1 Cosovo versus România.
Eseu conjunctural

Cu un rar şi singular acord între Preşedinţie, puterea Legislativă şi Guvern, România nu recunoaşte noul stat Cosovo care sa auto-declarat de curând independent şi suveran.
Nu sunt îndreptăţit să  critic. Dar îndrăznesc să deschid manualul de istorie .

În 1866 prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn spre a asigura sprijinul german pentru obţinerea independenţei. În 1877 Carol a condus forţele armate române într-un război de independenţă plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.

Şi acum amănunte:
Sub conducerea fermă a Domnitorului Carol brava armată română a cucerit reduta Griviţa apoi Plevna, un important punct strategic în apărarea otomană. Puţin după aceste victorii turcii au capitulat.
Ca urmare a fost încheiat Tratatul ruso-turc de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1878, la care România nu a fost parte.
România, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept, în opinia Curţii de la Sankt-Petersburg, la 1856.
Tratatul de la San Stefano, prin modul în care fusese încheiat şi prin prevederile sale, leza interesele Marilor Puteri europene, creând un dezechilibru strategic în regiune în beneficiul Imperiului Ţarist, îndeosebi prin apariţia unui aşa-numit Principat autonom al Bulgariei, în realitate un cap de pod al tradiţionalelor interese ruseşti în zona Strâmtorilor, căruia i se atribuise cea mai mare parte a fostelor provincii otomane din Peninsula Balcanică. Astfel s-a impus reluarea negocierilor de pace în numele păstrării echilibrului de forţe paneuropean.
Ca urmare, în iulie 1878 avea loc Congresul de Pace de la Berlin. România (şi Serbia) nu erau admise să participe decât cu rol consultativ pe motiv că independenţa acestora nu fusese încă recunoscută "de jure". Primul-ministru român, Ion C. Brătianu şi ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu au reprezentat România la Berlin şi au susţinut poziţia ţării conform "dreptului cel vechi" şi jertfelor făcute în război. Expunerea delegaţilor români nu a fost luată însă în consideraţie.
Prin Tratat s-a recunoscut independenţa României în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia de la est de Silistra - sud de Mangalia, posesiune politică românească pe vremea lui Mircea cel Bătrân.
In consecinţă România nu mai era suzerană Turciei, dar nimeni nu a recunoscut-o ca stat suveran. Printr-un act de cancelarie ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, profitând de divergenţele dintre aşa numitele „puteri garante” a comunicat crearea României ca stat independent şi suveran sub conducerea domnitorului Carol de Hohemzollern şi nu a fost contrazis de nimeni.
Un precedent pentru Cosovo? NUuuuuuuuuuuuu! Parcă aud corul politicienilor români.
Să deschidem o altă filă de istorie:

1 Dacia era în antichitate ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare de triburi şi ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest),râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord). În anumite părţi chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".
Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Duras sau Diurpaneus şi apoi Decebal. După două răsturnări de situaţii, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiţi să facă pace din cauza înfrângerii lui Domitian de către Marcomani. Între timp, Decebal şi-a refăcut armata, iar Domitian este forţat să accepte plata unui tribut anual dacilor.
Traian iniţiază o amplă campanie împotriva Dacilor după ce devine Imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa şi ocuparea unei părţi din ţară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia. În anul 106 se formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul şi cea mai mare parte a Transilvaniei. Aceasta este organizată ca provincie imperială, lucru explicabil prin faptul că se afla chiar la graniţa Imperiului.
Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia îşi proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi şi Sarmaţii, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goţii şi Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia şi Moesia (Oltenia, Munenia şi Moldova în Nordul Dunării), asediind oraşe situate adânc în Balcani şi destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe campul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goţilor şi a Carpilor, cu excepţia unor fortificaţii între râul Timiş şi Dunăre. După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoţilor. În secolul IV, aceştia au fost alungaţi spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni.
Populaţia română (amestecul elementului Dac cu cel Roman) stabilită, de regulă, pe văile apelor montane (aşa numitele ţări)  a suportat cu stoicism năvălirile hoardelor nomade. Dintre acestea slavii, un popor paşnic a lăsat adânci urme înainte de a se stabili sub numele de Bulgari în sudul Dunării şi sub numele de Sârbi până în regiunea Cosovo din actuala Serbie.
Hunii lui Atila, care au creat Ungaria au lăsat parte din hoarde pe teritoriu Transilvaniei care a devenit astfel parte din Ungaria pe la începutul mileniului 2. Ungurii lui Atila au convieţuit paşnic cu localnicii români majoritari care şi-au păstrat limba, religia şi obiceiurile cu toată asuprirea suferită.
După primul război mondial, în 1919 ungurii au acceptat de nevoie un referendum al populaţiei din Transilvania. Prin marea adunare de la Alba Iulia populaţia Transilvaniei sa exprimat pentru alipirea la Regatul României, cu toate că Ungaria a condus peste 1000 ani această regiune şi o consideră perla Ungariei.
Cu totul similar, populaţia albaneză majoritară din Cosovo îşi obţine independenţa şi suveranitatea printr-un referendum.
Nu văd cum, după cele 2 precedente din istoria română, politicienii să nu accepte recunoaşterea noului stat. Este un act de cruzime care calcă în picioare toată istoria ţării.