unui sistem de politică- Leipzig, 1920, în I. Conea,  “Geopolitica. O ştiinţă nouă”, pag. 6.).  

După cum se observă, Kjellen propune o abordare din multiple perspective ale statului, care să ne ofere o explicaţie a funcţionării sale. În acest cadru, geopolitica urma să examineze suportul geografic, natural al statului. “Statul, spune mai târziu autorul suedez, nu poate pluti în văzduh, el e legat întocmai ca pădurea de un anume sol din care-şi suge hrana şi sub a cărui faţă copacii lui deosebiţi îşi împletesc între ei rădăcinile” (“Der Staat als Lebensform”, în I. Conea, “Geopolitica. O ştiinţă nouă”, pag. 5).
Este cu totul remarcabilă această viziune sistemică asupra studiului statului, menită să ofere o înţelegere cât mai completă a funcţionării sale. Aşa cum este demnă de semnalat legătura, comunicarea am spune astăzi, între aceste perspective de abordare, pentru că domeniile de care se ocupă alcătuiesc un  întreg. “Fiecare putere (e vorba de statele mari, de marile puteri), a fost concepută ca unitate politică a cinci componente, putând fi privită: din punct de vedere geografic, etnic, economic, social şi juridic, numim aceste cinci feţe ale fiinţei ei: ţară, neam, gospodăria ţării, structura socială şi guvernământ (Idem,  pag. 30).
Statul este văzut ca o formă de viaţă (“marile puteri sunt, înainte de toate, întruchipări ale vieţii şi chiar cele mai măreţe dintre toate întruchipările de pe pământ ale vieţii”), iar politica drept ştiinţa statului. Geopolitica reprezintă, deci, analiza statului din punct de vedere geografic, în acest sens ea nefiind altceva decât geografie politică. O spune, de altfel, explicit Kjellen: “Cuvântul a fost formulat pentru întâia oară într-o lecţie publică  în aprilie 1899… având acelaşi înţeles cu “geografia politică“ a lui Ratzel şi, întrucâtva, chiar cu antropogeografia lui” (“Grundriss…”, în  I. Conea, “Geopolitica. O ştiinţă nouă”, vol. “Geopolitica”, pag. 6).
Este limpede că Kjellen descoperă geopolitica în efortul de sistematizare a unghiurilor de analiză şi studiu ale statelor. Să ascultăm o mărturisire semnificativă a sa: “Mai e de dezlegat o problemă pur terminologică. Rânduiala dinăuntrul sistemului încă nu e complet aşezată, până ce disciplinele deosebite nu vor fi desemnate ca atari prin termeni anume. A le mai numi pe toate politică este un simplu corolar al celor de mai sus; ele sunt toate teorii despre Stat; însuşirilor speciale trebuie să li se facă dreptate printr-o specificare a acestui termen general” (“Grundriss…, în I. Conea, “Geopolitica. O ştiinţă nouă”, vol. “Geopolitica”, pag. 6”, pag. 39).
Era vremea desprinderilor, al autonomizării diverselor ramuri dintr-un trunchi comun. În viziunea autorului suedez, geopolitica este un capitol al politicii, considerată ea însăşi ştiinţă. În acest demers, Kjellen fixează pentru geopolitică un anume obiect, un anume unghi de analiză a statului, cel care pornea de la condiţiile sale naturale de existenţă. Dar încă o dată, trebuie repetat că geopolitica era parte componentă a unui demers mai amplu. Dacă vom desprinde acest capitol din formula în care a fost conceput şi integrat, cum se procedeză nu de puţine ori, mai mult, dacă vom încerca să-l aplicăm unei realităţi radical schimbate, fireşte că nepotrivirea apare mai mult decât evidentă. Astfel geopolitica poate apărea ca un demers depăşit, al cărui domeniu de valabilitate ţine de un anumit stadiu în evoluţia studiului politicii.

