1 Etnogeneza  românilor între ştiinţă şi politică



Etnogeneza românilor a devenit obiect al disputei fiind contestată de anumiţi autori. Astfel autohtonia românilor şi latinitatea limbii române sunt puse sub semnul întrebării.
Există însă reprezentanţi ai populaţiilor care s-au stabilit în spaţiul carpato-danubiano-pontic care consideră că românii sunt cei mai vechi locuitori din aceste zone. Spre exemplu Anonymus relatează faptul că maghiarii găsesc în Pannonia o populaţie numeroasă alcătuită din mai multe neamuri: „sclauii” –sclavii, „bulgarii” şi „vlahii” adică păstorii romanilor. Acelaşi autor prezintă primele incursiuni ale maghiarilor împotriva liderilor locali, una dintre căpeteniile maghiare, Tuhutum, învingându-l pe Gelu, „un oarecare blac”, al cărui ducat avea capitala la Dăbâca(Podişul Transilvaniei). Simon de Keza precizează în lucrarea sa , „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, faptul că românii sunt păstori şi coloni ai romanilor şi supravieţuiesc în Pannonia în vremea hunilor. Secuii, potrivit aceluiaşi cronicar, locuiesc „în munţii de margine”.
Lucrarea „Viaţa Sfântului Gerard” ne oferă informaţii despre
formaţiunile politice româneşti din secolul XI ce intră în conflict cu suzeranitatea maghiară (în Banat-voievodatul lui Ahtum cu capitala la Morisena, în Transilvania-voievodatul lui Geula cel Tânăr cu capitala la Bălgrad).
 În anul 1791, la Viena, istoricul ungur Hustzei Andras, autorul cărţii „Vechea şi Noua Dacie” scrie că „românii sunt urmaşii geţilor” şi ai „vechilor colonii romane”, limba lor este atât de apropiată de acea veche romană(latina), încât românii (valahii) sunt în Transilvania descendenţii celor două popoare antice amintite.      
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea , când românii din Transilvania au cerut drepturi politice egale cu celelalte popoare ale Imperiului Habsburgic , istoricii străini au recunoscut originea latină a limbii şi poporului român , fără să nege continuitatea lui in spaţiul carpato-danubiano-pontic . Pentru a le contesta cererile lor îndreptăţite,  în secolul al XVIII-lea, Eder, Sulzer,  Engel, şi după aceea o pleiadă întreagă de istorici sau oameni politici , au contestat formarea românilor pe teritoriul vechii Dacii.


1. Precursorii lui Robert Roesler şi contestarii lor

În contextul în care românii din Transilvania desfăşoară acţiuni în vederea emancipării naţionale apar unele teorii menite să servească intereselor politice stăpânilor alogeni.
Astfel, Szamoskozy Istvan susţine într-o lucrare din anul 1593 că românii sunt urmaşii coloniştilor romani. După domnia lui Mihai Viteazul afirmă însăcă românii nu sunt urmaşii  coloniştilor aduşi de Traian în Dacia, întrucat romanii sunt mutaţi la  sud de Dunăre. Acest istoric este primul care contestă în scris autohtonia şi continuitatea românilor în Dacia. Este combătut de cărturarii saşi L. Toppeltinus şi J. Troster.
În anii 1781-1782 apare la Viena o lucrare în trei volume scrisă de Franz Joseph Sulzer care suţine că Dacia a fost părăsită iar românii nu se trag din coloniştii romani ci s-au format ca popor în Peninsula Balcanică, unde primesc influenţa slavă şi îmbrăţişează credinţa ortodoxă;trec fluviul în două etape-la sfârşitul secolului al XIII-lea, când sunt atacaţi de împăratul Isaac Angelos, precum şi după marea invazie a trătarilor(1241), când „Cumania era golită de toţi locuitorii” iar în Transilvania românii se aşează după venirea ungurilor şi de aceea nu au drepturi politice. Însă Sulzer nu-şi convinge contemporanii. Chiar în timpul răscoalei condusă de Horea, un învăţat sas, Michael Lebrecht, scrie că românii, ca urmaşi ai romanilor, sunt „cei mai vechi locuitori ai acestor regiuni”. Trei ani mai târziu, un renumit cărturar englez, Gibbon, specializat în istoria Imperiului Roman, arată că în Dacia, după retragerea aureliană, rămâne „o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de emigrare decât de stăpânitorul got”. De la aceşti locuitori, migratorii învaţă agricultura si obiceiurile lumii civilizate.
Mişcarea naţională românească din 1791 este comentată defavorabil de I. C. Eder şi de Bolla Marton . Primul găseşte astfel prilejul de a relua ideile lui Sulzer: românii nu au origine romana; ei emigrează de la nord de Dunăre, în secolul al XIII-lea şi nu au nici un drept în Transilvania. Bolla încearcă chiar să demonstreze că românii sunt de origine bulgară, de aceea li se spune „volohi”.

