1 UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic care stă la baza României moderne şi a formării naţiunii române. Împrejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române-Moldova,  Transilvania,  Ţara Românească. Statul naţional român s-a format treptat,  începând cu Unirea din 1859 şi încheindu-se în 1918, când lupta de eliberare naţională a poporului român va fi încununată de victorie.  
Principatele Române după revoluţie
După înăbuşirea revoluţiei din 1848, reacţiunea internă şi forţele intervenţioniste dinafară au luat măsuri de reorganizare a regimului regulamentar restaurat.  In 1849 se încheie convenţia de la Balta Liman între Turcia, puterea suzerană şi Rusia, puterea protectoare, care justifica prezenţa trupelor celor două state în Principate pentru "a reprima orice mişcare de insurecţionale".  Potrivit convenţiei de la Balta Liman, s-au numit în ambele principate alţi domni pe timp de şapte ani:Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Muntenia. In aceşti ani s-au făcut anumite îmbunătăţiri în administraţia Principatelor, mai ales în Moldova, unde domnitorul ducea o politică cu tendinţe liberale. Anii imediat următori revoluţiei se caracterizează prin rolul crescând al burgheziei, care cucereşte poziţii noi în viaţa economică şi politică.
Are loc o dezvoltare a producţiei şi a schimbului de mărfuri, lărgirea transporturilor rutiere şi a navigaţiei, intensificarea legăturilor economice între diferite regiuni. Aceasta a avut ca urmare atenuarea particularităţilor locale, lărgirea schimburilor comerciale dintre Principatele Române, care se transformă treptat într-o unitate economică. Pieţele locale, provinciale, s-au contopit astfel într-o piaţă unică;o etapă importantă a reprezentat-o desfiinţarea vămii dintre Moldova şi Ţara Românească, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1848.
In acelaşi timp sunt amplificate legăturile economice ale Principatelor dunărene cu Transilvania, pregătindu-se condiţiile pentru desăvârşirea formării pieţei naţionale prin unificarea întregului teritoriu locuit de poporul român.
Unirea Principatelor Române - o necesitate legică
Datorită împrejurărilor interne şi externe nefavorabile, poporul român a trăit timp de secole în unităţi statale şi provincii distincte, fiecare cu o viaţă politică proprie. Nici diviziunea statală, nici stăpânirile străine n-au putut împiedica dezvoltarea unitară şi continuitatea poporului român pe teritoriul pe care s-a format. El şi-a păstrat nealterate limba şi portul, tradiţiile, obiceiurile, fiinţa naţională.
Conştiinţa comunităţii de origine şi limbă a fost prezentă permanent la români, de o parte şi de alta a Carpaţilor. Ideea originii romanice a moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor, a conştiinţei unităţii teritoriale şi a comunităţii poporului român a fost puternic exprimată de cronicarii şi cărturarii din secolele XVII-XVIII.
O caracteristică a dezvoltării ţărilor române a constituit-o permanenţa legăturilor economice, politice, culturale între cele trei ţări române.  Voinţa de unire a fost exprimată clar şi puternic în timpul revoluţiei din 1848.  După revoluţia din 1848, Unirea a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, punând în mişcare cele mai largi mase ale poporului.


Forţele unioniste; lupta pentru Unire
Unirea era o cauză a întregului popor, dar în raport cu interesele lor de clasă, forţele sociale româneşti au înţeles în mod diferit conţinutul, şi caracterul Unirii.  Forţa socială principală în mişcarea unionistă au constituit-o masele largi populare de la oraşe şi sate, care au acţionat cu cea mai mare energie şi hotărâre.  Ele legau de înfăptuirea unirii şi împlinirea aspiraţiilor lor sociale.  Ţăranii urmăreau în primul rând, ca prin Unire să scape de clacă şi să obţină pământ, iar păturile orăşeneşti considerau că prin Unire se va realiza cadrul politic favorabil unor largi libertăţi democratice.  
Burghezia, în plină ascensiune, socotea că printr-un stat unitar se vor crea condiţii prielnice pentru prosperitatea ei economică şi pentru obţinerea unei poziţii preponderente în viaţa politică a ţării.
O mare parte din boierime, cu interese apropiate de cele ale burgheziei, s-a alăturat puternicelor forţe naţionale unioniste. Unii din marii boieri, de teamă că Unirea ar pune în primejdie privilegiile lor de clasă, s-au grupat în partida antiunionistă.  Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848 avea în frunte înflăcăraţi patrioţi, ca:Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A.  Rosetti, fraţii Ion şi Dim.  Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş. a.  Cărturari şi oameni politici de seamă, animaţi de idei înaintate, au adus o contribuţie preţioasă la progresul general al ţării. Fruntaşii revoluţionari din 1848, au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii atât în ţară cât şi în străinătate. Răspândiţi în diverse centre europene (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patrioţii au desfăşurat o laborioasă activitate pentru a crea un puternic curent de opinie în sprijinul cauzei româneşti.