Autor prolific, Kjellen nu îşi limitează demersul la analize strict teoretice. El scrie, de pildă, un volum monografic, intitulat “Introducere la geografia Suediei”, urmăreşte atent desfăşurarea primului război mondial şi elaborează lucrări, cum ar fi  “Die Politischen Probleme des Weltkrieges” (Marile puteri şi criza mondială), 1920. În acest proces de analiză concretă a statelor şi diverselor situaţii apar consideraţii extrem de instructive pentru tema noastră.
Gânditorul suedez împarte geopolitica în:

a)    Topopolitica -  subdisciplina care va studia aşezarea statului;

b)    Morfopolitica - subdisciplina care va examina forma, graniţele, reţelele de circulaţie;

c)    Fizipolitica – cea care va analiza fizionomia teritoriului, bogăţile solului şi
subsolului, aşezarea matematică, în latitudine şi longitudine.  

 Topopolitica, de pildă, are în vedere aşezarea ţării, dar, în acest subcapitol nu e vorba de aşezarea matematică, geofizică, aşezarea lângă mare sau în interiorul continentului (aceasta e studiată în capitolul de fizipolitică), ci de plasarea politică a ţării respective. Autorul simte, astfel, nevoia de a trece dincolo de cartografierea geografică, de corelarea unor date fizice: “În practică este vorba mai ales de un studiu al vecinilor. Se oferă aici observaţiei şi reflecţiei toate problemele fundamentale pentru situaţia în lume a unei ţări care decurg: dintr-o vecinătate simplă sau complicată, din vecinătatea cu state mari sau mici, din distanţele mai mari sau mai mici ce le desparte de centrele de forţă şi de cultură ale timpului, din situaţia faţă cu punctele de fricţiune sensibile ale marii politici, din aşezarea la centru, intermediară sau la margine şi multele altele de felul acesta (“Grundriss…”, în I. Conea, “O poziţie geopolitică”, în “Geopolitica şi Geoistoria”, Martie/Aprilie 1944).
Identificăm aici un alt sens al geopoliticii care vine tot de la întemeietorul de drept al disciplinei, anume acela de informaţie politică externă, de studiu al cadrului larg al politicii, de cercetare a ceea ce Kjellen numea mediul politic. Or toate acestea presupun nu numai măsurări propriu-zise, ci şi evaluări, judecăţi,  tipuri de raportare. De fapt, aici este vorba de frontierele politice ale statului. Iar examinarea lor implică trecerea dincolo de domeniul precis al cartografierii.
În acelaşi sens, Kjellen face deosebirea dintre poziţie geografică şi poziţie geopolitică. Prima este fixă, cea de-a doua mereu schimbătoare. Poziţia geografică poate fi determinată cu exactitate prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă “poziţia lui în raport cu statele înconjurătoare”, deci implică raportarea  la un mediu politic care nu ţine neaparat de statul respectiv, dar de care acesta trebuie să ţină seama.

Geografie. Geografie politică. Geopolitică. Geostrategie

Este foarte important pentru înţelegerea a ceea ce urmează să precizăm conţinutul  unor noţiuni importante, cum ar fi geografie, geografie politică, geopolitică, geostrategie.
Geografia este, după caracterizarea lui Ferdinand Braudel, “studiul societăţii cu ajutorul spaţiului”. Numai că geografia a fost scrisă după opinia specialiştilor la un nivel modest, într-o manieră statică şi descriptivistă, favorizând acumularea de date imense, fără o sistematizare interioară. Spre deosebire de istorie şi istorici,  geografii s-au ţinut, mai ales în secolul al XIX-lea, departe de politică. Remarca se referă, cum releva şi Yves Lacoste, în Dicţionarul de geopolitică, apărut, sub coordonarea sa, la Paris, la  învăţământul geografic academic, pentru că, la nivelul învăţământului primar şi secundar, ambele discipline aveau un rol bine definit în promovarea identităţii naţionale. Preocupaţi să nu aibă atingere cu politica, geografii din mediul academic au recurs cu deosebire la culegerea de date despre climă, sol, subsol, relief, vecinătăţi etc.