1 Engel susţine că locuitorii de origine romană revin în nordul Dunării prin anii 811-813, când ţarul bulgar Krum îi nimiceşte pe avari. Potrivit acestuia, românii vin în Transilvania în secolul al IX-lea. Tot el vorbeşte despre o posibilă colonizare a Maramureşului cu vlahi din jurul Constantinopolului, trimişi de împăratul Andronic al II-lea Paleologul în ajutorul regelui ungar Ladislau Cumanul, cu prilejul unei campanii contra tătarilor.

2. Teoria imigraţionistă

După realizare dualismului austro-ungar(1867), Robert Roesler publică, în 1871 la Viena, lucrarea„Romanische Studien”(„Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor”). El preia argumentele precursorilor săi şi dezvoltă teoria imigraţionistă, denumită treptat teoria roesleriană.
Principalele idei alei lui Roesler sunt următoarel: 1)dacii ar fi fost distruşi ca popor în urma războaielor cu romanii; 2)vechea toponimie dacică ar fi dispărut  datorită acestei exterminări;3)Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani;4)toţi locuitorii au părăsit Dacia în timpul lui Aurelianus; 5)poporul român şi limba română s-ar fi format la sud de Dunăre, în acest caz argumentele fiind: a)lipsa elementelor germanice din limba română; b)existenţa unor elemente lexicale comune în limbile albaneză şi română; c)asemănare dialectelor dacoromân şi macedoromân; d)influenţa slavă, primită numai la miazăzi de fluviu, unde românii devin ortodocşi şi preiau limba slavonă, folosită lung timp în biserica lor; 6)românii ar fi un popor de păstori  nomazi; 7)n-ar exista izvoare istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre anterior de secolul al XIII-lea, deci ei ar fi venit după maghiari în Transilvania.
Exterminarea dacilor prin două războaie ar fi un caz unic în istoria universală antică. Faptul că nu s-a întâmplat aşa este demonstrat de multiplele dovezi ale continuităţii dacice sub stăpânire romană(miile de inscripţii din Dacia Traiană, Moesia Inferior şi Moesia Superior) care atestă convieţuirea activă dintre autohtonii geto-daci şi coloniştii Romei. Cât priveşte toponimia, noile aşezări  cu nume ca Apulum, Buteridava, Capidava, Drobeta demonstreazăcă argumentele lui Robert Roesler sunt eronate.
Izvoarele literar-istorice, dovezile lingvistice dar şi cele arheologice, cartografice, epigrafice, numismatice, atestă realitatea etno-demografică din secolele al II-lea şi al III-lea: dacii nu sunt distruşi ca popor,ei sunt învinşi,supuşi, trăiesc în aşezări rurale şi urbane, sunt romanizaţi iar cei 165 de ani au fost suficienţi pentru ca romanizarea să aibă loc.
Izvoarele lingvistice -dar şi cele de altă natură- confirmă continuitatea daco-romană la nord şi la sud de Dunăre, din 275 până în anul 602. Convieţuirea cu populaţiile  germanice la miazăzi de fluviu este uşor de dedus din opera lui Auxentius, episcop de Durostorum. Mult invocata chestiune a fondului lexical comun din limbile  română şi albaneză este deplin lămurită prin cercetările efectuate în ultimul timp, atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Asemănările cu limbile vorbite în spaţiul baltic, în Caucaz, chiar mai departe, nu fac altceva decît să reliefeze autohtonia românilor, formarea lor ca popor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, la nord şi la sud de Dunăre.
Nici un izvor nu atestă o „migraţie românească” de la sud la nord în secolele IX-XII. Emigrările româneşti vor acea loc în secolele XIII-XX, dar toate dinspre Transilvani către celelalte sectoare ale spaţiului carpato-danubiano-pontic.


3. Combaterea teoriilor neştiinţifice privind etnogeneza românilor
Teoria imigraţionistă este promp combătută de teoria autohtoniei (sau continuităţii) susţinută de A. D. Xenopol şi Bogdan Petriceicu Hajdeu, Al. Philippide(care consideră „nule” rezultatele investigaţiei lui Roesler) şi N. Iorga (arată netemeinicia argumentelor apărătorului dualismului).
Pe lângă teoria imigraţionistă s-au mai dezvoltat şi alte falsuri ştiinţifice. Spre exemplu teoria slavistă afirmă că poporul român s-a format numai la nord de Dunăre având între secolele VIII-IX o cultură materială slavă. Academicianul sovietic Lazarev contestă unitatea  etno-lingvistică din spaţiul carpato-danubiano-pontic afirmând că aici există două popoare, fiecare vorbind o limbă proprie: poporul român si poporul moldovean. Însă romanizarea dacilor liberi, evoluţia daco-romanilor şi românilor în secolele al III-lea – al XIII-lea infirmă aceste teorii şi confirmă unitatea ancestrală a poporului român, peste denumirile regionale-moldoveni, dobrogeni, ardeleni, bănăţeni- date ulterior.
În final, putem afirma faptul că teoria imigraţionistă are caracter neştiinţific deoarece ignoră dovezi şi interpretează eronat izvoarele istorice precum şi un caracter politic deoarece încearcă să justifice stăpânirea austro-ungară asupra Transilvaniei.