Unirea Principatelor Române - problemă europeană
In vara anului 1853 izbucneşte războiul Crimeii, început de Rusia împotriva Imperiului otoman, eveniment care aduce în prim plan politic internaţional chestiunea orientală, inclusiv situaţia Principatelor dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante ale Congresului de pace de la Paris (1856).
Reprezentanţii statelor participante la Congres au luat la Congres atitudini diferite faţă de viitorul regim al Principatelor Române. In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria;favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului, Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Imperiului otoman.
Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de anumita interese statale. Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un pion al influenţei sale politice;Rusia vedea în unire un mijloc de a slăbi Imperiul otoman;Sardinia şi Prusia, susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei;Anglia era interesată în menţinerea Imperiului otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană, se temea că Moldova şi Muntenia unite îşi vor dobândi şi independenţa politică, aşa cum se va întâmpla după mai puţin de două decenii. Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania, doritori să se alăture fraţilor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor;s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului lui. Tratatul de pace prevedea ca populaţia Principatelor să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc (special constituite în acest scop). Totodată s-a stabilit ca cele două ţări, rămânând sub suzeranitatea Turciei, să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris;se înlătura astfel protectoratul unei singure ţări. In timpul constituirii, si consultării Adunărilor ad-hoc fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Poartă.
Congresul a hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) să reintre în componenţa Moldovei. De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice;se prevedea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre;se aproba crearea unei comisii europene a Dunării cu sediul la Galaţi.  
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres, urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene care să alcătuiască o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.  
Adunările ad-hoc (1857) ; Convenţia de la Paris (1858)
Pregătirile şi alegerile pentru adunări s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească, caimacamul Alexandru Ghica, fostul domn, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă. In Moldova, caimacamul N.  Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la la un adevărat regim de teroare pentru a zădărnici Unirea. Astfel, au fost interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive, s-au falsificat listele electorale şi alegerile din iulie 1857. Comisia de informare de la Bucureşti primea numeroase telegrame, memorii şi apeluri. Turcia s-a văzut silită să anuleze alegerile falsificate;noile alegeri au înregistrat o victorie covârşitoare a candidaţilor unionişti, care, cu două excepţii au fost aleşi pretutindeni. Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.
In Adunările ad-hoc au fost aleşi toţi fruntaşii unionişti, revoluţionari din 1848:Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Vasile Mălinescu, Anastase Panu, în Moldova, C.  A.  Rosetti, fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu, A.  G.  Golescu, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Christian  Tell, Gh.  Magheru, în Muntenia. Pentru prima dată, ţărănimea îşi trimitea aleşii săi într-o adunare reprezentativă a ţării: Ion Roată, Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălieru ş. a.
Adunările ad-hoc şi-au început lucrările în septembrie 1857, la Iaşi şi la Bucureşti. Dezbaterile au prilejuit o manifestare puternică a coeziunii şi a forţei mişcării unioniste, o impresionantă demonstraţie a voinţei poporului român de a-şi făuri statul său naţional.
Intr-o atmosferă de mare avânt patriotic, Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857, rezoluţii asemănătoare, care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adunare Obştească care să reprezinte "toate interesele naţiei".

1 Chestiunea agrară a fost prezentă în discuţiile deputaţilor din ambele Adunări. In jalba deputaţilor pontaşi moldoveni, al cărei prim semnatar era Ion Roată din ţinutul Putnei, erau înfăţişate în imagini zguduitoare starea ţărănimii şi temeiul revendicărilor sale. Se cerea ca "săteanul să fie pus în rândul oamenilor", să fie interzisă bătaia, să fie înlăturate boierescul (claca), beilicurile şi birul pe cap, iar satele să-şi aibe. . . dregătorii aleşi chiar din sânul lor". Deputatul Tănase Constantin proclama în adunarea de la Bucureşti "dreptul netăgăduit al ţărănimii . . . d-a lua parte la viitoarele adunări, care vor face constituţia ţării şi legiuirile din înăuntru".
Întrucât reprezentanţii boierimii şi chiar unii exponenţi ai burgheziei s-au opus ideii de împroprietărire sub pretextul menţinerii coeziunii mişcării unionoste sau au cerut amânarea discutării acesteia, nu s-a putut trece la adoptarea unei hotărâri în problema agrară.
Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost trimise comisiei speciale. Aceasta a alcătuit un raport, pe care l-a înmânat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri, care s-au întrunit în mai 1858, la Paris. Convenţia semnată la 7 august 1858, ca urmare a lucrărilor conferinţei, prevedea ca cele două ţări să se numească Principatele Uite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu câte un domnitor, guvern şi adunare legiuitoare proprie, înfiinţarea unei curţi de casaţie comune pentru ambele Principate, cu sediul la Focşani. Convenţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespundeau intereselor burgheziei: desfiinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legilor), responsabilitatea ministerială etc.;se recomanda, de asemenea, o nouă reglementare prin lege a relaţiilor dintre proprietari şi ţărani. "Stipulaţiile electorale", trecute în anexa convenţiei, stabileau modalitatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat. Act internaţional, noua convenţie era totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate, ceea ce, de fapt, însemna încetarea valabilităţii juridice a Regulamentului organic. Convenţia va rămâne în vigoare până în anul 1864.
Deoarece puterile Europei nu îndepliniseră dorinţa fundamentală a românilor, exprimată prin Adunările ad-hoc, se impunea o acţiune internă a întregului popor, care să realizeze Unirea şi să pună Europa în faţa unui fapt împlinit.
 Înfăptuirea Unirii prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi
Ţării Româneşti

Alegerile de deputaţi în Adunările elective s-au desfăşurat sub semnul unor înverşunate înfruntări între forţele partidei naţionale unioniste şi forţele reacţionare potrivnice Unirii.
Elementele antiunioniste erau avantajate de sistemul de vot impus prin Convenţie, care restrângea corpurile elective din cele două ţări la câteva mii de alegători.
In timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea electivă o majoritate a partidei naţionale, în Ţara Românească reacţiunea a obţinut majoritatea.
In ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn al Moldovei pe candidatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza. După alegerea din Moldova, privirile întregului popor român erau aţintite spre Bucureşti. Adunarea electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859. Încă din prima zi, mii de oameni, mobilizaţi de tineri unionişti, se adunaseră în faţa clădirii unde avea loc adunarea. Erau prezenţi tăbăcari, măcelari, meseriaşi, negustori, ţărani din satele judeţelor Ilfov şi Dâmboviţa, elevi ai claselor superioare şi ai învăţământului de specialitate. Mulţimea manifesta vehement împotriva partidei reacţionare, care susţinea alegerea lui Gh.  Bibescu.
In această atmosferă, în noaptea de 23/24 ianuarie, deputaţii partidei naţionale au convocat o şedinţă la hotelul "Concordia" unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti tot pe Alexandru Ioan Cuza.
In dimineaţa zilei de 24 ianuarie, ora 11, reprezentanţii partidei naţionale au propus ţinerea unei şedinţe secrete pentru desemnarea candidatului. Propunerea făcută de Vasile Boerescu în persoana lui Al.  I.  Cuza a fost acceptată în unanimitate, deputaţii conservatori fiind nevoiţi să cedeze voinţei poporului. Trecându-se la vot, toate cele 64 de buletine purtau numele celui ales la 5 ianuarie în Moldova.
Prin propriile-i forţe, poporul român realizase Unirea şi întemeiase statul său naţional. "Unirea naţiunea a făcut-o" avea să declare M.  Kogălniceanu în 1862. Ziua de 24 ianuarie se înscria pentru totdeauna în istoria patriei ca "Ziua renaşterii naţionale". Punând bazele României moderne, Unirea din 1859 a însemnat o etapă esenţială pe drumul unităţii naţionale, a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918.
Consolidarea Unirii
Imediat după 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii lui Cuza a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvârşirea unităţii politice şi administrative a tânărului stat naţional.
In martie 1859, reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei şi Angliei au recunoscut oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor. Turcia şi Austria şi-au dat acordul abia în septembrie acelaşi an. După tratative anevoioase,  în noiembrie 1861, Turcia a recunoscut unirea completă, cu acordul puterilor garante, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.
Coordonate de Cuza, guvernele celor două Principate vor acţiona în mod unitar pentru consolidarea Unirii, pentru aplicarea programului de reforme şi crearea instituţiilor statale burgheze. Astfel, în timpul guvernelor înaintate conduse de Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Golescu
s-au unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate şi au luat fiinţă judecătoriile săteşti, s-a înfiinţat Universitatea din Iaşi etc.
