1





ILUMINIST DE TALIE EUROPEANĂ :




              INOCHENTIE MICU KLEIN




   







                                                         NUME:  MĂNDOIU MARGARETA
                                                         ANUL:   3, ISTORIE
                                                         GRUPA: 1







        




 Iluminismul se caracterizează prin cosmopolitism, o perspectivă universală asupra lucrurilor, e deschis faţă de diversitatea culturilor. Iluministul vorbeşte mai multe limbi, are explicaţii pentru tot ceea ce se întâmplă, trece la dimensiunea raţională a lucrurilor, la interpretarea şi coordonarea lor. Ca şi mişcare culturală, iluminismul porneşte de la o eroare politică, şi anume încrederea în posibilitatea de a schimba structurile sociale existente, cele feudale, prin lămurirea organelor de decizie, monarhia şi curtea, asupra primării unor instituţii social-politice şi economice, a necesiaţii modernizării lor.  Ceea ce va declanşa, în ultimele decade ale secolului al XVIII-lea în Europa Centrală unde se profilează ideile curentului, o amplă campanie de propagare a ideologiei iluministe, asociindu-se acestei tentative de revoluţionare politica pe cale culturală şi eforturi de comunicare în jos pe scara socială, mai ales către elemente ale tinerei burghezii în ascensiune.
Ceva mai tardiv, în ţările din estul Europei, iluminismul îşi asociază în plus şi revendicări naţionale acolo unde este cazul, şi anume în Imperiul Habsburgic. Iluminismul a însemnat peste tot unde şi-a implantat rădăcinile, primul pas efectiv către făurirea Europei moderne, raţionaliste şi pragmatice.
          Românii din Transilvania se raportau la Bucureşti, nu la Viena. Ei nu aveau drepturi egale cu saşi şi secui din Transilvania, iar ortodoxia din Transilvania nu avea aceleaşi drepturi cu cea catolică sau calvină. Greco-catolicismul a constituit ocazia Transilvaniei, reprezenta prima legătură între lumea românească şi Occident. Inochentie Micu Klein e primul lider al acestei biserici, este primul episcop, în jurul lui se formează un mediu intelectual şi religios. Este primul illuminist la noi, iar în lucrarea de faţă mă voi opri asupra acţiunilor şi revedicărilor sale pentru drepturi sociale, culturale şi confesionale.
         În comparaţie cu Occidentul, Centrul şi Sud-Estul au resimţit mai târziu valul de cultură. Cu toate acestea vedem că acolo unde intelectualii luminişti au ajuns la practica socială, acolo au avut un oarecare succes. În provinciile Imperiului Habsburgic s-au întalnit cele mai diverse popoare şi, deci, cele mai diverse mişcări de idei.
Pe acest fond, fiecare popor a luptat pentru a-şi păstra sau a-şi dobândi drepturile, libertatea, identiatea spirituală; românii, sârbii, croaţii, maghiarii sau slovacii au descoperit posibilitatea legăturii cu Europa, au găsit calea de acces spre scrieri, ideologii, concepte politice şi religioase. Mai târziu, reformismul lui Iosif al II-lea a deschis drumul iluminismului, a cucerit intelectualitatea progresistă a popoarelor aflate în inferioritate politică. Noile şcoli înfiinţate în Transilvania, în Serbia şi Ungaria, dar mai ales frecventarea marilor centre universitare precum Viena, Roma şi Gőttingen au contribuit la formarea unei elite în rândul căreia excelează clerul şi profesiunea .
       „Luminile” au pătruns în ţinuturile româneşti venind din două direcţii opuse. Din vest şi din est. Eugen Lovinescu nu greşeşte susţinand în „Istoria civilizaţiei române moderne", că după ce, în epoca veche religioasa, nu venise lumina din răsărit, în perioada redactării marilor cronici moldave- din Polonia,adică din nord, în epoca moderna lumina se revarsă spre noi din apus, însa aceste formulări fixează - memorabil-, doar repere, fară menţionarea căilor pe care s-a realizat ”luminarea”.
După Renaştere, societăţile din estul şi sud-estul Europei nu puteau primi lumina, de la sine înteles, decât din Occident, însă traseele pe care lumina le-a urmat pană să ajungă la noi nu au fost întotdeauna directe.
