1
I.  Ce este o mumie ?

               Mumia este un corp, în cazul căruia, după moarte, nu se instalează procesul obişnuit de degradare şi care se păstrează, cum se spune , ,,cu piele şi cu păr’’. Aceasta este o excepţie, pentru că , în mod obişnuit, după moarte, bacteriile ,care trăiesc de regulă în stomac şi în intestine, încep să descompună corpul. La început, acestea duc la putrezirea intestinelor, după care urmează musculatura şi, în cele din urmă, cea mai rezistentă componentă – scheletul .În cazul în care corpul se află în pământ, aşa cum se practică în majoritatea formelor de înmormântare, se adaugă activitatea celor mai mici animale precum insectele şi viermii. Dar şi un cadavru care nu este îngropat este expus insectelor , deoarece mai ales muştele îşi depun ouăle, din care se dezvoltă larvele, cu precădere în carne putredă, susţinând activitatea bacteriilor. Când cadavrul este ferit de descompunere, fie prin mijloace naturale, fie prin intervenţia omului, astfel încât să se păstreze integral, corpul devine o mumie.

   II . Cum se formează o mumie naturală?
    De regulă sunt necesare nişte condiţii climatice speciale pentru formarea unei mumii naturale. Cele mai multe mumii naturale se găsesc în zonele extrem de uscate ale pământului. Căldura şi vântul duc la uscarea şi întărirea rapidă a pielii şi a musculaturii, astfel încât să nu mai   poată fi atacate de microorganisme, iar descompunerea este oprită după scurt timp. Acelaşi efecte le are congelarea cadavrului(foto).
     




La temperaturi sub punctul de îngheţ, nici bacteriile şi nici alte vietăţi nu-l mai pot ataca. Corpurile alpiniştilor morţi în accidente se găsesc după zeci de ani mumificate în gheaţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul cadavrelor îngropate în pământ îngheţat. Este de ajuns aerul foarte rece dintr-o peşteră sau de pe vârful unui munte pentru mumificarea corpurilor.                      





III. Ce este o mumie artificială?
    Protejarea cadavrului de descompunere poate fi făcută însă şi prin intervenţia omului. Cel mai important lucru este înlăturarea organelor interne – focarul de bacterii. Dar chiar şi aşa trebuie să urmeze uscarea pielii şi a musculaturii. În Egipt, acest lucru se efectua cu sare de natron, în Australia şi în Melanezia indienii mumificau corpurile celor decedaţi prin uscarea la soare sau prin afumare. Unele dintre secretele tehnicii de mumificare practicate de vechile culturi din China sau din America de Sud au rămas astăzi parţial nedezlegate. Îmbălsămătorii  de astăzi lucrează cu totul altfel. Ei injectează în vasele de sânge substanţe de conservare, a căror componenţă se păstrează în parte secretă. Cel mai important element al acestor soluţii este formolul, o soluţie apoasă de formaldehidă. Formolul modifică albumina, anume substanţe de bază a musculaturii şi a organelor, pe care le usucă şi împiedică dezvoltarea bacteriilor.


III. Când a începu îmbălsămarea în Egipt?
     Faraonul a murit .Dar corpul său trebuie să se păstreze ca să poată să poarte de grijă supuşilor şi în împărăţia morţilor. Vechii egipteni credeau că faraonul îi conducea în continuare pe cei care îl urmau în curând în lumea de dincolo. Nu se ştie când le-a venit egiptenilor ideea de a conserva cadavrele. Astăzi nu putem decât să cercetăm rămăşiţele acelor vremuri timpurii, de acum 5000 de ani, ca să aflăm cu ce probleme se confruntau oamenii pe atunci. Egiptenii erau foarte buni observatori. Ei au văzut că morţii pe care îi îngropau, în mod  tradiţional, în nisipul deşertului de multe ori se uscau sub influenţa soarelui şi avântului. Dar când s-a început, în jurul anului 3000 î.Hr., înmormântarea regelui decedat,  a familiei  sale şi a mai multor funcţionari în coşciuge şi în încăperi speciale, procesul natural de uscare a corpurilor nu mai era posibil. Începea descompunerea din organele interne, încât vechii egipteni au tras concluzia că acestea trebuie îndepărtate. Nici muşchii nu se păstrau, aşa că îmbălsămătorii îi tăiau de pe oase şi nu mai rămâneau nimica, decât scheletul. Astfel, a început arta bandajării: fâşii înguste de in erau înfăşurate pe schelet, până când se obţinea din nou înfăţişarea corpului omenesc. Stratul superior corespundea îmbrăcăminţii. În acest mod, au apărut, în jurul anului 2066 î.Hr primele mumii de in.

