1 România în secolul XX
    
    Începând cu secolul al XV-lea România (împărţită în mai multe voievodate şi principate: Moldova, Ţara Românească (Valahia) şi Transilvania, au fost sub suzeranitatea Imperiului Otoman (în secolul XVI Transilvania trece în componenţa Imperiului Habsburgic, până în anul 1918), până în anul 1878, când la Congresul de la Berlin a fost recunoscută independenţa Moldovei şi a Ţării Româneşti, sub denumirea generică de România. Noul stat a fost destul de slab, administraţia sa coruptă şi ineficientă, iar puterea moşierilor a rămas intactă. Acest lucru a condus la o serie de răscoale ţărăneşti în anul 1888 şi în anul 1907, care au fost reprimate cu brutalitate. În pofida fragilităţii interne, a reuşit să îşi mobilizeze forţele neceseare pentru a obţine controlul asupre Dobrogei de Sud, în defavoarea Bulgariei în anul 1913. Aliat al Germaniei şi al Austro-Ungariei încă din anul 1883 (deoarece regale României Carol I făcea parte din Fam. Hohenzzolern), a rămas neutră în primii doi ani ai Primului Război Mondial. Primul ministru Brătianu, preşedintele al PNL, a recunoscut însă că implicându-se în război împotriva Ungariei şi nu de partea ei ar fi putut recupera Transilvania. De aceea la 27 august 1916 Brătianu a declarat război Ungariei. Trupele româneşti însă au fost copleşite de armata germană şi bulgară, iar la 7 mai 1918 Brătianu a fost silit să cere pacea în numele României şi a regelui Ferdinand I.
    România a reintrat în război la 9 noiembrie 1918, astfel că a beneficiat de statutul de stat victorios. La Conferinţa de Pace de la Paris a beneficiat de un tratament neobişnuit de generos, în efortul de consolidare a statutului împotriva Rusiei bolşevice, şi mai ale în defavoare Ungariei învinse. A obţinut controlul asupre Transilvaniei, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei, adică mai mult de jumătate din teritoriul de atunci.
    În pofida intenţiilor sale iniţiale, unificarea tuturor zonelor în care se afla populrul român a dus mai mult la slăbirea decât la consolidarea statului. Noile minorităţi care reveneau României includeau comunităţi numeroase de ruşi, unguri, tătari, truci, germani şi evrei. Integrarea permanentă şi paşnică a acesotr grupuri a depăşit mijloacele de care dispunea un stat fragil precum România, chiar dacă aceasta a fost intenţia elitelor conducătoare. În ciuda intenţiilor aceste elite nu au acordat atenţia necesară minorităţilor, pentru că majoritatea sunt foştii inamici din Primul Război Mondial. Românii din noile teritorii şi-au păstrat caracterul distinct simţindu-se înstrăinaţi într-un stat cu obiceiuri politice şi administrative diferite. Aceste tensiuni s-au generalizat în momentul adoptării Constrituţiei din anul 1923, care a creat un stat centralizat deşi descentralizat ar fi fost unul mult mai potrivit. Credibilitate statului a scăzut şi mai mult ca urmare a slabei gestiunări economice. Datorită unei serii de politici contradictorii, investiţiile străine s-au redus drastic, dar industrializarea a fost totuşi încurajată. A fost promovată agricultura dar totuşi s-au impus anumite taxe vamle pentru exporturile de produse alimentare. În anul 1928 liberalii care se aflau la conducerea României de 8 ani, au fost înlanturaţi de la putere de un guvern naţionalist condus de Iuliu Maniu. Iuliu Maniu însă a înşelat aşteptările electoratului şi a ratat ocazia de a opera rerforme, datorită propriilor ezitări, precum şi neînţelegerilor dintre partide. Incapacitatea partidelor politice de a găsi o soluţie coerentă pentru declinul datorat de Marii Crize a înlesnit dezvoltarea extremei dreapta. În cele din urmă ascensiunea “Gărzii de Fier” (Legiunea Arhanghelului Mihail) a fost ţinută în frâu, însă numai prin aplicarea unor metode dictatoriale, iniţial de regale Carol al II-lea, iar mai apoi de Gen.Ion Antonescu.
    Adevărata fragilitate a ţării s-a dovedit însă în anul 1940, când pe parcursul a doar câteva săptămâni a pierdut Basarabia în favoarea URSS, o parte din Transilvania în favoarea Ungariei şi Cadrilaterul în favaoarea Bulgariei. Toate aceste pierderi au fost datorate ca urmare a Pactului Hitler-Stalin, pact de neagresiune între Germania Nazistă şi URSS. În Al Doilea Război Mondial, România a fost aliat al Germaniei Naziste, fiind cel mai important furnizor de petrol prin intermediul rafinăriilor de la Poloieşti şi de pe Valea Prahovei şi prin , şi de asemenea acordând ajutot militar acestui stat. România a intrat în război după data de 22 iunie 1941 când Hitler a început punerea în aplicare a Planului “Barbarossa”, invazia URSS. România a pierdut efective importante în Bătălia de la Stalingrad şi mai apoi în contraatacul sovieticilor (lupte desfăşurate mai ales în nordul Mării Negre şi în Pen.Crimeea). În perspective unei înfrângeri iminente la 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu este arestat (executat după două zile) iar România întoarce armele împotriva Germaniei devenind aliata URSS şi a SUA.