1 Geografia politică, întemeiată de Friedrich Ratzel la sfârşitul secolului trecut (autorul german publică lucrarea sa fundamentală, “Politische Geographie”, în 1897), studiază “relaţia dintre procesele politice şi mediul geografic” (V. Bodocan, “Geografie politică”, pag. 9), “condiţiile geografice ale constituirii, dezvoltării şi activităţii statelor”, potrivit Dicţionarului de sociologie (coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu). Concentrându-şi demersul de cercetare pe relaţia dintre formele de organizare socială şi politică, pe de o parte, şi mediul geografic, pe de alta, geografia politică încearcă să răspundă la întrebarea: există o legătură între formele politice şi mediul natural şi dacă da, care ar fi aceasta? La prima parte a întrebării răspunsul este, fără ezitare, afirmativ. În viziunea lui Friedrich Ratzel, statul e tratat ca un organism ale cărui particularităţi depind în parte de însuşirile poporului, în parte de cele ale pământului, rolul determinant revenind acestora din urmă. Între aceste particularităţi, cele mai importante sunt întinderea, aşezarea, felul şi relieful pământului, vegetaţia şi apele etc. Deducem de aici deosebirea cardinală dintre geografia politică şi geografie. Prima urmăreşte să surprindă mişcarea, o anume evoluţie, dinamica propriu zisă a corelaţiei menţionate, în timp ce geografia descrie mai mult condiţiile naturale ale mediului fizic.
 Mai puţin clară apare deosebirea dintre geografie politică şi geopolitică. De ce este mai anevoioasă trasarea acestei demarcaţii? Pentru că, aşa cum am arătat, un prim sens, de început, al geopoliticii coincide cu cel de geografie politică. În acest context, nu putem să nu menţionăm că întemeietorul geografiei politice, Friedrich Ratzel, este îndeobşte considerat şi întemeietorul de fapt al geopoliticii, în sensul că el a formulat unele noţiuni care l-au influenţat pe Kjellen şi care au fost preluate de către geopolitica germană în perioada interbelică.
Anton Golopenţia remarca şi un viciu metodologic în demersurile privitoare la stabilirea obiectului specific al geopoliticii, în sensul că încercările de definire “n-au pornit de la faptul preocupării zise geopolitice. Ci, dimpotrivă, de la definiţii şi ştiinţe existente cu care credeau că trebuie să le pună de acord” (“Însemnare cu privire la definirea preocupării geopolitice”, vol. “Geopolitica”, pag. 113). De aceea, centrul de greutate a căzut pe “construirea definiţiilor” şi nu pe delimitarea obiectului de studiu specific al acestei discipline.
 Geograful român cu cele mai sistematice preocupări de geopolitică, Ion Conea, citează poziţia autorilor germani Hennig-Korholtz în această privinţă: “Să fie bine stabilit că geopolitica şi geografia politică nu e unul şi acelaşi lucru, deşi aceste discipline au o sumedenie de puncte de contact. Geografia politică se ocupă cu aspectul şi împărţirea politică a statelor într-un moment dat – aşadar cu o permanenţă – pe câtă vreme geopolitica se ocupă cu mişcările din procesul de devenire a statelor, mişcări care duc la transformarea, înlocuirea sau deplasarea stărilor celor în fiinţă la un moment dat – cu acestea şi cu rezultatele lor. Geografia politică dă instantanee, imagini ale unei stări de moment, la fel cu clişeele fotografice; geopolitica, dimpotrivă, ne prezintă ca şi un film, forţe şi puteri în desfăşurare” (“Einfurhung in die Geopolitik”, în I. Conea, “Geopolitica. O ştiinţă nouă”, vol. “Geopolitica”, pag.72).  
Am reprodus pe larg această apreciere, întrucât ea este ilustrativă pentru discuţia de faţă. Atunci când obiectul unei discipline nu apare clar conturat, se stabilesc tot felul de distincţii, de-a dreptul bizare. Cum este şi aceasta, pe care Ion Conea o contestă pe bună dreptate, deoarece se proiectează, arbitrar, asupra geografiei politice un statism pe care aceasta nu-l are. Explicaţia pe care o găseşte geograful român este că aceşti autori - şi noi putem spune, prin extrapolare, că mai toate poziţiile de acest gen - au nevoie de un obiect de cercetare pentru geopolitică şi, întrucât nu-l găsesc, apelează la “un furt de bunuri” şi răpesc geografiei politice elementul ei dinamic.
În plus, au existat reţineri privitoare la folosirea termenului de geopolitică dată fiind asocierea disciplinei cu practicile expansioniste ale nazismului german. Uniunea Internaţională de Geografie a interzis chiar dezbaterea sub egida sa a problemelor de geopolitică până în 1964. Firesc, în toată această perioadă s-a folosit termenul de geografie politică.
 Interesant este că, şi după încheierea războiului rece, reticenţa faţă de folosirea termenului de geopolitică persistă, mulţi autori preferând să opereze cu noţiunea de geografie politică. De pildă, în “Dicţionarul de Sociologie”, citat anterior, există termenul de geografie politică şi numai în explicaţiile date în interiorul său se vorbeşte de geopolitică. Este cu atât mai semnificativă această reţinere, cu cât ea se manifestă într-un context de reviriment al geopoliticii, reviriment generat de prăbuşirea fostului sistem socialist, de dezagregarea Uniunii Sovietice, de redefinirea sferelor de influenţă care urmează unor prefaceri de o asemenea anvergură.
Geostrategia are un sens mai restrâns şi desemnează valoarea deosebită a unui loc, a unei întinderi cu deosebire în plan militar. De fapt geostrategia înseamnă gândirea în termeni spaţiali a faptului militar, a preocupării de a identifica poziţii avantajoase din punct de vedere strategic. Astăzi termenul a căpătat şi un înţeles mai larg, el fiind folosit în legătură cu puncte, zone, întinderi care nu au neapărat o semnificaţie pentru domeniul militar, ci şi pentru cel comercial, al potenţialului de control al diferitelor regiuni.