IV  . La ce folosea sarea de natron?
    Dar  această soluţie nu era perfectă, şi de aceea , experimentele au continuat. Cum se puteau păstra ţesuturile musculare şi pielea? Ce anume făcea să dispară apa din corp? Egiptenii conservau carnea cu sare de bucătărie, iar îmbălsămătorii au constata că la oameni sare de natron era chiar mai potrivită. Aceasta conserva remarcabil mai ales atunci când se îndepărtau organele interne şi corpul era umplut cu sare. Exact aşa s-a şi procedat. Pentru a elimina orice sursă de descompunere din corp, fie prin nas, fie prin oficiul occipital. Creierul nu avea nici o importantă religioasă pentru egipteni, aşa că nu se conserva. Egiptenii au recunoscut devreme faptul că răşinile  plantelor au afectat antibacterian. Ei au folosit această proprietate, fabricând uleiuri, mai ales din răşina de pin ,pe care o turna în cavitatea abdominală şi în craniu.


V. Cum se trata corpul uscat?
    Corpul conservat trebuia să semene cat mai mult cu cel viu. De aceea, imbalsamatorii il căptuşeau cu pânză  şi  rumeguş. Cea mai mare silinţă şi-o dadeau pentru cap. Ei introdu-ceau material de umplutură şi în gură, sub obrajii supţi; sub pleoape introduceau mici ghemo-toace de in, sau chiar cepe, peste care aşezau ochi din faianţă cu pupilele pictate. Pentru ca mumia sa stea fixă la bandajare, imbălsămătorii intro¬duceau uneori scânduri in bandajul de pânză, sau băgau beţe in corp. Dupa aceea, înfăşurau cadavrul cu nenumarate fâşii lungi de pânză. In cele din urmă, infăşurau mu-mia intr-un cearşaf, pe care il legau cu bandaje inguste.Astfel conservată si bandajată, mumia era predată familiei pentru inmormântare.


VI. De ce îşi îmbălsămau egiptenii morţii?
    
Pentru egipteni, viaţa unui om nu se termina odată cu moar¬tea acestuia. Ei îşi imaginau că cel decedat trece într-o altă lume.
Pentru a-şi putea continua viaţa acolo, corpul trebuia păstrat. Alt¬fel, sufletul acestuia rătăcea pe veci, fără odihnă. Egiptenii credeau că omul în viaţă avea mai multe suflete, pe care le primea la naştere. Foarte important era sufletul Ba, pe care şi-1 imagi¬nau sub înfăţişarea unei păsări. Atunci când omul murea, Ba părăsea corpul şi nu-şi mai putea regăsi locul în cazul în care corpul nu se mai păstra. .De aceea, egiptenii încercau să protejeze de des¬compunere corpurile ce¬lor morţi.

VII. La ce folosea ofrandele din morminte?
    
In lumea de dincolo, cel mort avea nevoie de hrană, ca şi pe timpul vieţii, în plus, el nu putea renunţa la obiectele ce-i fuseseră dragi până atunci: straie frumoase, bijuterii şi mobili¬er. Toate acestea erau depuse în mormânt. Pentru ca mortul să poată mânca în lumea de dincolo, la înmor¬mântare trebuia îndeplinit un com¬plicat ritual religios: un preot atingea gura mortului cu anumite obiecte, de exemplu cu un cuţit din cremene, un alt preot citea texte religioase de pe un sul de papirus. Astfel, se realiza o înviere rituală, pe care egiptenii o numeau „deschiderea gurii". De acum, mortul era capabil să mănânce şi să vorbească şi în lumea de dincolo, adică putea să-şi reia cele mai importante activităţi de om.
    