1 Astfel Adolf Hitler a fost privat de principala sursă de petrol pentru maşinăria de război, iar Germania s-a întreptat spre un sfârşit de război rapid. Sovieticii care au ocupat Bucureştiul au impus un regim communist, primul conducător communist fiind Ghorghe Ghorghiu Dej, care a distrus opoziţia, l-a obligat pe regale Mihai I să abdice la 30 decembrie 1947 şi a proclamat Republica Populară România. Proprietatea privată a fost desfinţată, astfel încât până în anul 1960, 98%din firme şi 80% din ferme au fost naţionalizate. Gheorghe Gheroghiu Dej a instaurat un regim nemilos cu ajutorul serviciilor secrete ale URSS (NKDV si KGB) şi cu ajutorul forţelor proprii de ascnesiune. Liderii opoziţiei au fost închişi, hăituiţi sau ucişi, fiind introdusă totodată cenzura presei. Pentru că România avea o graniţă extinsă cu URSS, Gheorghe Ghorghi Dej s-a asigurat că regimul său este pe placul lui Iosif Stalin, mai ales pentru că România era ocupată încă de trupele Armatei Roşii.
    În anul 1958, URSS şi-a retras trupele ca şi un gest de bunăvoinţă pentru că România a acordat sprijin militar în înfrângerea Revoluţiei de la Budapesta. Aceste lucru a permis lui Nicolae Ceauşescu, următorul lider comunist al României, să poate opera cu o mai mare independenţă faţă de URSS în comparaţie cu ale state din Europa de Est. România era astfel prima ţară din Europa, în afară de URSS care a iniţiat relaţii diplomatice cu Germania de Vest (RFG) şi singura ţară ce a aderat la Pactul de la Varşovia (o replică pentru NATO) şi nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul după Războiul de 6 zile din 1967. Popularitatea de care se bucura România în Occident creştea în continuu, lucru care s-a materializat prin finanţarea a tot mai multe investiţii spre industria grea cu ajutorul unor ţări din Occident şi astfel România devine prima ţară est – europeană care este membră FMI. Situaţia dezastruasă a economiei sale a fost de multă vreme mascată de bogăţia resurselor de petrol. Până în anii ’80 însă aceste resurese au fost în mare parte epuziate, ceea ce a făcut exterm de dificilă restituirea împrumuturilor. România a fost totodată a fost atinsă şi de şocul preţului petrolului din anul 1979, care a afectat pe rând toate ţările participante la Pactul de la Varşovia şi a provocat o stare vecină cu falimentul în industrie, iar în anul 1982 a fost introdusă raţia alimentelor. Pentru a face faţă nemulţumirii tot mai accentuate a populaţiei, inevitabilă în această stare de fapt, forţele de securitate au luat măsuri extreme de dure, care au fost înăsprite pe măsura accentării megalomaniei lui Nicolae Ceauşescu. În anul 1981, de pildă, s-a dat ordin ca toate maşinile de scris particulare să fie înregistrate la miliţie pentru a eviuta transmiterea unor scrisori de nemulţumire ambasadelor străine din ţară. Nici măcar aceste măsuri însă nu  au putut evita înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989, după căderea comunismului în RDG, Ungaria şi Polonia. Ceauşescu a fost arestat şi în urma unui process sumar este executat prin împuşcare la data de 25 decembrie 1989. Segmentele importante ale vechilor structuri politice s-au menţinut însă la putere, astfel încât revoluţia anticomunsită din România a fost practic ineficientă în comparaţie cu cele din Cehoslovacia (Revoluţia de catifea), RDG sau Polonia.
    Ion Iliescu a stabilit “noul” regim, confirmat în urma alegerilor din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare de voturi, ceea ce a minimilizat desprinderea de regimul Ceauşescu. Aparatul birocratic şi administraţia au rămas în mare masură neschimbate şi a continuat discriminarea împotriva minorităţilor naţionale. Fosta poliţie secretă a continuat să funcţioneze în calitate de securitate a statului. În anul 1990 preşedintele Ion Iliescu a chemat de trei ori minerii din Valea Jiului pentru a pune capăt cu brutalitate demonstraţiilor studenţeşi şi ale opoziţiei (aceste fenomene au fost cunoscute sub numele de “mineriade”). După anul 1992 unii indicatori ai economiei s-au îmbunătăţit, ca de pildă rata inflaţiei care a scăzut de la 2600% la mai puţin de 50% în 2001. În anul 1996 partidul condus de Ion Iliescu a pierdut putere în favoarea partidelor de centru-dreapta, care l-au desemnat la preşedinţie pe Emil Constantinescu. Convenţia Democratică din România (CDR) a obţinut cel mai mare număr de mandate în Parlament, ceea ce reprezenta însă numai o treime din fotolii. Situaţia politică a fost marcată de o profundă instabilitate, mai ales că CDR, ea însăşi o mişcare alcătuită din 17 grupări politice, a fost silită să se angajeze într-o serie de coaliţii într-un sistem politic extrem de fragmentat. Obiectivul lui Constantinescu ce viza acceptarea României la U.E. ca membru cu drepturi depline s-a dovedit mult prea ambiţios în condiţiile în care economia României s-a aflat într-un decline continuu în epoca post-comunistă. În anul 2000, Ion Iliescu şi PSD au revenit la putere iar la sumitul de la Praga din anul 2002, România, datorită importanţei sale geo-politice, a trecut pen liste viitoarelor candidate la NATO. La 29 martie 2004 la Washington DC a avut loc ceremonia depunerii instrumentelor de ratificare a protocoalelor de aderare la NATO de către 7 state prinntre care şi România. În urma alegerilor din noiembrie 2004, fosta opoziţie din România, revine la putere, Alianţa D.A. (alianţă între PNL şi PD) obţinând şi funcţia de preşedinte prin intermediul  Traian Băsescu. În decembrie 2004 s-au încheiat negocirile pentru aderarea României la UE, iar în  final de la 1 ianuarie 2007 România a devenit membru cu drepturi depline a Uniunii Europene.