Geopolitică, geoistorie

Un alt termen important pe care trebuie să-l discutăm în cadrul acestui curs introductiv este cel de geoistorie. Sunt mai multe motive care ne îndeamnă să facem acest lucru. În primul rând că este un termen frecvent folosit. În al doilea rând, el prezintă importante conexiuni cu termenul de geopolitică şi prilejuieşte o mai bună înţelegere a acestuia din urmă. Acest termen figurează şi în titlul primei reviste de profil din România, intitulată “Geopolitica şi Geoistoria”, editată la Bucureşti, începând cu 1941. Alăturarea celor doi termeni chiar în titlu nu este întâmplătoare şi se cuvine să încercăm o explicaţie.
Cum se spune şi în “Cuvântul înainte” al primului număr, “Geopolitica nu este altceva decât, în mare măsură, geoistoria prezentului (prin geoistorie trebuind să  înţelegem atâta istorie, românească sau oricare alta, câtă se poate prin geografie explica)”.
Deci geoistoria este şi ea, ca şi istoria propriu-zisă, un sumumum de învăţăminte; de învăţăminte, de această dată, privind lecţiile pe care geografia le-a oferit de-a lungul istoriei. Am putea noi studiind geopolitica să ne lipsim de mina de constatări şi concluzii pe care o reprezintă geoistoria?
După cum se poate observa, geopolitica prezintă o înrudire de substanţă cu geoistoria. Nu am putea să facem analize geopolitice realiste şi adânci fără a lua în calcul cee ce ne transmite trecutul sub formă de semnal, de avertisment, de povaţă. Aşa cum se sublinia şi în prefaţa la care am făcut referire, de fapt “geopolitica purcede, în parte, din geoistorie şi numai la lumina acesteia poate, geopolitica, lămuri îndeajuns prezentul”.
Pentru toate statele învăţămintele privind relaţia dintre geografie şi viaţa oamenilor de-a lungul timpului sunt importante. Ele sunt cu deosebire relevante pentru acele state de dimensiuni mai mici, aflate la ceea ce autorii revistei “Geopolitica şi Geoistoria” numesc “vaduri geopolitice ale vremii şi planetei” sau “răspântii geopolitice”. De ce? Pentru că la asemenea vaduri se adună şi avantajele şi primejdiile, atuurile dar şi poftele de a deţine asemenea atuuri. În cazul acestor ţări (printre care autorii revistei numesc şi România) care deţin un gen de “cumul geopolitic”  învăţămintele istoriei sunt mai condensate, mai pline de substanţă, au un statut nu de îndemn facultativ, ci de constantă ce condiţionează chiar supravieţuirea statelor. Avem de-a face cu ceea ce Adam Michnik numea referindu-se la relaţiile Poloniei cu Rusia, la învăţămintele pe care istoria le degajă privitor la aceste învăţăminte,  cu “legile dure ale geopoliticii” de care nu se poate face abstracţie decât cu un preţ foarte mare: “o regulă a politicii poloneze trebuie să fie un dialog permanent cu Rusia. Chiar cu Rusia, care recurge la o retorică imperială. Acestea sunt legile dure ale geopoliticii” (A. Michnik, „Polonia în jocul cu Rusia”). Pentru România, geoistoria este cu deosebire instructivă. Iar situarea chiar în titlu a termenului este menită să sublinieze acest lucru.