    Pentru cunoaşterea Occidentului, românii nici nu trebuiau, de altminteri, să plece neapărat de acasă. Venea Occidentul la ei. Venea din două- trei părti: direct din spaţiul propriu, sub înfaţisarea unor dascali, refugiaţi politici, preceptori, artişti, dar mai ales prin sud-est, adus în permanenţă de tot mai numeroşii greci atraşi de Principatele Romane, intermitent şi prin Rusia.
    În Ardeal situaţia era diferită faţă de cea din celelalte ţări româneşti. Principat inclus în Imperiul Habsburgic, Ardealul se găsea, politic, sub regimul absolutismului luminat, instaurat de împaratul Iosif al II-lea. În conformitate cu principiile din care se revendică, fuseseră introduse anumite reforme, însă de pe urma lor nu beneficiau, în Ardeal locuitorii lui de cea mai veche obârsie şi care formau covârşitoarea majoritate a populatiei. Aşadar, românii nu erau incluşi în rândul „naţiunilor politice”, fiind consideraţi doar „toleraţi” în propria lor ţară, exclusi de la drepturile acordate în principiu tuturor cetăţenilor imperiului. Nici măcar unirea, în 1701, a unei bune părti a românimii ardelene cu biserica Romei nu a determinat o schimbare radicală. Un câştig real îl reprezenta şi posibilitatea de a se trimite bursieri români în instituţiile de învăţământ catolice din Budapesta, Viena si Roma, cultura şi conştiinţa natională datorând mult acestei posibilitaţi.
           Iluminismul nu descurajază studiile istorice nici în tările estului şi sud-estului, trezirea la o conştiinţă activă realizându-se sub puterea „ luminilor”. De altfel în epoca împăraţilor Maria Tereza şi Iosif  al II-lea se iau măsuri în vederea dezvoltării culturale, ceea ce avea să favorizeze apariţia unor sinteze asupra trecutului. Desigur ele se datorează unui climat spiritual în care, înainte de toate, fusese extinsă reţeaua de şcoli elementare cu predarea obiectelor de învăţământ în limbile română, sârbă, germană, se acordase dreptul înfiinţări de tipografii, şcoli evreieşti, se tipăriseră manuale, se încurajase circulaţia cărţilor, se acordase posibilitatea tipăriri primelor ziare sau reviste .
          Pretextul invocat în permanenţă de către nobilimea maghiară în refuzul ei de a permite accesul românilor la civilizaţie era înapoierea acestora. În replică episcopul unit Ion Inochentie Micu-Klein, cea mai lucidă conştiinţă românească a epocii a iniţiat o acţiune fară de precedent de luminare a poporului şi rezultatele nu au întârziat să apară. Baza instruirii fiind şcoala, Inochentie a intreprins, cu o energie titanică, ceea ce era necesar pentru transformarea rusticului Blaj, devenit după unirea cu Roma reşedinţa episcopală, într-un orăşel al şcolilor. Opera de întemeiere a lăcaşelor de învăţământ începută de el a fost dusă la împlinire de urmaşii săi, Blajul devenind pentru naţiunea română „mica Romă”.
         Manifestarea relativ târzie a luminilor la acest nivel în Banat în comparaţie cu realitaţile din Transilvania, se explică prin relaţiile confesionate şi politice diferite. Românii din Banat au beneficiat de avansul Transilvaniei (cu un deceniu şi jumătate), mişcarea luminilor de aici acţionând ca valoare de model pentru întreg spaţiul românesc, inclusiv Banatul, unde opera tipărită a Şcolii Ardelene s-a bucurat de o largă popularizare.
        Momentul Supplexului reprezintă o fază de apogeu a mişcării luminilor la românii din Transilvania, după care punctul ei de greutate se deplasează spre alte părţi diseminând mişcarea în jurul unor centre iluministe, un real ascendent înregistrând Oradea, Arad sau localitaţile urbane din provincia bănăţeană. În acest context, la începutul secolului al XIX-lea iniţiativa culturală se transferă în aceste zone, care vor deţine întâietatea în mişcarea luminilor până în deceniul patru al secolului al XIX-lea, când travaliul principal al mişcării iluministe româneşti se deplasează în Principate.