                                                                                De ce se puneau amulete pe mumie?
Egiptenii   nu   lăsau   păstrarea  veşnică a cor¬pului numai pe seama   măies¬triei   îmbălsămătorilor. La fel de impor¬tantă era şi protecţia magică, ce
urma a fi garantată de amulete. Cel mai adesea, amuletele erau confecţionate din faianţă, numai persoanele sus-puse, cum ar fi regele sau oamenii de la curte,
primeau amulete din aur. Cea mai des folosită amuletă era ochiul Udjat, care avea menirea să garanteze păstrarea intactă a cor¬pului. Pilonul Djcd simboliza veşnicia, iar scarabeul proteja în mod special morţii după înviere. Foarte important era scarabeul inimă. Înainte de a-şi  continua viaţa în lumea de dincolo, mortul trebuia să dea socoteală asupra vieţii sale în faţa judecătorului morţilor, Osiris. Inima sa vorbea acum pentru el. Ea confirma că nu a păcătuit, nu a ucis şi nu a furat. Multe role de papirus găsite la mumii redau imaginea acestei judecăţi: Osiris aşezat pe un tron, iar în faţa sa, pe o balanţă, inima mortului şi pana adevărului. Dacă inima mortului nu este lipsită de păcate, un mon¬stru stă pregătit să o înghită. Pentru a fi foarte siguri că inima ştie să rostească vorbele corecte, în mumie se aşeza un scarabeu pentru inimă cu o „fiţuică" gra¬vată. După ce decedatul trecea de judecata morţilor, sufletul său Ba se integra din nou în corp pentru viaţa veşnică din lumea de din¬colo.
      Amulete împortante. De la stânga: sceptru din papirus, Anch, pilon Djed, scarabeu înaripat şi scarabeu cu disc solar





Osiris, judecătorul morţilor,
având în faţă o balanţă cu inima
mortului pe un taler.








1 După imaginaţia vechilor egipteni, şi în lumea de dincolo existau diferenţe sociale şi îndatoriri. Ushbeti, mici figuri m formă de mumii, care purtau numele celui mort, trebuiau să preia, prin magie, sarcinile neplăcute ale acestuia.



VIII. Ce boli existau pe atunci?
La unele mumii se pot observa boli mai vechi şi, mai ales, răni. Foarte des s-au întâlnit fracturi ale oase¬lor, din care unele s-au vindecat în poziţie greşită. Se recunosc şi urmele rănilor din bătălii, în plus, există si descoperiri care nu sunt univoce. Astfel, în ciuda numeroase¬lor cercetări ale mumiei lui Tutankhamon, încă nu a putut fi determi¬nată cu exactitate cauza morţii sale. La fel ca şi astăzi, şi atunci exis¬tau oameni cu malformaţii. De exemplu, faraonul Siptah a avut un picior malformat, iar mumiile unor servitori arată că aceştia sufereau de nanism. Din picturile murale şi din inscripţii ştim că asemenea oameni lucrau mai ales la confecţionarea podoabelor şi în încăperea cu hainele faraonului. Cercetând organele interne ale mumiilor, a reieşit că la vechile ci¬vilizaţii se întâlneau adesea paraziţi intestinali (viermi de diferite feluri).Dar şi în cazul acestor mumii se pot trage concluzii privitoare la obiceiurile alimentare, şi anume cu ajutorul probelor de oase şi de ţesut: hrana a fost preponderent vegetală şi a constat din cereale, fructe şi legume sau a fost alcătuită mai cu seamă din carne şi peşte? În plus, cercetările bazate pe radiografiere răspund la între-barea dacă omul a avut mereu o cantitate suficientă de hrană: linii fine în secţiune la oasele braţelor şi picioarelor, precum şi linii de rupere a părului indică faptul că, în timpul copilăriei, respectivul nu a avut destulă mâncare
 

Faraonul Ramses al V-lea



     Observând cu atenţie o mumie, se pot recunoaşte şi boli de piele, precum în cazul faraonului Ramses al V-lea, ale căror cauze nu sunt însă cunoscute.
Radiografia arată coloana vertebrală a fetiţei din Yde, o mumie de mlaştină din Olanda. Fetiţa a avut coloana strâmbă.

S-au găsit în mumiile de mlaştină aces¬ta tractul intestinal al lui Otzi şi, de asemenea, la câteva mumii egiptene, ale căror organe interne nu    fuseseră    îndepărtate    la îmbălsămare.
De câţiva ani există noi meto¬de pentru  a  depista  paraziţii din ţesuturile mumiilor: atunci când corpul omului este atacat de paraziţi - indiferent că este vorba de bacterii, organisme uni-celulare sau viermi -, acesta dez¬voltă anticorpi împotriva intruşilor. Aceşti anticorpi pot fi identificaţi cu ajutorul unor teste chimice spe¬ciale.   Astfel,   ştim   astăzi   că,   în vechiul Egipt, părţi importante din populaţia de pe valea Nilului au fost afectate de bilharioză, o boală provocată de un vierme. În cadrul noilor cercetări se în¬cearcă izolarea din ţesutul mumiei a ADN- ului agentului patogen, anume informaţia genetică a aces¬tuia, şi determinarea lui. Acest lucru a fost posibil în cazul bacteriei tuberculozei: s-a putut dovedi tuberculoza la unele mumii.
 