Alexandru Ioan Cuza a dat o atenţie deosebită unificării militare. Un prim pas în acest sens a fost concentrarea unităţilor într-o tabără militară unică la Floreşti, în primăvara şi vara anului 1859. Armata unificată avea datoria să apere autonomia ţării împotriva unei eventuale intervenţii străine şi să fie oricând pregătită pentru obţinerea independenţei naţionale.
In domeniul politicii externe se înregistrau succese importante. Deşi în stare de dependenţă faţă de Imperiul otoman, Principatele Unite duceau tot mai mult o politică externă proprie. In anul 1860 se înfiinţează prima agenţie diplomatică română (la Paris) şi se încheie convenţia telegrafică cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor.
România în anii 1862 - 1865
După proclamaţia lui Cuza din 11 decembrie 1861, ambele Adunări de deputaţi şi-au încheiat lucrările pentru a se întruni la 24 ianuarie 1862 într-o Adunare Naţională la Bucureşti, care devine capitala ţării. Cele două guverne au demisionat pentru a se alcătui un guvern unic. Primul guvern al României era format din reprezentanţi ai grupărilor conservatoare, în frunte cu Barbu Catargiu, adversar al împroprietăririi ţăranilor.
Ostilitatea boierimii conservatoare faţă de planurile domnitorului de a realiza reforma agrară prin împroprietărire şi divergenţele ivite între domn şi gruparea liberal-radicală condusă de I.  C.  Brătianu şi C.  A.  Rosetti au dus la sfârşitul anului 1862 şi începutul anului 1863 la alcătuirea unei înţelegeri politice, numită de contemporani "monstruoasa coaliţie", care a făcut o opoziţie înverşunată domnitorului, uneltind înlăturarea sa şi aducerea unui prinţ străin pe tronul României.
Un act de mare importanţă socială şi naţională înfăptuit de guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a fost secularizarea averilor mănăstireşti. Moşiile secularizate reprezentau peste un sfert din suprafaţa întregii ţări de atunci. O dată cu aplicarea legii rurale, 551. 976 ha vor intra în proprietatea foştilor clăcaşi.
In urma respingerii de către Adunare a proiectului de lege rurală depus de guvernul Kogălniceanu, Cuza, hotărât să dea ţării cele două legi fundamentale - legea electorală şi legea agrară -, a recurs la lovitura de stat din 2 mai 1864, prin care Adunarea este dizolvată. Cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu este supus ratificării poporului, prin plebiscit, un "act dezvoltător" al Convenţiei, numit statut, acceptat ulterior şi de puterile garante. Noua lege electorală reprezenta un mare progres faţă de trecut când cinci mii de alegători dispuneau de viaţa politică a ţării.
Pe temeiul noii Constituţii, la 14 august 1864 a fost decretată de către domnitor legea agrară. Se proclama desfiinţarea "de-a pururea" a clăcii, ţăranii devenind proprietari liberi pe "locurile supuse stăpânirii lor prin lege şi pe braţele de muncă". Aşadar, sarcinile feudale erau desfiinţate din punct de vedere legal, iar ţăranii clăcaşi împroprietăriţi
O altă realizare de seamă a constituit-o organizarea învăţământului. Prin legea Instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864 s-au stabilit trei grade de învăţământ:primar, secundar şi superior. Legea proclama că "instrucţiunea primară este obligatorie şi gratuită".
In anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale;mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi, un judeţ. Adminstraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar. In fruntea administraţiei judeţului era un prefect, al plăşii un subprefect (mai târziu pretor), iar al comunei un primar.
Una din cele mai importante înfăptuiri a fost reorganizarea Justiţiei. Au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs. Codurile penal, civil şi comercial au intrat în vigoare din anul 1865. In acelaşi an a fost înlăturat regimul jurisdicţiei consulare;cetăţenii străini au intrat astfel sub jurisdicţia legilor româneşti ceea ce a dus la întărirea autonomiei interne a statului.
O grijă deosebită a manifestat Alexandru Ioan Cuza pentru crearea armatei naţionale. In anii 1860-1864 a sporit numărul unităţilor militare şi s-a înmânat acestora drapelul tricolor, a fost reorganizat învăţământul militar şi s-a înfiinţat Arsenalul armatei.
Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale cu caracter burghez, la modernizarea statului român, ale cărui temelii le-a pus Unirea Principatelor;ele au contribuit la progresul general social-economic şi politic al ţării.
In noaptea de 10/11 februarie 1866,  Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice şi este expulzat din ţară de monstruoasa coaliţie. Se stinge din viaţă la 15 mai 1873 la Heidelberg.