     Pornită de la Blaj era firesc ca mişcarea românească de „luminare” să-şi fixeze obiectivele în funcţie de necesităţile cele mai presante. Declanşatorii ei nu puteau gândi problemele în abstract, nu se găseau în situaţia de a cultiva principiile luministe ca valori în sine.
        Primul act politic al Habsburgilor în Transilvania a fost trecerea preoţilor români la unirea cu Biserica Romei, deoarece catolicismul reprezenta formula ideologica şi politică menită să suplinească lipsa de unitate a imperiului. Maghiarii, trecuţi la protestantism în marea lor majoritate, au repins atât catolicismul cât şi centralizarea habsburgică şi au pornit o rascoală. Dar mişcarea, care a beneficiat de o participare românească largă, a fost înfrantă, iar pacea de la Satu Mare (1711) a marcat instaurarea definitivă a regimului Casei de Austria în Transilvania. Unirea bisericii ortodoxe cu cea catolică, relizată practic în 1701 , se limita la recunoaşterea a trei puncte dogmatice şi la primatul papei. Biserica rezultată , numită greco-catolică, urma să-şi păstreze neschimbat ritul, calendarul, sărbătorile şi canoanele ortodoxe
        Pentru românii din Transilvania, condiţiile unirii s-au transformat în revendicări cu caracter politic: ei au cerut să le fie recunoscută egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni componente ale principatului şi dreptul de a ocupa funcţii politice şi administrative în stat. În realitate însa, românii au rămas în continuare o naţiune tolerată. Inochentie Micu, episcopul unit al românilor, a încercat să folosească evenimentele ca un argument al luptei sale. În 1744, Sinodul de la Blaj a ameninţat că dacă revendicările româneşti nu aveau să fie satisfăcute, unirea cu biserica catolică avea să fie abandonată. Dar Micu-Klein, iniţiatorul luptei politice a românilor din Transilvania, cel care i-a fixat programul şi argumentarea istorică, a fost înlaturat in 1744.
         Pe numele laic Ioan Micu s-a născut într-un sat de margine, Sadu, judeţul Sibiu.Ţara fusese stăpânita mai mult de un secol şi jumătate, cu puţine excepţii, de principii calvini  şi era tributară turcilor.
        Transilvania nu fusese cucerită de austrieci prin bătălii sângeroase, ci prin iscusinţa unui iezuit diplomat, Antide Dunond, şi a unor  generali-administratori, al căror rol, a fost de a subordona, prin măsuri severe şi drastică supraveghere, cele trei naţiuni recunoscute . Astfel, prin diploma împăratului Leopold I din 1961, nu s-a schimbat decât stăpânirea, mult mai periculoasă şi mai prădalnică decât cea turcească. Vechile  legi ale principatului au rămas aceleaşi: Unio trium nationum, Tripartitum, Approbatae si Compilatae constitutiones  care consfinţeau drepturile celor trei naţiuni şi ale celor patru religii. Populaţia majoritară a Transilvaniei, românii, a fost menţinută şi pe mai departe în afara legii, fiind considerată „schismatică” şi „eretică”. E adevărat că actul uniaţiei de la 1701 a pledat , ca momeală, pentru egala indreptăţire. Autorităţile l-au declarat însa pierdut. Evenimentele ulterioare au fost determinate de o dârză şi necrutătoare opoziţie a nobilimii maghiare, a cancelariei şi dietei transilvane, ca şi de perfidia cancelariei aulice vieneze, care au convenit ca el să nu mai fie republicat. Curtea aulică din Viena a incurajat, aşadar, atitudinea nobilimiii, dar a adus-o la fidelitate prin armata de ocupaţie, prin acordarea de privilegii, ranguri, feude, titluri nobiliare, funcţiuni prestigioase şi adeseori prin importante sume de bani.
        Sadu, teritoriul ce li s-a  atribuit saşilor când au fost aduşi in Transilvania, rămăsese ca şi mai înainte, un sat de oamneni liberi. Încercarile nenumărate ale noilor veniti de a le impune sarcini iobăgesti au fost respinse, de cele mai multe ori, cu succes. Raportat la spaţiul general românesc, momentul de început al luminilor în Transilvania e reprezentat de Inochentie Micu unde acţiunea lui politică a creat premisele şi cadrul problematic pentru manifestarea unei mişcări iluministe, pe cale de structurare în acea perioadă .