IX. Cu ce se făcea îmbălsămarea ?
      În cazul multor culturi, unde cei morţi erau îm¬bălsămaţi cu ajutorul unor tehnici com-
plicate, s-au pierdut cunoş¬tinţele despre această artă. Drept urmare, astăzi trebuie să aflăm,
cu ajutorul unor analize chimice, ce produse se foloseau în acele vre¬muri. La mumiile egiptene, acest lucru s-a putut afla, dar în ceea ce le priveşte pe cele chinezeşti şi sud-americane, munca de cer¬cetare este abia la început. Îmbălsămătorii egipteni foloseau, pe   lângă   sarea   de   natron,   cu precădere substanţe răşinoase     din    diferite plante, in   care   obţi¬neau uleiuri  aromatice si care aveau efect dez¬infectant. Foarte   îndrăgite  erau răşinile de conifere şi răşina unei specii de fistic, asemă¬nătoare cu tămâia. De¬ oarece aceste plante nu creşteau  în  Egipt,   ele trebuiau  importate  din ţări   î  îndepărtate, mai ales din bazinul estic al Mării Mediterane. Astfel ni se oferă posibilitatea de   a   reconstitui   căile comerciale ale vechilor
    


X. Mumii din gheaţă  
În urmă cu 500 de ani, procesiune festivă, se deplasa încet spre muntele Ampato, din Anzii peruvieni. Preoţi îmbrăcaţi cu straie scumpe, purtând mantii colorate şi ornamente cu cap, duc cu ei o fetiţă de 14 ani. Ea poartă o haină lungă, multicoloră, iar deasupra un pled, ce este  ţinut pe piept de un ac din argint, precum şi o căciulă cu pene por¬tocalii, orientate direct în sus şi dispuse în arc de cerc. Unii preoţi ţineau în mâini ofrandele pentru zeul muntelui, anume vase frumoase din lut şi o mică fi¬gurină din aur cu aceeaşi podoabă din pene pe cap ca a fetiţei. Ajunşi pe vârful muntelui, la un ger de minus 20 de grade celsius, preotul „anestezia" fetiţa cu o lo¬vitură în cap. Apoi aşezau corpul într-o peşteră mică, căptuşită cu pietre, puneau ofrande înăun¬tru şi închideau mormântul îngheţat, în scurt timp, fetiţa în¬gheţa fără să se mai trezească. Zeul muntelui a primit astfel jert¬fa, lucrul cel mai de preţ pe care i-1 puteau oferi oamenii: propriul copil. Aşa că recolta trebuia să fie din nou bogată. În peşterile îngheţate din Anzi, copiii jertfiţi îngheţau foarte repede. Unele morminte au fost deschise mai târziu prin alunecări de teren. Astfel, corpurile unor copii s-au uscat sub influenţa vân¬tului care bate tot timpul. Altele, precum cel al fetiţei, pe care descoperitorii au numit-o Juanita, au   rămas   în   pământ   până   în  momentul găsirii. Era congelată, iar lichidele din corp se păstraseră încă, aşa că Juanita cântărea încă 40 de kilograme atunci când au descoperit-o Johan Reinhard şi Miguel Zarate. Pentru a nu permite dezgheţarea ţesuturilor, care ar fi dus la înce¬perea procesului de descompunere, mumia a trebuit aşezată cât. mai repede într-un recipient potrivit. 64 de ore după scoaterea ei la lumină în Ampato, Juanita a stat în conge¬latorul Universităţii din Arequipa.
Pentru cercetările din Statele Unite, s-a construit o vitrină fri¬gorifică specială. Din aceasta, Juanita a fost scoasă doar pentru puţin timp pentru a se efectua într-un spital o examinare Rontgen şi o tomografie computerizată.
În ruinele încă din muntele sfânt Llullaillaco s-au găsit în anul 1999, la o altitudine de       6739 metri, alte trei mumii de copii - două fetiţe şi un băiat. Ei stăteau în mormintele lor de gheaţă în şezut, cu genunchii la piept, iar faţa era ascunsă într-un şal. Purtau haine ţesute artistic. O fetiţă avea o podoabă scumpă pe cap, din pene albe, şi lângă ea se găseau mici figurine omeneşti, vase de lut şi un săculeţ cu frunze de coca.