Istoria ne propune şi o anumită percepţie asupra unui eveniment sau a unei relaţii. Când vorbim de geoistorie nu putem să avem în vedere doar analiza rece şi obiectivă a unei situaţii, ci şi percepţia acelei situaţii care ne vine din trecut. Percepţie fixată în manualele şcolare şi în mentalul colectiv al unei comunităţi. O asemenea realitate psihologică ne influenţează atitudinea, judecata, comportamentul, are o existenţă de sine stătătoare în conştiinţa publică, opunându-se parcă altor interpretări, altor abordări ale aceloraşi evenimente sau situaţii.
Istoria modernă a relaţiilor germano-franceze a fost influenţată de percepţia existentă în legătură cu aceste raporturi, percepţie care nu facilita o abordare firească, netensionată a acestei probleme. Am recurs la acest exemplu şi pentru a arăta că depăşirea unor asemenea percepţii presupune existenţa unor oameni vizionari, regândirea fundamentală a unui raport, dar implică şi apariţia unui moment prielnic, a unei evoluţii care pune în termeni noi problema respectivă. De multe ori se face trimitere la acest exemplu într-adevăr pilduitor, fără a avea în vedere toate dimensiunile semnalate.
Atunci când în dispută se află un teritoriu, în conflict intră idei, percepţii despre problema aflată în discuţie şi nu adevărul. Iar decizia luată de un lider ia în calcul şi propria evaluare, dar încorporează şi ideile, percepţiile care există la nivelul social mai larg despre acea problemă. În preambulul “Dicţionarului de geopolitică”, apărut sub direcţiunea lui Yves Lacoste, se remarcă, pe bună dreptate, că: “Rolul ideilor - chiar şi false - este capital în geopolitică, întrucât ele sunt cele care explică proiectele şi care, asemenea cauzelor materiale, determină alegerea strategiilor” (“Preambul”).


Bibliografie

1.    Bodocan, V., “Geografie politică”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.

2.    Conea, I., “Geopolitica. O ştiinţă nouă”, extras din Numărul 9-10, anul III, Sept/Oct 1937, Institutul Social Român, Bucureşti, 1938.     

3.    Conea, I., A. Golopenţia şi M. Popa-Vereş, “Geopolitica”, Editura Ramuri, Craiova, 1940.

4.    Lacoste, Y., “Dictionnaire de geopolitique”, (Sous la direction de), Flammarion, Paris, 1993.

5.    Michnik, A., “Polonia în jocul cu Rusia”, Gazeta Wyborcza, nr. 95/1995.

6.    ***, “Dicţionar de sociologie” (coord. L. Vlăsceanu şi C. Zamfir), Editura Babel, Bucureşti, 1993.

7.    ***, “Geopolitica şi Geoistoria. Revistă română pentru sudestul european”, Societatea Română de Statistică, Bucureşti, 1941-1944.