        Ion Micu a văzut lumina în acest sat, in 1692. Era fiul unui ţăran liber. În primii ani, copilul a urmat cursul unei vieţi „prescrise” din străbuni , cu o  mamă plină de grijă, de dragoste şi de emoţii pentru pruncul născut din sângele său, cu un tată pe care îndeletnicirile îl ţineau zile întregi departe de casă, muncindu-şi pămîntul, ori, poate, căutând fier la Puntea Băii, trudind la joagăre sau la doborîtul de fagi şi de stejari din pădurile de sub poalele munţilor Lotru şi Cindrelu.
        Cu timpul mama a început să-i vorbească, amuzat pruncul dădea semne că înţelege totul, dar nu articula nici un semn. Simţămintele şi le exprima doar cu privirea. Speranţa părinţilor nu pierise, totuşi. Credeau că măcar când va putea merge pe picioarele lui la joacă cu ortacii de vârsta lui şi îndemnat de ei, Ionuţ va putea deprinde vorbirea. Dar anii treceau şi copilul lor drag rămânea mut ca o lebădă. Localnicii spuneau, mai demult, că Ion Micu din Sadu s-a pornit să vorbească, în al 15-lea sau 16-lea an al vieţii, că întâmplarea a prins repede aripi şi s-a răspândit peste tot. Ion Micu a învăţat scrisul şi cititul în satul natal.
         La Sadu nu a primit prea multă carte, dar cunoaşterea buchiilor i-a dat tânărului Ion Micu „o cheie care-l ispitea într-una să deschidă uşile unui nou fel de viaţă”. Când, la târgul Sibiului, un călugăr, atras de înfăţişarea mândră şi de voiciunea ochilor tânărului Ion, i-a cerut tatălui său să-l ducă la şcoală, Ion răspunse cu hotărâre: ”Tată, eu mă duc”. Nu se ştie dacă acel călugăr l-a ţinut mai întâi la şcoală, la Sibiu, sau l-a dus direct la şcoli înalte.
          A plecat cu iezuitul acela într-o zi din anul 1707 sau 1708. De atunci n-a mai revenit niciodată în satul natal. Dar satul, odată cu trecerea timpului, i-a receptat ecoul faptelor, al gândurilor. Inocenţiu Micu şi-a efectuat studiile medii la colegiul iezuit din Cluj . Între 1722-1725 a urmat cursurile facultăţii de filozofie din cadrul colegiului academic iezuit, tot la Cluj, unde l-a avut ca profesor pe Franz Fasching, un iezuit de origine germană, adept al ideii romanitaţii românilor. În 1725 a început studiul teologiei la Nagyszombat (azi Trnava- în româneşte Tarnavia sau Sâmbăta Mare-, în vestul Slovaciei).
         Prin diploma imperială din 25 februarie 1729, împăratul Carol al VI -lea l-a numit pe Ioan Micu, încă student , episcop de Alba Iulia şi Făgăraş, ridicându-l totodată în funcţia de consilier imperial. Iezuiţii reuşiseră din plin . Aveau convingerea, după îndelungate stăruinţe, că noul ales, crescut şi educat de ei, nu le va ieşi din cuvânt. Dezamăgirea le-a fost însă amară. Vreme de mai bine de douăzeci de ani, cât a durat iniţierea în tainele canoanelor ecleziastice, nu şi-a mărturisit nimănui gândurile pe care le purtase cu sine de când plecase din sat, de a ajunge într-o funcţie oficială superioară, ca, profitând de ea, să intre cu toată convingerea fiinţei sale în bătălia pentru drepturile furate românilor din Transilvania.
       
1   În 1729 a cerut şi i s-a acordat, ca şi înaintaşiului său, titlul de baron, titlul atât de necesar atunci pentru a te impune în viaţa publică sau politică, iar în 1732 i s-a acordat loc în dietă. Instalarea lui în scaun s-a făcut abia în  28 septembrie 1732.