XI. Mumii din timpuri moderne

                   În multe biserici creştine se pot vedea  în   sicrie de sticlă corpurile unor sfinţi, care au murit cu sute   de   ani  în urmă. Ei   sunt veneraţi de credincioşi şi sunt consideraţi intermediari propriilor rugăciuni adresate lui Dumnezeu. Dar cum se face că trupurile aces¬tora nu se descompun? Au fost îmbălsămaţi sau este un miracol. Nu este  simplu  să răspunzi la această întrebare. Noile cercetări au dezvăluit în cazul unor mumii munca îmbălsămătorilor. Din porunca bisericii, aceştia au încercat să protejeze corpurile de procesul acolo se află cadavrul mumificat mod,    au   vrut   să   ofere  credincioşilor posibilitatea  de  a  se adresa   sfinţilor   chiar   şi după moartea acestora. Astfel, din Evul Mediu şi până în zilele noastre au loc pelerinaje anuale în Toscana până la Cortona. în catedrala de acolo se află cadavrul mumificat al Sfintei Margareta, care a trăit în   secolul   al   XlII-lea.   Oamenii credeau   că   este   o   dovadă   a bunăvoinţei Domnului faptul că trupul ei nu s-a descompus. Dar, în urma unor cercetări medicale efectuate     acum     câţiva     ani, oamenii de ştiinţă au descoperit în zona abdominală şi a pieptului tăieturi  adânci,  cusute cu o  aţă neagră.   Drept   urmare,   această sfântă a fost mumificată artificial. Se poate pleca de la premisa că în Evul Mediu erau cunoscute tehnicile   de   bază    ale   mumificării interne,   uscarea   corpului   şi, în cele din urmă, tratarea lui cu produse aromatice din plante. Alta este situaţia Sfintei Bernadette. În 1858, ei i-a apărut figura Maicii Domnului la Lourdes, în Franţa. Ulterior grota s-a trans¬format în loc de pelerinaj: apei din izvorul de acolo i s-au atribuit puteri tămă¬duitoare. Fetiţa Bernadette a intrat în mănăstire. A murit în 1879, la vârsta de 35 de ani, şi a fost înmormântată în capela mănăstirii.

 
Intre timp, Lourdes a devenit unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din lumea creştină, iar Bernadette urma să fie canonizată. Pentru aceasta trebuia să se afle şi dacă trupul ei s-a descompus sau, ca un alt semn al bunăvoinţei dumne¬zeieşti, dacă acesta s-a păs¬trat. Si într-adevăr, la examinarea din 1909, la fel şi la alte două veri¬ficări ulterioare, corpul se păstrase perfect, fără urmă de descompunere, dar şi fără vreun indi¬ciu al unei mumificări artificiale. Care ar fi explicaţia acestui feno¬men nu se ştie nici până în zilele noastre.

 Cum a fost îmbălsămat Lenin ?

     Când a murit Lenin, mare conducător al revoluţiei din Rusia, în 1924, în urma unui atac de cord, familia sa a vrut să-1 înmormânteze normal. Toată viaţa lui, Lenin a militat împotriva cultului sfinţilor din bisericile ortodoxe ruse şi a interzis venerarea ră¬măşiţelor acestora sub forma unor relicve sfinte. Dar el nu a luat în con¬siderare calculele politice ale urmaşului său, Stalin. Dacă poporul venera cu atâta drag sfinţii decedaţi, sperând mântuirea din partea acestora, atunci nu avea decât să-şi transfere ideile asupra marelui lider comunist. Pentru aceasta, tru¬pul lui Lenin trebuia îmbălsămat şi expus într-un sicriu de sticlă, pe o construcţie impresionantă.
Astfel, Stalin i-a însărcinat pe biochimistul Boris Zbaski şi pe anatomistul Vladirnir Vorobiov să conceapă un procedeu de îmbăl¬sămare adecvat. Ambii oameni de ştiinţă au păstrat până la moarte secretul muncii lor. Abia fiul biochimistului a dezvăluit mai târziu ceva. In primă fază au fost înlăturate toate organele interne din corp, iar acesta a fost apoi spălat cu apă distilată şi cu acid acetic. După aceea în vasele de sânge a fost injectată o soluţie de formol. Corpul lui Lenin a fost scăldat patru luni într-o baie de formol, în care au fost adăugate şi alte substanţe chimice, necunoscute până în ziua de azi. în cele din urmă, corpul a fost pus la uscat, după care a fost îmbrăcat din nou