        Apariţia ,in prima jumătate  a secolului al 18-lea, a unei personalităţi politice de talia lui Inochentie Micu Klein cu o viziune atotcuprinzătoare, are o semnificaţie deosebită în planul efervescenţei culturale politice . Lupta sa – în care sunt angrenate largi pături sociale, sunt exprimate multiple interese, sunt formulate revendicări proprii fiecărei clase- „reprezintă înainte de toate năzuinţele unei pături suprapuse care se ridică sau aspiră să se ridice tocmai prin revendicările formulate”.
        Prin tot ceea ce gândeşte şi scrie în memoriile sale, Inochentie Micu este un precursor al luminismului românesc, pentru care şcoala, cultura în general, urma să semnifice mijlocul principal al afirmarii comunităţii şi, în primul rând, al unei categorii sociale ce trebuia să întruchipeze elita intelectuală. Importanţa  programului politic al lui Inochentie Micu Klein se va vedea în debutul interesului european pentru o comunitate situată la marginea răsăriteană a Imperiului habsburgic.
       Trebuie subliniat că întreaga  acţiune a episcopului are loc înaintea marelui val de idei luministe, şi că ea pregăteşte viitoare ştiinţă istorica, geneza unei importante şcoli de idei politice: Scoala Ardeleană. Prin urmare, un fapt ce vorbeşte despre dorinţa de emancipare, despre racordarea gândirii intelectuale la aceea a Europei timpului, despre primele elemente moderne, propunând alte structuri sociale, alte ierarhii politice şi religioase, un sistem de învăţământ .
        Acţiunea lui începe încă înainte de instalare, la Viena. Lupta o porneşte din cadrele bisericii, pe firul perspectivelor  deschise de unire. Inochentie Micu însă o lărgeşte curând la cadre naţionale şi tasează o ţinta precisă,naţională: naţiunea româna să numai fie numită „tolerată” şi să fie recunoscută şi ea ca naţiune politică, egală în drepturi cu celelalte trei .
        Petiţiile lui, nu mai puţine de opt încă înainte de instalare încep cu revendicări în favoarea preoţimii. Dar originiile nemulţumirilor le caută cu deosebire în neexecutarea prevederilor din Diploma leopoldină, cea trecută sub tăcere. Ochiul lui Inochentie a văzut clar ceea ce înaintaşii lui nu văzuseră- textul se oferea ca o armă de valoare excepţională pentru lupta politică, întrucât prevedea recunoaşterea între stările privilegiate nu doar a preoţilor ci şi a plebei unite. Porneşte cu energie la consolidarea episcopiei sale, caută să-i impună autoritatea asupra tuturor românilor.
        Reuşeşte să schimbe domeniile Gherlei şi Sâmbeti de Jos cu unul mai valoros, al Blajului. Mută episcopia de la Făgăraş la Blaj. Pune temeliile unei mânăstiri, a bisericii catedrale de aici.       Totodată duce o luptă hotărâtă împotriva oricărei alterări a conţinutului ortodox al bisericii sale, împotriva „latinizării”, adică a catolicizării. Poporul  român să fie şi el reprezentat în viaţa publică, pe toată scara ierarhică, în guvern, în dietă, în comitate, districte, scaune, comunităţi. Cere ca Blajul, noua sa reşedinţă, să fie declarat oraş, cu drept de a fi reprezentat prin doi deputaţi în dietă. Românii să fie şi ei reprezentaţi peste tot unde se hotărăşte asupra lor .
          Dar diploma a doua leopoldină pe care  se întemeiau noile revendicări nu fusese recunoscută, în sprijinul revendicărilor sale, pe măsură ce se conturează mai bine, Inochentie Micu aduce, în consecinţă, şi alte temeiuri. Înainte de toate numărul poporului sau naţiunii sale, care- o demonstrează succesiv cu mai multe cifre- întrece pe ale celorlalte popoare sau naţiuni ale ţării, deci argumentele pe care le aducea Inochentie Micu Klein în sprijinul revendicărilor sale se întemeiau pe vechimea, originea şi continuitatea românilor în Dacia .
          Inochentie Micu depune o insistenţă care nu cedează nici un moment pentru aplicarea punctului al treilea al Diplomei leopoldine, pentru numărarea şi a celor de jos (plebei) între Stări. În lupta pentru ridicarea poporului român , Inochentie Micu e preocupat cu deosebire de şcoală, de cultură. El iniţiază şcolile din Blaj, plănuieşte un seminar la Cluj, sub episcopatul lui pleacă şi primii bursieri la Roma. E preocupat şi de învăţământul sătesc, insistă pentru ridicarea de şcoli la sate, pentru dreptul de a le ridica. Revendicările sale plecau de la premiza trecerii tuturor românilor transilvăneni la religia greco-catolică. Aceasta era după părerea lui I. Micu Klein, singura cale de rezolvare a problemelor care frământau pe românii din Transilvania. Soluţia propusă de episcop, cu toate bunele ale intenţii, era, evident, utopică şi periculoasă, iar românii transilvăneni n-au acceptat-o niciodată, decât în număr destul de redus .
          Acţiunea lui Inochentie Micu stârneşte reacţii puternice. Petiţiile sale se adresau, ocolind forurile politice ale ţării, de-a dreptul împăratului. Fără răspunsul aşteptat, acţiunea lui Inochentie nu conteneşte totuşi, petiţiile se înmulţesc mereu.
          Revendicările sale nu numai că nu au fost satisfăcute, ci dimpotrivă, episcopul a fost chemat la Viena în 1744 şi pus în faţa unei comisii de anchetă. Refuzând să răspundă la întrebările comisiei, pleacă în ascuns la Roma, în speranţa unui sprijin din partea Papei, însă numeroasele sale memorii şi proteste din Roma rămân tot fărăr rezultat, Papa fiind sub influenţa Vienei. Nepermitându-i-se reîntoarcerea în Transilvania, Inochentie, înfrânt , abdică, sponte et libre, la 7 mai 1751. Rămâne să trăiască mai departe din pensia oferită, în exilul său.
Revendicările concepute, tezele şi argumentele mobilizate de Inochentie Micu, distribuite într-o serie impresionantă de acte şi acţiuni diferite, se îmbină deci într-un ansamblu coerent, se încheagă într-un complex program de luptă, ţintind la o ridicare generală, socială, politică, culturală a poporului român din Transilvania .
           Lupta lui Inochentie se concretizează într-un program politic: ridicarea poporului român la naţiune politică. Lupta sa e concepută pe plan naţional. Revendicările lui sociale sunt concepute în cadru naţional, în interesul nobilimii, preoţimii, meseriaşilor, ţărănimii române. Lupta e naţională nu numai în obiectivele ale, ci şi în armele sale, în termenii săi, în limbajul său. La originiile relelor de care suferă poporul român, Inochentie Micu vede nu numai apăsarea socială, ci şi ostilitatea celorlalte naţiuni, ura lor naţională şi religioasă. Textele lui acuză mereu întreita asuprire, socială, naţională, religioasă, cum am văzut, adesea sub cele mai tari expresii: tiranie, jug despotic, ură despotică de neam, sclavie şi alte asemenea.
          Ion Micu e primul care cuprinde într-un ansamblu coerent problema poporului român. El aşază temeliile pe care se va cladi întreaga luptă politică românească de aici, inclusiv Supplex Libellus Valachorum. Cu el începe lupta programatică împotriva asupririi naţionale.
         Ridicarea naţiunii române la naţiune politică, Inochentie o înţelege prin egalizarea cu celelalte naţiuni, printr-o egalitate de drept în raporturile sociale existente. Lupta politică întreprinsă de Inochentie Micu, obiectivul ei: emanciparea poporului român din starea de inferioritate în care era ţinut, ridicarea lui la naţiune politică, o dată conceput, în ciuda insuccesului se fixează durabil, ca o inevitabilă necesitate a procesului de dezvoltare. Lupta lui e un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, e şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate naţională .
        Ca nobil, a intrat în dieta Ardealului (fiind primul român din Dietă) şi a cerut drepturi pentru poporul român cu argumente bine precizate: românii sunt cei mai vechi locuitori ai tării; românii sunt populaţia cea mai numeroasă din Ardeal; românii lucreză pământul ţi ocnele (muncile cele mai grele); românii dau cele mai mari contribuţii şi în virtutea voinţei imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine trebuie să se facă dreptate şi poporului român. Şi românii au dreptul sa fie recunoscuţi ca naţiune, a patra din Ardeal. Dar cele trei naţiuni privilegiate, (ungurii, saşii şi secuii) s-au împotrivit, spunând că acastă cerere cuprinde „nişte lucruri pe care nu le-a mai cerut nimeni până acum” .
          A murit la 23 septembrie 1768. A fost înmormântat în biserica Madona del Pascolo din Roma. În scrierile sale, îşi exprimase dorinţa de a fi înmormântat în catedrala ctitorită de el, la Blaj. La 22 iunie 1997, a fost exhumat şi transferat la biserica Buneivestiri a Colegiului Român din Roma. La 2 august 1997, sicriul, conţinând rămăşiţele pământeşti ale episcopului, a fost adus în ţară şi depus în altarul Catedralei Blajului. La 19 octombrie 1997 a fost aşezat la locul de cinste, care i se cuvine, în mormântul din Catedrala „Sfânta Treime”, ctitorită de el de la Blaj.
         Inochentie Micu Klein a fost un pedagog al poporului în treburile politice. Locul în care a semănat cu foloase remarcabile l-a constituit pătura atât de subţirică a unui cler puţin luminat. Neluat în seamă de dietă şi de guvern, acest cler a fost trezit la viaţă naţională de căldura sufletului său, sugerându-i gânduri şi deziderate care până atunci nu intraseră în preocupaările lui.
 Astfel, episcopul Inocenţiu şi-a asigurat o bază socială care i-a îngăduit să desfăşoare temeralele lui idei revendicative, preoţii şi protopopii dovedindu-se a-i fi tovarăşi statornici în tot ce a întreprins pînă la sfârşitul vieţii. Adeseori protopopii s-au comportat ca adevăraţi parteneri. Nu o dată, când dieta din Sibiu a reuşit să-i nege lui Inocenţiu temeiurile acţiunilor sale, ei reluau lupta pe cont propriu, demonstrând în felul acesta că înfrântul din dieta principatului nu era agitator, ci reprezentantul autorizat al unui popor .
        Clerul  din subordinea episcopului şi-a exprimat cu îndrăzneală dezacordul faţă de ameninţările şi insultele adresate conducătorului său. Chiar şi atunci când a luat drumul Vienei şi apoi al Romei, clerul a reclamat întoarcerea episcopului său.
        Zarurile fuseseră însă aruncate: Maria Tereza nu s-a arătat câtuşi de puţin interesată să lase prada din mână; ea considera, poate, în forul său interior, că este mai potrivit ca Inochentie să se mulţumească a trăi în exil la Roma cu o pensie decât să muncească în vreo temniţă unde i s-ar fi pierdut urma. Pe Petru Pavel Aaron, bănuit de infifelitate, mulţi l-au detestat. Când acesta a decedat, în 1764, clerul a cerut revenirea lui Inochentie, dar Maria Tereza s-a opus. Episcop a fost ales Atanasie Rednic (1765-1772) care obţinuse în sinodul electoral mai puţine voturi ca degetele de la ambele mâini .
 Steagul ridicat de Inochentie Micu Klein în 1732 a fost preluat de generaţiile următoare şi lăsat să fâlfâie în lumina strălucitoare a adevărului. Patriotismul lui, intransigenţa întru apărarea acestui patriotism şi sacrificiul ce şi-a impus constituie pentru generaţiile de azi un exemplu vrednic de a fi urmat cu perseverenţă.
      Prin determinare geografică, dar mai ales prin întreaga deschidere spirituală precursoare a epocii, Ardealul se află – cea dintâi dintre tările româneşti – în situaţia de a invoca, elogia şi cultiva modelul european. Pentru prima dată, ideea europeană patrunde cu putere si convingere în cultura romană. „Descoperirea“ Europei acum începe să se producă.  
     Lui Inochentie Micu Klein îi revine meritul de a fi schiţat ideologic această primă intrare în Europa a românilor, din epoca modernă. Cu energie uriaşă şi într-un răstimp scurt, el a acţionat simultan, pe orizontală şi verticală, în sensul valorificării noilor facilităţi politice. În plan orizontal, a conceput şi pus în acţiune structuri instituţionale care să ridice românimea ardeleană de la starea de populaţie, la aceea de naţiune. Rezultatul primordial este întemeierea Blajului, de unde vor iradia foarte curând idei avansate despre starea de fapt şi despre soarta în viitor a românilor. În plan vertical, respectiv în relaţia cu regimul politic, Inochentie a transmis semnalul acestei noi percepţii, care presupunea un număr de revendicări pe seama românilor. Este primul român care foloseşte termenul de naţiune în sensul european al momentului, referindu se la neamul său. Îşi semnează numeroasele suplicii către puterea politică în numele clerului şi naţiunii române, cu mesajul limpede că aceasta, nu mai poate fi scoasă din calculul politic al ţării. Însăşi existenţa şi activitatea lui Inochentie constituie o revoltă politică întruchipată original într un singur combatant, însă puternic şi eficient. După Micu Klein, nimic nu mai putea fi ca înainte în destinul românilor, săgeata era pornită din arc şi ea va marca profund viitorul nostru ca naţiune politică.
         Acţiunea lui Inochentie Micu e, în general, o acţiune proprie, personală, vehiculează concepţiile lui de precursor. Ea este însă o acţiune reprezentativă printr-o asociere largă la luptă, prin exprimarea intereselor multiple ale diferitelor pături sociale româneşti, a revendicărilor proprii fiecareia. Unirea însăşi în vederile lui e un instrument de cultură, de ridicare .
          Consider că acţiunea lui a fost importantă pentru autorii Supplexului din 1791, dar şi pentru întreaga pleiadă ce a urmat în secolul al XIX-lea, şi nu numai, văzând în Inochentie un exemplu, un intelectual care a văzut prin şcoală şi cultură în general mijlocul principal de ridicare a poporului român, din toate straturile sociale. În această privinţă consider că este un luminist, şi un precursor în iluminismul românesc. În opinia lui poporul trebuie cultivat nu numai religios, nu pentru a fi catolic, ci pentru a fi mai conştient, mai român, mai util neamului său. Şcoala, cultura în vederile lui sunt nu numai scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească conştiinţa, să ridice la luptă. El a stimulat formarea elitei culturale şi emanciparea câtorva segmente sociale.
Toate documentele au un caracter reformator, el nu se revolta împotriva imperiului, merge la împărat şi cere drepturi, nu face o revoluţie ci o reformă, vrea o îmbunptăţire a vieţii românilor pe cale paşnică.
          Autor a peste 60 de lucrări pe diverse teme - istorie, gramatică, filosofie, literatură - a susţinut originea latină şi continuitatea neîntrerupta a poporului român pe acest teritoriu şi a folosit pentru prima dată în tipăriturile româneşti alfabetul latin.
 Inochentie Micu Klein are un loc aparte în istoria românilor prin faptul că a reluat la un nivel superior lupta revendicativă din vremea tratativelor pentru unirea cu biserica Romei, conturând, pentru prima dată, prin numeroasele memorii adresate forurilor centrale şi locale, un program politic cristalizat, pentru recunoaşterea românilor ca naţiune politică în Transilvania şi a tuturor drepturilor lor.
      Programul politic al lui Inochentie Micu trasează sarcinile viitoarei ştiinţe istorice, el pune bazele temeliei Scolii Ardelene . Meritul lui Inochentie e de a fi recunoscut clar, mai clar ca oricine în timpul lui, procesul de dezvoltare a poporului român din Transilvania şi de a fi activat cu toată energia în sensul lui lui. Are meritul de a fi ridicat problema lui pe plan politic, înscriindu-se în istoria noastră, induscutabil, ca cea mai puternică personalitate politică a poporului român din Transilvania în secolul al 18-lea.
 


Bibliografie:
                 
                  

                 1.Albu Corneliu,Pe urmele lui Ion-Inochenţiu Micu Klein, Editura Sport –Turism, Bucureşti 1983.
                  2.Bocşan Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara 1986.
                  3.Bunea Augustin, Din istoria românilor. Episcopul Ioan-Inocenţiu Klein (1728-1751), Blaj 1900.
                  4.Munteanu Romulus, Contribuţia Şcolii Ardelene la culturalizarea maselor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1992.
                  5.Neumann Victor, Interferenţe luministe şi romantice sud-est europene, extras din Revista de istorie şi teorie literară 4 -1984, -1-1985.
                  6.Neumann Victor, Tentaţia lui Homo Europaeus, Editura Polirom, Iaşi 2006.
                  7.Prodan David, Supplex Libellus Valachorum, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1997.